Eudaimonia, ( in sensul literal: „a avea un bun gardian spiritual” ) impreuna cu „arete” ( virtute ),

reprezinta cele doua concepte centrale ale eticii grecesti antice. Filozofii antici intelegeau prin
eudaimonia, cel mai inalt concept uman de Bine si erau preocupati cu gasirea modalitatilor de a il
obtine. Eudaimonia este adesea confundata cu fericirea, si desi aceasta denumire este destul de
adecvata, nu poate exprima in intregime semnificatia cuvantului grec. Una dintre diferente e data de
faptul ca fericirea e definita de o evaluarea subiectiva asupra calitatii vietii proprii, pe cand
eudaimonia se refera la o modalitate de viata dorita, dar in mod obiectiv. Eudaimonia este o notiune
mult mai complexa decat fericirea, din moment ce evenimentele negative care nu contribuie la
starea de fericire, afecteaza eudaimonia.

Eudemonismul, etica greceasca.

Etica greceasca antica se numeste eudemonism. Teoria morala care uneste virtutea („arete”) cu
fericirea (eudaimonia) se numeste eudemonism. Incercarea de a defini relatiile dintre acestea doua,
e una din preocuparile centrale ale eticii antice si un subiect de polemici. Din aceasta cauza sunt mai
multe varietati de eudemonism. Doua dintre cele mai influente forme de eudemonism, sunt cele ale
lui Aristotel si a Stoicilor.
Aristotel considera ca virtutea si exercitarea ei, reprezinta una dintre componentele cele mai
importante ale eudaimoniei, dar recunoaste importanta valorilor pozitive externe cum ar fi
sanatatea, bogatia si frumusetea. Stoicii au un concept diferit, ei au facut din virtute singura
componenta a eudaimoniei, ignorand astfel necesitatea bunurilor externe.
In termeni etimologici, eudaimonia deriva din adjectivul eudaimon. Acesta la randul sau, e compus
din din „eu” care inseamna „bine” si „daimon”, care se refera la un gardian spiritual. De aceea pentru
a fi eudaimon trebuie sa traiesti bine si sa fii protejat de un spirit binevoitor. In ciuda etimologiei,
discutiile despre eudaimonie din Grecia antica, ignorau semnificatiile supranaturale a termenului.
Aristotel sustinea ca toata lumea e de acord cu faptul ca eudaimonia e cea mai inalta stare de Bine
uman, dar exista dezacorduri mari in privinta felului de viata care are ca rezultat eudaimonia.
O viata care poate fi traita bine, nu spune prea multe. Toata lumea vrea sa fie eudaimon si e de acord
cu faptul ca asta inseamna a trai si a face bine . Problema e ca trebuie sa specificam care sunt
activitatile umane care permit cuiva sa devina eudaimon. Aristotel prezinta cateva concepte populare
despre modul in care poate fi traita viata : o viata a placerilor, o viata a activitatilor practice si o viata
filozofica.
O incercare a filozofiei grecesti in a raspunde acestei intrebari introduce un alt concept important al
filozofiei antice : virtutea. Aristotel spune ca viata eudaimonului e o viata de „activitati virtuoase in
conformitate cu ratiunea”. Chiar si Epicur care pretinde ca viata eudaimonului e o viata a placerilor,
precizeaza ca aceasta viata trebuie sa fie si una a virtutilor. Deci virtutea („arete” ) e strans legata de
fericire ( eudaimonia ), conform teoriticienilor antici greci. Dar ei nu sunt de acord asupra felului in
care cele doua sunt legate una de alta.
Dupa cum am mai zis, cuvantul grecesc „arete” e tradus de regula ca „virtute”. Una din problemele
acestei traduceri, e ca suntem inclinati sa o intelegem, intr-un sens moral, care nu reprezinta mereu
semnificatia data de antici. Pentru un grec, „arete” se refera la tot felul de calitati carora noi nu le-am
considera relevante pentru etica ( frumusetea fizica, etc. ). Deci e bine sa tinem minte ca sensul
virtutii grecesti nu e exclusiv moral si include mai multe lucruri ( intelepciune, curaj, compasiune,
etc.). De exemplu, am putea zice ca viteza e o virtute pentru un cal sau ca inaltimea e virtutea unui
basketball-ist. Pentru a face ceva bine e nevoie de virtute, fiecare activitate caracteristica ( tamplaria,
cantatul la flaut, etc. ) are propriul set de virtuti. O traducere alternativa ar fi „excelenta”, aceasta ar
putea transmite sensul general al termenului. Virtutile morale sunt doar o subcategorie a sensului
general, conform caruia o fiinta umana e capabila de o functionare buna sau excelenta.

Socrate
Ceea ce stim despre filozofia lui Socrate e bazat aproape in intregime pe insemnarile lui Platon.
Primele opere a lui Platon prezinta destul de fidel invataturile lui Socrate, iar ideile lui Platon apar in
opere ca Phaedo si Republica.
Asemenea celorlalti ganditori etici greci, Socrate credea ca fiintele umane isi doresc eudaimonia mai
presus de orice. Dar Socrate adopta o forma radicala de eudemonism: el credea ca virtutea e atat
necesara cat si suficienta pentru eudaimonie. Socrate e convins ca virtutile, asemenea auto-
controlului, curajului, dreptatii si a altor atribute ale mintii si sufletului, sunt absolut cruciale pentru
persoana care doreste sa fie eudaimon. De exemplu, in Meno, el zice: „tot ceea ce intalneste si
indura sufletul ghidat de intelepciune, se termina in fericire”.
In Apology, Socrate critica pe cei care cred ca viata de eudaimon, e o viata de onoruri si placeri, de
aceea critica pe atenieni cum ca le-ar pasa mai mult de bogatii si onoruri decat de starea sufletului
lor.
Virtutile sunt calitati ale sufletului. Atunci cand un suflet a fost ingrijit si pregatit asa cum trebuie,
atunci vor aparea si virtutile. Starea in care se afla sufletul e mult mai importanta pentru eudaimon
decat bogatiile sau puterea politica. O persoana care are un suflet virtuos e mult mai castigata decat
o persoana bogata si onorata, dar al carei suflet e corupt de actiuni imorale. Aceasta opinie e
confirmata in Crito, unde Socrate il face pe Crito sa recunoasca faptul ca perfectiunea sufletului,
virtutea, e cel mai important aspect.
Deci pentru Socrate o persoana care nu e virtuoasa, nu poate fi fericita, iar o persoana care e
virtuoasa, nu poate esua in incercarea de a fi fericita.

Platon
Republica lui Platon incearca sa raspunda provocarii unui sofist, Thrasymachus, care sustinea ca
„virtutea” dreptatii il impiedica pe omul puternic sa obtina eudaimonia. Opiniile lui Thrasymachus nu
sunt altceva decat o varianta a unei situatii pe care Platon o discuta in Gorgias, prin intermediul lui
Callicles. Argumentul principal prezentat de Calliclas si Thrasymachus e ca justitia impiedica
obtinerea eudaimoniei, deoarece moralitatea conventionala necesita auto-controlul si mentinerea
dorintelor la minim. Ideea este ilustrata cel mai bine in volumul al doilea al Republicii, cand Glaucon,
raspunzand provocarii lui Thrasymachus, povesteste mitul inelului magic al lui Gyges. Conform
mitului, Gyges devine rege al Lydiei atunci cand gaseste un inel magic, care il face pe posesor
invizibil., ceea ce ii permite sa isi satisfaca toate dorintele si sa evite pedepsele. Gyges il ucide pe
rege, se casatoreste cu sotia lui si preia tronul. Esenta povestii e ca comportamentul uman nu ar mai
fi moral, daca omul poate evita repercursiunile satisfacerii dorintelor sale. Dar daca eudaimonia se
obtine prin satisfacerea dorintelor, iar ideea de dreptate inseamna ignorarea si nesatisfacerea lor,
asta inseamna ca un comportament moral e impotriva intereselor omului puternic. ( Acest gen de
argumente va apare in filozofia lui Nietzche ). Argumentarile din Republica sunt lungi, complexe si
profunde.
In esenta, Platon sustine ca virtutile sunt atribute ale sufletului si ca o persoana dreapta e cineva care
are ordine si armonie in suflet, astfel incat acesta sa produca beneficii maxime acelei persoane.
Teoria etica al lui Platon e eudemonista pentru ca pastreaza dependenta eudaimoniei de virtute, care
e o componenta cruciala si dominanta a eudaimoniei.

Aristotel
Pentru Aristotel, eudaimonia implica activitati care prezinta excelenta in raport cu ratiunea. Acest
concept deriva din opiniile lui Aristotel despre ratiunea fiintei umane care e folosita la maxim, daca
aceea persoana poseda eudaimonia, dupa care va obtine excelenta („arete” ) in ratiune.
Conform lui Aristotel, eudaimonia cere activitate, actiune, asa ca nu e suficient un anumit
comportament. Mai e necesara exercitarea atributelor, adica sa activeze in domenii care sa
corespunda capacitatii ratiunii sale. Aristotel sustine ca daca traim in concordanta cu ratiunea, asta
inseamna ca vom obtine excelenta in folosirea ei. Dar el mai zice ca nu e suficienta ocuparea unei
functii, ci ca mai trebuiesc demonstrate virtuti si in diversele aspecte ale acelei functii. Functia de
psiholog cere un grad mare de atentie, de aceea putem zice ca atentia e o calitate necesara cuiva
care vrea sa devina psiholog. De aici rezulta ca eudaimonia se formeaza prin activitatile partii
rationale a sufletului in concordanta cu virtutile ratiunii.
Teoria etica a lui Aristotel e eudemonista deoarece mentine dependenta eudaimoniei de virtute. Dar
desi zice ca virtutea e necesara pentru eudamonie, ea nu este suficienta. Desi pune accentul pe
importanta partii rationale a sufletului, el nu ignora importanta altor valori pozitive ( provenienta
buna, copii buni si frumusete ). Asa ca o persoana care e extrem de urata, a carei copii sau prieteni
buni au murit, sau care e singura, e foarte putin probabil sa devina eudaimon. Eudaimonia depinde
intr-o anumita masura de lucruri ce depasesc excelenta ratiunii si de norocul gasit in viata si in corp.

Epicur
Teoria etica a lui Epicur e hedonista. Conform ei placerea e singurul lucru bun intrinsec si durerea e
singurul lucru rau intrinsec. Un obiect sau o experienta are o valoare intrinseca buna numai din cauza
ca e ceea ce este. Valoarea intrinseca e in contrast cu valoarea instrumentala. Un obiect sau o
experienta are valoare instrumentala numai daca serveste ca masura a valorii intrinsece. Sa
presupunem ca iti petreci zilele si noptile la birou, prestand activitati nu prea placute, toate acestea
le faci pentru bani. Daca cineva te intreaba: „De ce vrei banii?”, tu raspunzi: „Ca sa pot sa imi iau un
apartament pe malul marii si un Ferrari”. Acest raspuns exprima faptul ca banii au o valoare
instrumentala, constituie mijlocul prin care se procura apartamentul si masina. Valoarea producerii
banilor e dependenta de valoarea bunurilor care vor fi achizitionate. E valoare instrumentala: are
valoare numai pentru cineva care obtine ceva prin ea.
Epicur identifica viata de eudaimon cu o viata de placeri. El intelege eudaimonia ca o experienta, mai
mult sau mai putin continua, lipsita de dureri si de neplaceri.
Dar Epicur nu sustine ca ar trebui urmarita fiecare placere, pana la ultima. Mai degraba el recomanda
o politica de marire a placerilor, pe termen lung. Cu alte cuvinte, unele placeri nu se merita a fi
cautate, deoarece duc la mari dureri, si unele dureri ar trebui cautate, deoarece duc la placeri mari.
Cea mai buna strategie de obtinere a placerii maxime e prin evitarea placerilor instant si folosirea
unei abordari pe termen lung.
Etica grecilor antici este eudemonista deoarece se bazeaza pe relatia dintre virtute si eudaimonie.
Doctrina lui Epicur poate fi considerata eudaimonista deoarece Epicur argumenteaza ca o viata de
placeri e o viata de virtuti. El considera ca virtutile aduc placere.
O diferenta importanta intre eudemonismul lui Epicur si cel al lui Platon si Aristotel, e ca pentru ei
virtutea e componenta principala a eudaimoniei, in timp ce pentru Epicur e un mijloc de obtinere a
fericirii. Aristotel considera ca eudaimonia e ceea ce vrea fiecare ( Epicur ar fi de acord ). Dar Aristotel
nu crede ca activitatea virtuoasa e urmata de dragul placerii. Placerea e un produs secundar al
activitatii virtuoase : nu ar trebui incadrata in motivele pentru care o actiune virtuoasa e virtuoasa.
Aristotel nu considera ca noi cautam eudaimonia, la propriu. Ci ca mai degraba, eudaimonia e ceea
ce realizam atunci cand traim in conformitate cu cerintele ratiunii. Virtutea e cea mai importanta
componenta a vietii eudaimonice. Epicur considera ca virtutea e doar un mijloc de a obtine fericirea.
Teoria lui este eudemonista deoarece virtutea este indispensabila pentru obtinerea fericirii, dar
virtutea nu e o componenta a vietii eudaimonice, iar a fi virtuos nu acelasi lucru cu a fi eudaimon.
Virtutea are o relatie strict instrumentala cu fericirea. Deci cand Aristotel zice ca nu trebuie cautata
virtutea pentru a obtine placerea, Epicur l-ar contrazice.
Filozofia stoica incepe cu Zeno din Citium ( 300 B.C ) si a fost transformata de Cleanthes ( 331-231
B.C. ) si Chrysippus ( 280-206 B.C. ) intr-un unitate sistematica. Etica stoicilor e o versiune mai
puternica a eudemonismului. Conform stoicilor, eudaimonia e necesara si suficienta pentru virtute.
Am vazut mai devreme ca conceptul „arete” nu e acelasi cu cel al virtutii, deoarece include multe
excelente non-morale. Conceptul stoic al „arete”-ului este mult mai aproape de adevar decat
conceptia noastra despre virtute. Cand stoicii se refera la virtute, vorbesc despre atribute ca: justitie,
moderare si curaj.
Ei au o conceptie radicala in cadrul careia afirma ca viata de eudaimon e viata morala virtuoasa.
Virtutea morala e buna, pe cand viciul moral e rau, iar celelalte lucruri ( sanatatea, onoarea sau
bogatia ), sunt neutre. Prin acest lucru neaga importanta valorilor externe recunoscute de catre
Aristotel, care credea ca ghinionul poate lasa si pe cea mai virtuoasa persoana fara eudaimonie.
Doctrina stoica reapare, mai tarziu, in scrierile lui Immanuel Kant, care considera ca posesia unei
„vointe bune” e singurul lucru bun neconditionat. O diferenta ar fi ca stoicii considera valorile
externe neutre, iar Kant le considera bune, dar nu in mod obligatoriu.
Interesele privind eudaimonia si teoriile etice antice in general, au reaparut in secolul 20. In mare
parte datorita operelor lui Elizabeth Anscombe.

Anscombe
In articolul sau „Filozofia Morala Moderna”, Anscombe argumenteaza ca conceptiile morale bazate
pe obligatie, sunt incoerente conceptual pentru ca se bazeaza pe ideea unei „legi fara legiuitor”.
Ideea e ca un sistem de moralitate conceput prin Cele Zece Porunci, drept sistem de referinta pentru
anumite actiuni, depinde de cel care a conceput aceste reguli. Intr-un climat modern care nu doreste
sa accepte faptul ca moralitatea depinde de Dumnezeu, conceptia de moralitate bazata pe reguli e
deposedata de fundatiile sale metafizice. Anscombe a recomandat o intoarcere la teoriile etice
eudemoniste a anticilor, in special cele a lui Aristotel, care privesc moralitatea din punctul de vedere
al intereselor si bunastarii agentilor morali umani, fara a mai fi nevoie de a apela la o metafizica
dubioasa.