MECANICA

Noţiuni introductive

I. Vector de poziţie
1. Def. Vectorul cu originea în originea sistemului de referinţă, iar săgeata pe punctul material.
2. Notaţie: r
r
r
P r0
r
r
t
II. Vector deplasare
1. Def. Vectorul deplasare reprezintă variaţia vectorului de poziţie în timp.
2. Notaţie; unitate de măsură:  r  r  r0  r S.I. = m (metrul)
III. Viteza medie
1. Def. Vectorul viteză medie este egal cu raportul dintre vectorul deplasare al unui punct material şi
intervalul de timp corespunzător .
vm r v m  m
2. Notaţie; unit. de măsură: = t S.I. = s

IV. Viteza (momentană, instantanee)

1. Def. Viteza momentană reprezintă viteza unui punct material la un moment dat.
v  r t  0 dr
v
2. Notaţie: t cu condiția sau dt (derivata vectorului deplasare)
3.Obs.: Vectorul viteză este tangent în orice punct la traiectorie.

V. Acceleraţia medie
1. Def. Acceleraţia medie reprezintă raportul dintre variaţia vectorului viteză şi intervalul de timp
corespunzător.
am 
v a  m
2. Notaţie; unit. de măsură: t 2
S.I.= s = ms
-2

VI.Acceleraţia (momentană, instantanee)

1. Def. Acceleraţia unui punct material la un moment dat.
v t  0 dv
a a
2. Notaţie: t cu condiția sau dt
3. Obs.: Vectorul viteză poate varia ca mărime (modul) sau ca direcţie şi sens, deci putem avea două
componente ale acceleraţiei, tangenţială și normală (centripetă). Acceleraţia tangenţială apare datorită
variaţiei modulului vectorului viteză, iar cea normală datorită variaţiei direcției şi sensului vitezei.
a  a tg  a n 2
a  a a
2
tg n

Mişcarea punctului material

1. Def. Punctul material este un punct geometric în care este concentrată toată masa corpului (corp ale
cărui dimensiuni sunt neglijabile).
2. Obs. Punctul material este un model utilizat în cadrul mecanicii.

I. Mişcarea rectilinie uniformă

1. Def. Mişcarea rectilinie uniformă a unui punct material este mişcarea a cărei traiectorie este o dreaptă,
iar vectorul viteză este constant în timp (un vector este constant atunci când nu își modifică în timp
niciuna din cele trei caracteristici: modul, direcție, sens).
2. Obs. Deoarece legile de mişcare se scriu funcţie de un observator, pentru simplitate vom considera
observatorul ca fiind în originea axei xx’.
3. Lege de mişcare :
a) traiectorie dreaptă
b) v m  v  ct. a  0
o x(t)

x’ x(t0) x
x x  vt
v
t x(t) = x(t0) + v(t-t0)
4. Caz particular: Alegem ca origine a mişcarii punctul O şi, pentru timp, momentul plecării corpului
(x(to) = 0, t0 = 0). Legea de mișcare devine x(t) = vt

5. Reprezentări grafice
Grafice: Pentru mişcarea rectilinie uniformă avem două tipuri de grafice, date de următoarele legi:
v = ct. și x = x0 + v(t-t0) ; în ambele cazuri reprezentările grafice sunt drepte (x = x0 +vt)

x
v x = x0 + vt
x0
v = ct.

t
t1 t2 t

Obs.Tangenta unghiului făcut de graficul x(t) cu axa ,,Ot” reprezintă viteza: tgα = v
Aria haşurată reprezintă spaţiul parcurs de punctul material în intervalul de timp t2-t1.

II. Mişcarea rectilinie uniform variată

1. Def. Mişcarea rectilinie uniform variată este mişcarea unui punct material a cărui traiectorie este o
dreaptă, iar acceleraţia este constantă in timp.
2.Obs. Dacă a > 0 mişcarea se numeşte accelerată. Dacă a < 0, mişcarea se numeşte încetinită
(decelerată).
3. Legi cinematice pentru mişcarea rectilinie unifom variată
Traiectorie – dreaptă , v = v(t) , am = a = ct.
a. Legea vitezei:
v
a
t v = v0 + a(t-t0) , caz particular: t0 = 0, v = v0 + at
b. Legea de mişcare:
x v  v 0 a(t  t o ) 2 at 2
vm  
t 2 2
a = ct. x = xo+ vo(t-to) + , caz particular t0 = 0, x = vot + 2
c. Ecuaţia lui Galilei:
at 2
v = vo + aΔt , x = voΔt + 2 , eliminând Δt obţinem v2 = vo2 + 2aΔx
4. Grafice: Vom reprezenta pentru cazul particular xo = 0, to =0,
at 2
v = vo + at în coordonate (v,t) va fi o dreaptă, x = vot + 2 în coordonate (x,t) va fi un arc de parabolă

v
x
v=vo+at
vo x=vot+at2/2

t t
 5. Obs. Tangenta graficului vitezei este valoarea acceleraţiei (tgα = a)
Aria haşurată în coordonate (v,t) reprezintă spaţiul parcurs de punctul material în acel interval de
timp.
Graficul legii de mişcare (x,t) este pentru cazul a>0 (mișcare accelerată)

Recapitulare mişcări
 M.R.U. v = ct. x = x0 + v(t-t0) , x = vt
 M.R.U.V. a = ct. x = x0 + vo(t-t0) + a(t-t0)2/2 , v = v0 +a(t-t0), v2 = v02 + 2a(x-x0)
x = v0t + at2/2 v = v0 + at v2 = v02 + 2ax
Obs. Dacă mişcarea este pe verticală în câmp gravitaţional, vom avea ecuaţiile mişcării rectilinii
uniform variate cu:
 a = g pentru cădere pe verticală
 a = - g pentru aruncare în sus pe verticală

Principii și legi în mecanica clasică

1. Principiul I (legea inerţiei)

Def. Inerţia este propietatea corpurilor de a-și păstra starea de repaus relativ sau mişcare rectilinie
uniformă atât timp cât asupra lor nu se exercită nicio forță.

Enunț: Toate corpurile sunt în repaus relativ sau mişcare rectilinie uniformă atâta timp căt
asupra lor nu se exercită nicio forță.

2. Masa: Masa unui corp este o măsură a inerţiei corpului (masă inerţială).
Notaţie: M, m [m]S.I.= kg

3. Densitate: Densitatea unui corp este o mărime fizică egală cu raportul dintre masa corpului și volumul
lui.
m
 S.I.  kg3
Notaţie: ρ , V , m
4. Obs. Masa este o mărime ce face parte din cele șapte mărimi fundamentale.

5. Principiul II (principiul fundamental, def. forţei)

Def. Interacţiunea reprezintă acţiunea unui corp asupra altui corp sau grup de corpuri.

6. Enunţ:Forţa este o mărime vectorială, egală cu produsul dintre masa corpului și acceleraţia
imprimată corpului.
Notație: F  ma

7. Unit. de măsură: [F]S.I.=kg·m·s-2 = N (Newton)

Def. 1Newton este forţa care, acţionând asupra unui corp cu masa de un kilogram, îi imprimă o
acceleraţie de un metru pe secundă la pătrat, în sensul şi pe direcţia forţei.

8. Obs.:
a) Definiţia forţei se aplică indiferent de tipul interacţiunii.
mv m( v  v o ) mv  mv o p  mv p pS.I.  kg m  Ns
F   F s
b) t t t , (impuls ) , t
c) O forță poate avea asupra unui corp două tipuri de efecte:
- efect static – îl deformează plastic sau elastic
- efect dinamic – îi modifică sau contribuie la modificarea/menținerea stării de mișcare/repaus a
corpului
d) Dacă forța determină sau contribuie la mișcarea corpului, ea se numește forță motoare (ex.: forța de
tracțiune, greutatea în cazul coborării corpului în câmp gravitațional etc.).
Dacă forța se opune mițcării corpului, se numește forță rezistentă (ex.: forța de frecare în general,
greutatea la urcarea corpului în câmp gravitațional etc.).

9. Principiul III (acţiunii și reacţiunii)

Enunț: Dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă numită acţiune, aceasta reacţionează
cu o forţă egală și de sens opus numită reacţiune.

F12 F21 F12  F21

10. Obs.Atenţie: cele două forţe acţionează asupra a două corpuri diferite (cele 2 corpuri implicate în
interacțiune).

11. Tipuri de forţe:

a) Forţa de greutate (Greutate) Este forţa cu care Pămăntul atrage corpurile.
G  mg
Greutatea este orientată spre centrul Pămăntului, dar, datorită dimensiunilor acestuia, se consideră ca un
vector perpendicular pe orizontală (în câmpul gravitațional unifom al Pământului).

b) Forţa de contact și forţa de frecare La contactul dintre două corpuri apar, conform principiului III,
perechi de forţe egale și de sens contrar.
Def. Forţa tangenţială cu care planul acţionează la suprafaţa de contact cu un corp este forţă de contact.
Def. Forţa tangenţială cu care corpul acţionează la suprafaţa de contact cu planul şi de sens contrar
tendinţei de mişcare a corpului este forţa de frecare.
În funcţie de tipul de mişcare, forţele de frecare pot fi de alunecare sau de rostogolire.
Forţa de frecare de alunecare este cea folosită în continuare și o vom numi doar forţă de frecare.
1. Lege: Forţa de frecare de alunecare între două corpuri nu depinde de mărimea ariei suprafeţei
de contact.
2. Lege: Forţa de frecare de alunecare este proporţională cu forţa de apăsare normală exercitată
pe suprafaţa de contact.
Ff = μFn
3. Obs.: Între forţa de frecare și forţa de apăsare normală nu este o relaţie vectorială.
μ- coeficient de frecare cinematică (mişcare), este mărime adimensională și depinde de natura
materialelor în contact și de gradul de prelucrare a acestora.
Fn este forța de apăsare normală și este orientată în sens invers lui N (”normala”, care este
reacțiunea lui Fn). Deoarece modulele celor două forțe sunt egale, de cele mai multe ori, formula forței de
frecare este scrisă ca Ff = μN

c) Legea lui Hooke, forţa elastică

1. Notaţii : Legea lui Hooke și forţa elastică se referă doar la corpurile elastice ce se pot deforma pe o
singură direcţie (defomare unidimensională).
l0 – lungimea corpului în stare nedeformată, l – lungimea corpului deformat, Δl = l-l0 –alungire, S - aria
secţiunii transversale (perpendiculară pe lungime) a corpului, F - forţa deformatoare, E - modul de
F

elasticitate longitudinală (modulul lui Young - constantă ce depinde de natura materialului), S -
l
efort unitar, l0 = ε - alungire relativă
Obs. Aceleași formule so folosesc și în cazul comprimării corpului (atunci când aceasta este posibilă).
2. Lege: Alungirea relativă este proporţională cu efortul unitar
l 1 F l ES
 F  ES k
l0 E S , σ =Eε , l0 , l0 (constanta elastică) , F = kΔl
3. Obs. Forţa ce apare în legea lui Hooke este forţa ce provoacă deformarea (forță deformatoare) și este
exterioară corpului.
Conform principiului III al lui Newton, în interiorul corpului apare o forţa de reacţiune, care este forţa
elastică.
 Fe = - kΔl

Semnul ”-” din formula forței elastice arată faptul că aceasta se opune întotdeauna deformării și NU
reprezintă semnul unui ”modul negativ” !

d) Forţa de tensiune (Tensiune mecanică)

1. Def: Forţa de tensiune este forţa ce apare în legăturile dintre două corpuri.
2. Obs. Legăturile pot fi prin fire inextensibile, tije rigide sau sisteme elastice. Legăturile transmit forţa
de acţiune a unui corp asupra celuilalt corp.

e) Forţa de inerţie
Forţa de inerţie acționează asupra corpurilor aflate în sisteme accelerate (neinerțiale) ( a - accelerația
sistemului față de un sistem inerțial, de obicei Pământul).
Forţa de inerţie este egală cu produsul masa corpului și acceleraţia sistemului și are sens contrar acestei
accelerații. F   ma
Forţa de inerţie este o pseudoforță: nu respectă formula principiului II (sens opus accelerației, iar a nu
reprezintă accelerația corpului, ci a sistemului neinerțial), nu are reacțiune. Forța de inerție este luată în
considerare doar în sistemele neinerțiale pentru a fi respectat principiul I.

II. Tipuri de forţe – reprezentări grafice

N N

Gt Gn

G=mg G

Gt = mgsinα , Gn = mgcosα
N
Ff v
Ff = μ Fn , Fn = N

Fn

T T
F

Teoreme de variaţie si legi de conservare în mecanică

1. Lucrul mecanic
Def: Lucrul mecanic este o mărime fizică scalară egală cu produsul scalar dintre forţa ce
acţionează asupra unui corp și vectorul deplasare a acestuia.
Notație: L  F   r , L = FΔrcosα (α unghiul dintre direcţia forţei și direcția deplasării )
2
LS.I.  Nm  kg m2  J
Unit. de măsură: s (joule )
Cazuri particulare: Alegând axa Ox ca direcţie de deplasare vom nota Δr = Δx
a) forţă coliniară cu deplasarea şi de acelaşi sens (α = 0) L = FΔx

b) forţă perpendiculară pe deplasare (α = 2 ) L= 0. Forţele ce nu produc deplasare nu efectuează lucru
mecanic.
c) forţă coliniară cu deplasarea, dar de sens contrar (α = π) L = - FΔx Forţele ce se opun mişcării
efectuează lucru mecanic negativ.
 F
F
F
a) b) c)

x F x x

2. Interpretarea geometrică a lucrului mecanic: Fie graficul funcției F(x) (F – modulul forței, x –
coordonate corpului pe axa Ox), între coordonatele x1 (poziția inițială) și x2 (poziția finală). Lucrul
mecanic efectuat de forța F între x1 și x2 este numeric egal cu aria figurii formate din: graficul funcției
F(x), axa Ox și cele două verticale duse prin x1 și x2. Analitic, lucrul mecanic poate fi exprimat de
x2

integrala definită L = x1

F( x )dx
.
Obs.: Lucrul mecanic este egal cu +aria figurii descrise anterior dacă este lucru mecanic motor (efectuat
de o forță motoare) și –aria dacă este lucru mecanic rezistent (efectuat de o forță rezistentă).

Cazuri particulare:
a) Forţă constantă

A = L = F(x2-x1)
F1

x1 x2 x

b) Forţa deformatoare (legea lui Hooke) F = kx

A=L=
Aria trapezului
k ( x 22  x12 )
x1 x2 x 2

c) Forţa elastică: F = - kx
Lucrul mecanic în cazul forţei elastice este la fel cu cel din cazul forţei deformatoare cu modificarea
2 2
k ( x 2  x1 )

semnului. L = 2

3. Puterea mecanică
Def.: Puterea mecanică este o mărime fizică scalară egală cu raportul dintre lucrul mecanic efectuat de o
forţă şi intervalul de timp corespunzător .
L Fr cos  r  P  Fv m cos 
P P
Notație: t , t , vm = t
2
P  CP (calputere)
PS.I.  J  Nm  kgm3  W( Watt)
Unitate de măsură: s s s , 1CP = 736W
Obs. Pentru lucrul mecanic/energie în funcţie de putere se mai utilizează următoarele unităţi de măsură :
L = Ws = J, L =Kwh (Kilowattora) , 1kWh = 3.600.000 J

4. Randament: Randamentul este raportul dintre lucrul mecanic util și cel consumat.
L P
 u  u
Notație: L c Pc , Lu - lucrul mecanic util , Pu - putere utilă , Lc - lucrul mecanic consumat,
Pc - putere mecanică consumată
 5. Caz particular: Randamentul planului înclinat: Lu - lucrul mecanic util este cel necesar pentru a
ridica uniform un corp de masă ,,m’’ la o înălțime ,,h”, Lc - lucrul mecanic consumat este cel necesar
pentru a deplasa corpul uniform pe un plan înclinat de unghi ,,α”, lungime ,,l”, cu coeficientul de
frecare,,μ”

N Fc Fc = Gt + Ff , Gt = mgsinα , Ff = μN,

Gt N = Gn = mgcos , Fc = mg(sinα+μcosα)
Fu = G
Gn
Ff Fh mgh sin 
 u  
G Fc l mg(sin    cos )l sin    cos 

6. Energia mecanică: reprezintă capacitatea unui corp de a efectua lucru mecanic. În funcţie de starea
corpului putem avea energie cinetică (de mişcare) și energie potenţială (energie de poziţie în câmpuri de
forţe). Em = Ec + Ep
Obs. Energia este o mărime de stare, caracterizănd starea corpului/sistemului la un moment dat.

7. Energie cinetică: este energia unui sistem care are la un moment dat viteza ,, v ’’.
Def.: Energia cinetică a unui corp la un moment dat este o mărime fizică scalară egală cu
semiprodusul dintre masa corpului și pătratul vitezei corpului la momentul respectiv față de un
sistem de referință.
mv2
Ec 
Notație: Ec , Wc 2
2
E c S.I.  kgm2  J
Unitate de măsură: s

8. Teorema variaţiei energiei cinetice

Enunț: Variația energiei cinetice a unui punct material între două momente de timp este egală cu
lucrul mecanic al rezultantei forţelor care acționează asupra corpului în același interval de timp.

ΔEc = L

Exemplu: considerăm un corp care are la momentul ,,t0” viteza ,,v0” și asupra lui acţionează o forţă
coliniară cu deplasarea ,,F”, astfel încât, la momentul ,,t” corpul are viteza ”v”.
v0, to F v, t
L= FΔx , L= maΔx , v2 = v02 + 2aΔx
2
mv 2 mv 0
 L
2 2 , Ec - Ec0 = L
x

9. Energia potenţială: Energia potenţială a unui corp este energia datorată interacţiunii cu alt corp ales,
de obicei, sistem de referinţă (exemplu – Pământul). Energia potenţială va depinde de poziţia corpului
faţă de celălalt corp, care creează câmpul de forţe (gravitaţional, elastic etc.).

10. Forțe (interacțiuni) conservative: Sunt forțele al căror lucru mecanic NU depinde de traiectoria
corpului între pozițiile inițială și finală și nici de tipul mișcării acestuia. Ex. de forțe conservative:
greutatea, forța de atracție gravitațională, forța elastică, forța de interacțiune electrostatică și electrică
dintre două sarcini, forța de interacțiune magnetică etc.
Forțe neconservative: Forțe al căror lucru mecanic DEPINDE de traiectoria corpului. Ex.: forța de
frecare.
11. Energia potențială și interacținunile conservative: Energia potențială se definește NUMAI pentru
interacțiuni conservative. Se consideră că o interacțiune conservativă este măsurată din punct de vedere
vectorial de către forță, iar din punct de vedere scalar de către energia potențială corespunzătoare. Avem
astfel, energia potențială gravitațională, energia potențială elastică etc. NU EXISTĂ ENERGIE
POTENȚIALĂ CORESPUNZĂTOARE UNEI INTERACȚIUNI NECONSERVATIVE (cum ar fi, de
exemplu, frecarea).

12. Teorema variaţiei energiei potenţiale

Enunţ: Variația energiei potențiale a unui corp între două momente de timp este egală cu lucrul
mecanic efectuat de forța conservativă corespunzătoare, luat cu semn opus.

ΔEp = - L , Epf – Epi = - L

13. Cazuri particulare: În mecanică cele mai întâlnite cazuri sunt energia potenţială de tip gravitaţional
şi energia potenţială de tip elastic.
a) Energia potenţială gravitaţională: Considerăm un corp de masă ,,m” aflat în câmpul gravitaţional
uniform al Pământului, la un nivel ,,h0”, pe care îl ridicăm uniform la un nivel ,,h”. Calculăm lucrul
mecanic al forţei de greutate care conduce la acumularea de energie potenţială de către corp/sistemul
corp-Pământ.

L= - mg(h –h0) = - (mgh – mgh0 )

G ΔEp = - L , Epf – Epo = mgh - mgho
Epf = mgh – energie potenţială la nivel h,
h Epo = mgho – energie potenţială la nivel ho

ho

Daca considerăm energia nivelului de referinţă nulă, energia potenţială de tip gravitaţional va fi :
Ep = mgh
kx 2  kx 02 kx 2 kx 02

b) Energia potenţială elastică: L= - ( ) , ΔEp= - L , ΔEp =
2 2 2
kx 2
Dacă xo = 0 energia potenţială elastică va fi: Ep = 2

x0 F(xo) F(x)

14. Legea conservării energiei. Dacă asupra unui corp acționează numai forțe conservative, atunci
avem:
ΔEc = L , ΔEp = -L , Δ(Ec+Ep) = 0 → Ec + Ep = constant = E – energia mecanică
Def. Suma energiilor cinetciă și potențială ale unui corp/sistem se numește energie mecanică a
corpului/sistemului.
Lege: a. Într-un cîmp de forţe conservative, energia mecanică se conservă, rămâne constantă
Obs. Energia cinetică se poate transforma în energie potenţială şi invers.

Ec + Ep = Ecmax = Epmax = const.

b. Dacă cămpul de forţe este neconservativ (ex. acţionează forţe de frecare) vom avea:

ΔE = Ln (lucrul mecanic al forţelor neconservative)

15. Impulsul unui sistem de puncte materiale. Considerăm un sistem mecanic format dintr-un număr
de puncte materiale ,,n” de mase, m1, m2, ………, mn şi care, în interiorul sistemului, au vitezele v1,v2…..vn.
P  m1v1  m 2 v 2  .........  m n v n
n
P   mk vk
Impulsul total va fi k 1

PS.I.= Ns = kgm/s
16.Teorema de variaţie a impulsului total al unui sistem de puncte materiale.
Considerăm sistemul format din două puncte materiale ce interacţionează unul cu celălalt prin forţele F12
, respectiv F21 (acțiunea și reacțiunea), numite forţe interne. Asupra sistemului acţionează o forţă totală
exterioră Fext
   
Conform principiului II vom avea : p1  F1  F21 t , p 2  F2  F12 t ; adunăm cele două relaţii

p1  p 2   F1  F2  F12  F21 t 
F1  F2  Fext , conform princ.III F12  F21
Generalizând vom avea : P  Fext t , Fext t  H (impulsul forţei), Pf  Pi  H
Enunţ:Variaţia impulsului unui sistem de puncte materiale este egală cu impulsul forţei exteriore
ce acţionează asupra sistemului, în același interval de timp.
t2

p   Fdt
Obs. 1. Dacă forţa este o funcţie de timp t1 , ceea ce reprezintă aria delimitată de graficul
funcţiei și intervalul de timp corespunzător.
2. Forțele interne NU modifică impulsul total, ci doar îl redistribuie între corpurile sistemului.

17.Legea conservării impulsului

Enunţ: Într-un sistem izolat de puncte materiale, impulsul sistemului se conservă (rămâne
constant)
Fext  0, P  0, Pf  Pi  const.

18. Ciocniri. Ciocnirea este fenomenul de interacţiune dintre două sau mai multe corpuri care are loc
într-un timp finit (de obicei, foarte scurt). Ciocnirile pot fi: plastice şi elastice.

Ciocnirea plastică: În cadrul unui fenomen de ciocnire plastică nu se conservă energia mecanică, ci
doar impulsul. În cazul ciocnirii plastice, în marea majoritate a cazurilor, corpurile rămân cuplate.

Înainte de ciocnire După ciocnire

m1
v1 v2
m2 v
m1+m2

m1v1  m 2 v 2  m1  m 2 v m1v12 m 2 v 2 2 m1  m 2 v 2

  Q
, Eci = Ecf + Q , 2 2 2 , Q = căldura ce apare prin
lucrul mecanic de deformare plastică.

Ciocnire perfect elastică centrată şi unidirecţională: În cadrul unei ciocniri perfect elastice se
conservă:
energia mecanică şi impulsul mecanic al sistemului în care are loc ciocnirea.
Înainte de ciocnire După ciocnire
v1 m2 v2 m1 v1’ m2 v2’
m1

m1v1  m 2 v 2  m1v1'  m 2 v '2 m1v12 m 2 v 2 2 m1v1'2 m 2 v '22

  
, 2 2 2 2 rezolvând sistemul obţinem:
v1' 
2m1v1  m 2 v 2 
 v1 v '2 
2m v
1 1  m v
2 2   v2
m1  m 2 , m 1  m 2
 m1 v1'  2 v 2  v1 , v '2  v 2
Caz particular: dacă m1<< m2 (ciocnire cu peretele), atunci m 2 << 1→ 0 și vom avea

NOTĂ: La finalul acestei sinteze veți găsi câteva formule din analiza matematică (calcul diferențial și
integral) care simplifică ți ușurează înțelegerea multor formule fizice. Le puteți folosi în rezolvarea
problemelor de fizică (chiar dacă încă nu ați studiat calculul integral din clasa a XII-a).

TERMODINAMICĂ
Noţiuni introductive

1. Formule de calcul la nivel molecular – Considerăm un gaz având masa m, volumul V, N

atomi/molecule și masa unui kmol (masa molară) μ.
m N
 
 Număr de kmol  NA NA = nr. Avogadro = 6,023.1026 molecule/kmol
m 
 
 Densitate V V 0
 m
m0  
 Masa unei molecule NA N
V  4r 3
vo   v0 
 Volumul unei molecule N N A
sau geometric r - raza moleculei 3
 Considerând că fiecare moleculă ocupă un volum sub forma unui cub de latură egală cu diametrul

v0  d3 
moleculei vom putea scrie N A
N
n
 Concentraţia moleculelor V
2. Formula fundamentală a teoriei cinetico-moleculare
Presiunea unui gaz ideal este egală cu două treimi din energia cinetică medie a tuturor moleculelor din
unitatea de volum.
n
2 N m0u 2
P
3V 2 2
N v
k 1
k k
u 

u2 - viteza pătratică medie

N
k 1
k

3. Energia cinetică medie a unei molecule

m0u 2 i
c  c  kT
2 k =1,38·10-23 J/K (constanta lui Boltzmann) , [T]S.I.= K (grad Kelvin)
2
i - număr grade de libertate (posibilitaţi de mişcare liberă a unei molecule)
i = 3 pt. moleculă monoatomică, i = 5 pt.moleculă biatomică, i = 6 pt. moleculă poliatomică

4. Viteza termică
u2 3kT 3RT
vt = vt = m0 =  R = kNA ( constanta universală a gazului ideal), R = 8310 J/kmol·K

5. Ecuaţia termică de stare a gazului ideal

pV = NkT , pV = ν RT

6. Ecuaţia calorică de stare a gazului ideal

U - energia internă a gazului ideal, formată doar din energia cinetică a tuturor moleculelor gazului
i i
NkT  RT
U = N εc U= 2 2
 Transformările simple ale gazului ideal

1. Def.
a) Sistem termodinamic (ST) – un corp macroscopic sau un ansamblu de corpuri macroscopice, cu limite
bine determinate.
b) Sistem termodinamic deschis – ST care schimbă substanță cu mediul exterior.
c) Sistem termodinamic închis – ST care NU schimbă substanță cu mediul exterior.
d) Sistem termodinamic izolat – ST care NU schimbă nici substanță, nici energie cu mediul exterior.
e) Stare termodinamică – totalitatea proprietăților ST la un moment dat.
f) Parametri de stare - mărimi fizice care caracterizează starea ST. Ex.: presiunea, volumul, temperatura,
numărul de moli, densitatea etc.
g) Stare de echilibru – starea ST în care parametrii acestuia nu se modifică.
h) Transformare/proces termodinamic (TT) – schimbarea stării termodinamice; trecerea ST dintr-o stare
de echilibru în altă stare de echilibru.
Transformări cvasistatice – TT în care parametrii de stare variază lent, astfel încât, în orice moment, ST
poate fi considerat în stare de echilibru. Transformarea cvasistatică este o succesiune de stări de
echilibru.
Transformări necvasistatice - Parametrii de stare variază rapid, iar stările intermediare sunt stări de
neechilibru.
Transformări reversibile – TT în care ST poate reveni la starea inițială prin aceleași stări intermediare de
echilibru.
Transformări ciclice – starea inițială coincide cu starea finală.

Obs. Numai stările de echilibru și transformările cvasistatice pot fi reprezentate grafic într-un sistem de
axe de coordonate.

NOTĂ: În toate transformările studiate mai jos ST este închis (m = const., ν = const.)

1. Transformarea izotermă (Legea Boyle-Mariotte)

Def. Transformarea în timpul căreia temperatura și masa gazului rămân constante.
Lege: Într-o transformare izotermă produsul presiune volum rămâne constant în timpul
transformării.
pV = ct. p0V0 = p1V1 =  RT

p p V

T=ct. T=ct. T=ct.

V T T

Obs. În coordonate (p,V) izoterma este o hiperbolă echilateră, cu atât mai apropiată de originea O a
sistemului de axe cu cât temperatura este mai mică.

2. Transformare izobară (Legea Gay –Lussac)

Def. Transformarea în timpul căreia presiunea și masa gazului rămân constante.
Lege: Într-o transformare izobară raportul dintre volum şi temperatura absolută rămâne
constant.
Legea Gay-Lussac: Într-o transformare izobară variaţia relativă a volumului este direct
proporţională cu temperatura în grade Celsius.
V V0 V V
 ct.   t
p = ct.T T0 T V0 V=V0 (1+α t)
α - coeficient de dilatare izobară; are aceeaşi valoare pentru toate gazele ideale α =1/T0 = 1/273,15 K-1
p p V V
 p = ct. p = ct. V/T=ct V=V0(1+αt)

V T T -273,15 t(0C)
3.Transformare izocoră (legea Charles )
Def. Într-o transformare izocoră, volumul și masa gazului rămân constante.
Lege: Într-o transformare izocoră raportul dintre presiune şi temperatura absolută rămăne
constant.
Legea Charles: Într-o transformare izocoră variaţia relativă a presiunii este direct proporţională
cu temperatura în grade Celsius.
p p0 p p
 ct.   t
V = ct. T T0 T p0
p = p0(1+βt) β = α – coeficient de variaţie a presiunii,
are aceeaşi valoare pentru toate gazele ideale.

p p V p

V=ct.
V=ct. p/T=ct. p=p0(1+βt)

. V T T
-273,15 t0C
4. Transformarea generală
Lege: Într-o transformare generală raportul dintre produsul presiune volum și temperatura
absolută rămâne constant.
pV/T = ct. p0V0/T0 = pV/T

5. Formula densităţii unui gaz ideal

Condiții fizice normale: p0 = 1,01325.105 N/m2 (sau Pa), T0 = 273,15 K

Volumul molar în condții fizice normale al oricărui gaz ideal este Vμ0 = 22,42 m3/kmol
m p p 0 p T0
pV  RT  0    0
 , RT RT , p0 T
ρ ρ ρ

ρ=m/V p=ct. T=ct.

V T P
Curbele din primele două grafice sunt hiperbole echilatere.

Principiile temodinamicii
I. Principiul I al termodinamicii
1. Energia internă
Def. Energia internă a unui gaz este egală cu suma energiilor cinetice a tuturor moleculelor şi
suma energiilor potenţiale de interacţiune a moleculelor între ele și cu mediul exterior.
N N
U   E ck   E pk
k 1 K 1
OBS. În cazul gazului ideal componenta energiei potenţiale este egală cu 0.
2. Lucrul mecanic în cazul gazului ideal
În acest caz lucrul mecanic este un caz particular al definiţiei generale a lucrului mecanic.
L = FΔx cosα F = pS α=0 L = pΔV – ATENȚIE ! Formulă valabilă numai în transformarea
izobară.
 V
L   PdV
- forma generală va fi V0

3. Căldura
Căldura este o formă de transfer de energie, definită în cadrul unui proces termadinamic, ca variaţia
energiei între starea iniţială şi finală, plus lucrul mecanic efectuat între cele două stări.
Q = ΔU + L

Obs. a) Un ST poate schimba energie cu mediul exterior prin intermediul căldurii sau al lucrului
mecanic. Deci, Q și L NU sunt forme de energie (mărimi de stare, caracteristice sistemului), ci forme ale
schimbului de energie dintre sistem și mediul exterior – Q ȘI L SUNT MĂRIMI DE PROCES !!

4. Enunț principiul I al termodinamicii – În orice transformare termodinamică, variaţia energiei

interne depinde doar de stările iniţială și finală ale sistemului, fiind independentă de stările
intermediare prin care trece sistemul termodinamic.

ΔU = Q – L

Convenții de semn: Q > 0 cănd căldura este primită de sistem de la exterior

Q < 0 cănd căldura este cedată de către sistem exteriorului
L > 0 cănd sistemul cedează lucrul mecanic exteriorului
L < 0 cănd se efectuează lucru mecanic asupra sistemului de către exterior
Obs. a) Un sistem termodinamic poate efectua lucru mecanic asupra mediului exterior dacă primeşte
căldură din exterior sau dacă energia internă scade.
b) În procesele adiabatice (Q = 0), sistemul poate efectua lucru mecanic asupra mediului numai pe seama
micşorării energiei interne.
c) Dacă transformarea este ciclică, un sistem poate efectua lucru mecanic numai dacă primește căldură
din exterior.
Consecință: Nu este posibilă realizarea unui perpetuum mobile de speța I, adică a unei maşini termice
care să efectueze lucru mecanic într-un proces ciclic fără să primească căldură din exterior.

5. Coeficienți calorici – Coeficienții calorici sunt mărimi fizice ce leagă cantitativ căldura primită sau
cedată de un corp și variația temperaturii acestuia.

a) Capacitate calorică (Cc) - Capacitatea calorică este o mărime fizică egală cu raportul dintre
căldura necesară pentru a varia temperatura unui corp şi acea variaţie de temperatură.

Cc = Q/ΔT [Cc]S.I. = J/K = Kg.m2s-2K-1 Q = CcΔT

b) Căldura specifică (c) - Căldura specifică este o mărime fizică egală cu căldura necesară unui
kilogram de substanță pentru a-şi varia temperatura cu un grad.

c = Q/mΔT [c]S.I.= J/kg . K = m2s-2K-1 Q = mcΔT

c) Căldura molară (C) - Căldura molară este o mărime fizică egală cu cantitatea de caldură
necesară unui kmol de substanţă pentru a-şi varia temperatura cu un grad.

C= Q/νΔT [C]S.I.= J/kmol K = Kgm2s-2kmol-1K-1 Q = ν CΔT C = μc

Obs. În cazul gazelor vom avea călduri specifice şi molare caracteristice pentru transformarea izocoră şi
izobară: Qv = mcvΔT Qv = νCvΔT Qp = mcpΔT Qp = νCpΔT

d) Coeficienti calorici pentru gaze – În cazul gazelor, coeficienţii calorici au ca particularitate

posibilitatea de a-şi varia temperatura în două moduri posibile, izobar şi izocor.

Formulele generale vor fi: Cv = iR/2 , Cp = (i+2)R/2 i = număr grade de libertate

Gazele monoatomice: i = 3
Gazele biatomice: i = 5
Gazele poliatomice: i = 6

e) Relaţia Robert-Mayer – Relaţia stabilește o legătură dintre coeficienţii calorici şi constanta

universală a gazului ideal.
Cp = Cv + R

6. Aplicaţie a principiului I la transformarea izotermă T = ct. , pV = ct. , p1V1 = p2V2

ΔU = 0 , Q = L , L = νRTlnV2/V1 = νRTlnp1/p2 = 2,3νRT lgV2 /V1 = Q
p p

Q Q

V V
p1 p 2

7. Aplicaţie a principiului I la transformarea izocoră – V = ct. , p/T = ct, T1 T2 ,
ΔU = Qv+ Lv, Qv = m cvΔT = ν CvΔT, Lv = 0, ΔU = Qv

p p

Q Q

V V

V1 V2

8. Aplicaţie a principiului I la transformarea izobară – p = ct., V/T = ct. , T1 T2
ΔU = Qp – Lp, Qp = mcpΔT = νCpΔT, Lp = PΔV = νRΔT

p p

Q Q

V V

9. Transformarea adiabatică – Transformarea în care sistemul nu schimbă caldură cu mediul

exterior (Q = 0)

Lege: Într-o transformare adiabatică pVγ = ct. (legea Poisson), TVγ-1 = ct.
Cp i2
 
Cv - exponent adiabatic, pentru gaz ideal i
i p 2 V2  p1V1
ΔU = Q – L, Q = 0, ΔU = - L , ΔU = νCv(T2 – T1), pt. gaz ideal ΔU = ν 2 (T2 – T1) , L = 1 
P

Q=0
V
10. Transformare politropică – Transformarea în timpul căreia căldura molară este constantă.
Lege: Într-o transformare politropică pVn = ct. , TVn-1 = ct. ( n - exponentul politropic)
Cp  C
n
Cv  C C = căldura molară politropă
p V p V n
L 2 2 1 1 C  CV
1 n , Q = mc(T2-T1) = ν C(T2-T1) , n 1
ΔU = Q – L = ν Cv(T2 – T1)
Cazuri particulare:
n = 0 C = Cp → p = ct (transfomare izobară)
n = 1 C → ∞ → T = ct. (transfomare izotermă)
n = γ C = 0 → pVγ = ct.( transfomare adiabatică)
n → ∞ C = Cv → V = ct. (transfomare izocoră)

11. Măsurări calorimetrice – Calorimetria se ocupă cu măsurarea cantitaţii de căldură şi a căldurilor

specifice. Calorimetria are la bază doua principii:
P1 – Fie un sistem ,,A” având temperatura TA și un sistem ,,B” având temperatura TB, cu condiţia TA > TB.
Prin punerea în contact a celor două sisteme se va obţine un sistem A + B = C, având temperatura TC cu
condiția TB < TC < TA
P2 – Fie un sistem ,,A” având temperatura TA și un sistem ,,B” având temperatura TB, cu condiţia TB < TA.
Prin punerea în contact a celor două sisteme obţinem sistemul ,,C” cu condiția: căldura cedată de
sistemul ,,A” este egală cu căldura primită de sistemul ,,B”.
-Qced = Qabs – ecuația calorimetrică. Semnul ”-” arată că Qced < 0.
Obs. Cele două principii pot fi generalizate pentru ,,N” sisteme.

II. Principiul II al termodinamicii – Principiul II al termodinamicii precizează condiţiile în care se

desfăşoară procesele termodinamice şi sensul lor de evoluţie. Obiectul principiului II al termodinamicii îl
formează imposibilitatea transformării integrale a căldurii în lucru mecanic.
1. Formulările principiului II
a) Formularea lui Thomson (lord Kelvin)
Într-o transformare ciclică monotermă sistemul nu poate ceda lucru mecanic în exterior; dacă
transformarea este și ireversibilă, atunci sistemul primeşte lucru mecanic din exterior.
b) Formularea lui Clausius:
Căldura nu poate trece de la sine de la un corp rece la un corp mai cald, fără consum de lucru
mecanic.
c) Formularea lui Carnot:
Randamentul unui motor termic ce funcţionează după un ciclu Carnot nu depinde de substanţa de
lucru sau construcția motorului, ci doar de temperatura sursei calde și de temperatura sursei reci.
Obs.1 - Oricare dintre formulările prezentate sunt echivalente.
Obs.2 - Pricipiul II exprimă imposibilitatea construirii unui perpetuum mobile de speța a II-a, adică nu
este posibilă construirea unei maşini termice care să funcţioneze cu o singură sursă de căldură.

2. Maşini termice; Randamentul unei maşini termice – Conform principiului II o maşină termică are
două surse de căldură şi un dispozitiv de transformare a energiei termice în lucru mecanic. Dispozitivul
preia căldura de la sursa caldă, o transformă parțial în lucru mecanic şi transferă o catitate de căldură
sursei reci.
Termostat - sistem termodinamic a cărui temperatură nu variază în urma contactului termic cu un alt
sistem.

Sursă caldă T1
s sssssss Q1 = Qabs , Q2 = ‫׀‬Qced‫׀‬
L Q1  Q 2 Q
  1 2
Q1 Q1 Q1 Q1
L = Q1 – Q2
U = 0
 Q2
Sursă rece T2

3. Randamentul unui motor ce funcţionează după un ciclu Carnot – Motorul având la bază un ciclu
Carnot este un motor ideal, deci randamentul său va fi maxim față de orice alt motor termic.
Ciclul Carnot este format din două transformări izoterme şi două trasformări adiabatice.

P η = 1- Q2/Q1 Q1= νRT1 lnV2/V1

1(T1)
Q1 Q2 = -νRT2 lnV4/V3= νRT2lnV3/V4
2(T1)
T1V2γ-1 = T2V3γ-1
4(T2) 3(T2) T1V1γ-1 = T2V4γ-1
Q2 --------------------------
V2/V1 = V3/V4
V

T2
c  1 
T1

4. Motor cu aprindere prin scânteie (Otto) – Partea principală o constituie cilindrul prevăzut cu două
supape (admisie, evacuare) și pistonul. Substanța de lucru este amestecul aer-benzină. Din punct de
vedere termodinamic avem un ciclu format din două transformări adiabatice și două izocore. Este un
motor cu aredere internă.
Motorul funcţionează în patru timpi:
- timpul 1 (admisia) - supapa de admisie deschisă, în cilindru pătrunde substanța de lucru.
- timpul 2 (compresia) - supapele închise, pistonul comprimă adiabatic amestecul
- timpul 3 (ardere și detentă) - prima parte este o transformare izocoră, partea a două este o destindere
adiabatică şi este partea în care sistemul efectuează lucru mecanic.
- timpul 4 (evacuarea) - se deschide supapa de evacuare și amestecul este evacuat.
P
3(T3) η = 1- Q2/Q1 Q1 = νCv(T3 – T2), Q2 = -νCv(T1 – T4)
ε = V1/V2 , γ = Cp/Cv
Q1
1
  1  1
4(T4) 
2 (T2) Q2
1(T1)

V2 V1

5. Motor Diesel – Motorul Diesel foloseşte ca substanţă de lucru aerul. Aprinderea se obţine datorită
temperaturii mari rezultate prin compresia adiabatică a aerului.
- timpul 1 (admisia) – supapa de admisie deschisă, în cilidru pătrunde aer
- timpul 2 (compresia) - supapele închise, aerul este comprimat adiabatic
- timpul 3 (arderea și detenta) - injectorul picură motorina care se aprinde - transformare izobară, urmată
de o destindere adiabatică, partea în care se efectuează lucru mecanic.
- timpul 4 (evacuarea) - gazele se răcesc izocor, apoi se deschide supapa de evacuare.

P Q1 γ = Cp/Cv , ε = V1/V2 , λ = V3/V2

2(T2) 3(T3)
 Q2
  1
Q1 Q1 = Cp( T3-T1) , Q2 = - Cv(T1-T4)

4(T4)
Q2
1(T1)

V2 V3 V1 V

  1
  1
  1 (  1)

ELECTRICITATE

Noțiuni introductive

1. Sarcină electrică (Q, q) - Mărime fizică ce caracterizează gradul de încărcare electrică a unui corp.
Q S.I. = C (Coulomb) = A.s
Q = Ne , Numărul de electroni în plus sau în minus față de starea neutră;
e = 1,6·10-19 C - sarcina electrică elementară.
Corpurile pot fi incărcate pozitiv sau negativ.
2. Forţa lui Coulomb
Lege - Forţa de interacţiune dintre două corpuri punctiforme incărcate electric este direct
proportională cu produsul sarcinilor electrice ale celor 2 corpuri şi invers proporţională cu
pătratul distanţei dintre ele.
QQ    0 r 
F  1 22
4r - permitivitate electrică a mediului,
 0 - permitivitatea vidului = 8,856.10-12 F/m,  r - permit.relativa a mediului
1 Q1Q2
4 0 rr2
= 9·10 , F= 9·10
9 9

3. Câmp electric – Orice corp încărcat electric creează în jurul său un câmp electric caracterizat de două
mărimi fizice:
E Q E 
- intensitatea cămpului electric (mărime vectorială ) E = 4r 2
S.I.= N/C = V/m = Kg m s A
. . -3 -1

Q V 
- potențial electric (mărime scalară V ) V= 4r S.I. = V (volt) = J/C = Kg m s A
. 2 -3 -1

Tensiunea electrică (U = V2 - V1) – diferența de potențial dintre două puncte ale câmpului electric
Lucrul mecanic efectuat între două puncte pentru a deplasa un corp încărcat electric cu q: L = qU

Curent electric

1. Def.: Curentul electric este mişcarea ordonată a purtătorilor de sarcină electrică.

Obs. a) Condiţia necesară şi suficientă pentru ca între două puncte dintr-un mediu conductor să circule
un curent electric este ca între cele două puncte să existe o diferenţă de potenţial (tensiune electrică U).
b) Un mediu este conductor (capabil să conducă curentul electric) dacă are purtători de sarcină electrică
liberi. Exemple de conductori:
- metalele – purtătorii liberi sunt electronii liberi din rețeaua metalică
- gazele ionizate – ioni și electroni
- soluții electrolitice – ioni pozitivi și negativi
- semiconductorii – electroni liberi și/sau goluri

Caz particular: Studiul curentului electric în acest material se face considerând că curentul electric
circulă prin conductoare solide - metale. În acest caz purtătorii liberi de sarcină sunt electronii liberi și
curentul se mai numește curent electronic.

Sensul curentului electric este, prin convenție, același cu sensul mișcării sarcinilor pozitive și invers
mișcării sarcinilor negative.

2. Intensitatea curentului electric: este mărimea fizică scalară ce caracterizează transportul de sarcini
electrice sub influenţa unui câmp electric.
Def. Intensitatea curentului electric este mărimea fizică scalară egală cu raportul dintre sarcina
electrică transportată printr-o secţiune de conductor și intervalul de timp corespunzător.
q I  C
Notație : I,i I = t , S.I.= s = A(Amper) unitate de măsură fundamentală a S.I.

Dacă I = ct. curentul electric se numește staţionar și este un curent continuu (nu își modifică sensul)
Dacă I = I(t) curentul electric este variabil
Curent continuu – curent care are tot timpul același sens
Curent alternativ – curent care își schimbă periodic sensul

3. Curent electric staționar

N
Considerăm un conductor metalic având densitatea de electroni liberi n = V , aria secţiunii transversale
S şi lungimea l.
l
v = t , viteza medie a purtătorilor de sarcină, electronii, numită și viteză de drift.
Δq = Ne , Δq = nVe , V = Sl , Δq = nelS , l = vΔt , I = nevS
I j
j= S - densitate de curent, j = nev = Am-2
S.I.

Legile curentului staționar

1. Circuit electric –Un circuit electric este închis dacă este capabil să conducă curentul electric.
Un circuit electric este format din surse, conductoare de legătură și consumatori.
a) Sursele asigură transportul electronilor atât în interiorul, cât și în exteriorul sursei, prin transformarea
unei forme de energie neelectrică (mecanică, chimică, solară etc.) în energie electrică. Rolul sursei este
de a asigura o diferență de potențial la bornele circuitului electric.
Tensiunea sursei se numește tensiune electromotoare (t.e.m.) și se notează cu E.
Tensiunea electromotoare a sursei este numeric egală cu lucrul mecanic efectuat pentru a transporta
unitatea de sarcină electrică prin întreg circuitul.
U (tensiunea la bornele sursei) este numeric egală cu lucrul mecanic efectuat pentru a transporta unitatea
de sarcină electrică prin circuitul exterior.
u (căderea de tensiune în interiorul sursei) este numeric egală cu lucrul mecanic efectuat pentru a
transporta unitatea de sarcină electrică prin circuitul interior.

Aplicăm legea conservării energiei:

Wsurs. = Wext. + Wint. , qE = qU + qu , E=U + u – prima lege a circuitului electric

+ - - +

Simboluri grafice pentru surse de curent staționar

b) Conductoarele de legătură sunt firele conductoare prin care se face legătura dintre surse și
consumatori.
c) Consumatorii sunt dispozitive ce transformă energia electrică în altă formă de energie.
Un circuit electric simplu este alcătuit dintr-o singură sursă, unul sau mai mulți consumatori rezistivi și
conductorii de legătură.

2. Rezistența electrică - Mărime fizică ce caracterizează capacitatea unui corp de a se opune la trecerea
curentului electric. La metale, rezistența electrică se datorează ciocnirilor dintre electronii liberi și ionii
pozitivi metalici din nodurile rețelei.
R V  J  Nm  Kg  m 2  
Notaţie : R, r S.I.= A C  A A 2s A 2s 3 ( Ohm ) R

Obs. a) Rezistența electrică a unui conductor se poate determina funcţie de dimensiunile lui geometrice
și natura materialului.
l
R= S , l - lungimea conductorului , S – aria secțiunii transversale a conductorului, ρ - rezistivitatea
  
1
electrică, constantă electrică de material S.I.= Ω m ,
.  - conductivitate electrică
b) Variaţia rezistivităţii cu temperatura ρ = ρ0(1 + αt ) unde ρ este rezistivitatea la temperatura ,,t” ,
ρ0 este rezistivitatea la temperatura t0 = 0˚C , α este coeficientul termic al rezistivităţii.

3. Legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit

Intensitatea curentului electric printr-o porţiune de circuit este egală cu raportul dintre tensiunea
electrică aplicată porţiunii și rezistenţa electrică a ei.

U
I= R
4. Legea lui Ohm pentru circuitul simplu
Intensitatea curentului electric prin circuit este egală cu raportul dintre tensiunea electromotoare
a sursei şi suma dintre rezistența circuitului exterior şi a celui interior al sursei.

E
I=Rr

5. Aplicații ale legii lui Ohm - Regimuri extreme de funcționare ale circuitului simplu

a) Scurtcircuitul – R = 0, U = 0, Isc =
b) Funcționarea în gol – R → , I = 0, Ug = E

6. Legile lui Kirchhoff

Legea I - Este un caz particular de conservare a sarcinii electrice ce ajunge la un nod de reţea electrică
(punctul de întâlnire a cel puţin trei conductoare electrice).
Suma algebrică a intensitaţilor curenților electrici ce ajung la un nod de reţea este egală cu 0.

Obs. Intensitatea curentului ce ”intră” în nod este considerată pozitivă (+), iar intensitatea curentului ce
”iese” din nod negativă (-).
N

I
=0
k 1
k

Legea II - Este un caz particular de conservare a energiei electrice într-un ochi de reţea (o linie
poligonală închisă ce cuprinde surse şi consumatori electrici).
Suma algebrică a tensiunilor electromotoare dintr-un ochi de reţea este egală cu suma algebrică a
produselor intensitate - rezistență din acel ochi de reţea.
N M


k 1
Ek  I Rj 1
j j

Obs.Pentru a utiliza legea a II-a se efectuează urmatorii paşi:

P1- se alege un sens de parcurgere a ochiului de reţea
P2 – se cosideră pozitive (+) tensiunea electromotoare a cărui sens de parcurgere a curentului
corespunde cu sensul ales la P1
P3 – se consideră produsul IR pozitiv (+) dacă sensul curentului corespunde cu sensul ales la P1

7. Aplicaţii ale legilor lui Kirchhoff

a) Gruparea în serie a rezistorilor - legarea alternativă a rezistorilor

R1 R2 R3
Rs

I
I E
E

Aplicăm pentru primul montaj legea a II-a E = IR1 + IR2 + IR3 pentru al doilea montaj E = IRs
N

Rezultă: Rs = R1 + R2 + R3 generalizând:
R
Rs = k 1
k

b) Gruparea în paralel a rezistorilor –cuplarea rezistorilor la aceeaşi tensiune

I1 R1
Rp

E
Ik
Rk
I

E
N N
1 1
I=
 Ik
k 1
Rp
 R k
k 1

c) Gruparea surselor în serie - N surse caracterizate de (E1,r1), (E2,r2), ......, (EN,rN), grupate în serie pot fi
înlocuite cu o sursă având:
N N

Es = K 1
 Ek  rk
, rs = k 1
d) Gruparea surselor în paralel –N surse caracterizate de (E1,r1), (E2,r2), ......, (EN,rN), grupate în paralel
(debitează aceeaşi valoare a tensiunii în circuitul exterior) pot fi înlocuite cu o sursă având:
 N
Ek 1 N
1

k 1 rk

rp k 1 rk
N
1

Ep = k 1 rk

Energia și puterea curentului electric

1. Energia electrică

a) Energia electrică consumată de un rezistor de rezistență R

U2 W  W 
t
W = UIt , W = I Rt ,
2
W= R S.I. = J = kwh , 1kwh = 3.600.000 J
Obs. Energia consumată într-o rezistență conduce la transformarea energiei electrice în energie termică
Legea Joule-Lenz – Cantitatea de energie termică (căldura) disipată pe o rezistență R, este direct
proporţională cu pătratul intensităţii curentului electric ce circulă printr-un rezistor, cu valoarea
rezistenţei şi intervalul de timp corespunzător.

b) Energia consumată de o sursă cu (E,r)

W= EIt

2. Puterea electrică

a) Puterea consumată pe un consumator de rezistenţă R (puterea transferată/furnizată de sursă circuitului

exterior)
W U2 P
P = t , P = UI , P = I2R , P = R , S.I.= W (Watt)

b) Puterea electrică debitată de o sursă cu (E,r)

PS = EI
c) Puterea pierdută pe rezistența interioară a sursei
p = uI = rI2

3. Randamentul circuitului electric simplu

4. Teorema transferului maxim (optim) de energie de la sursă la consumator

Enunț: O sursă transferă putere maximă circuitului exterior atunci când R = r. Valoarea puterii
maxime este Pmax = .

Obs. În acest caz, randamentul circuitului este η = 50%

5. Graficul puterii furnizate circuitului exterior P(R)

Se reprezintă grafic funcția P(R) de mai sus, folosind metoda învățată la analiză matematică în clasa a
XI-a și se obține:

P
Pmax

P
 0 R1 r R2 R

Obs.:
a) Pentru R = r se obține puterea maximă, conform teoremei de mai sus.
b) R1 și R2 sunt valorile rezistenței circuitului esterior pentru care sursa furnizează aceeași putere P.
Între cele 3 rezistențe există relația
R1.R2 = r2

6. Măsurări electrice

a) Ampermetrul
Se montează întotdeauna în serie cu celelalte elemente de pe latura de circuit.
Are rezistența mică, în comparație cu rezistențele circuitului. Caz ideal: RA = 0.
Domeniul lui de măsurare poate fi extins prin legarea în paralel a unei rezistențe – șunt.
Fie RA rezistenţa ampermetrului ce poate măsura un curent maxim IA; pentru a i se mări scala de măsură
până la un curent I se leagă în paralel șuntul RS.

RA
I IA

Is

Rs

Aplicând legile Kirchhoff:

I = IA + Is , IsRs – IARA = 0

Se obține
b) Voltmetrul
Se montează întotdeauna înn paralel între cele două puncte ale circuitului între care măsurăm tensiunea.
Are rezistența mare, în comparație cu rezistențele circuitului. Caz ideal: RV → .
Domeniul lui de măsurare poate fi extins prin legarea în serie a unei rezistențe adiționale.
Fie RV rezistenţa voltmetrului ce poate măsura o tensiune maximă UV; pentru a i se mări scala de măsură
până la o tensiune U se leagă în serie rezistența adițională Ra.
 Rv Ra
Uv Ua

Aplicând legile Kirchhoff:

U = Uv + Ua = I(RV + Ra)

Se obține

Fizica și analiza matematică

Matematica poate rezolva numeroase probleme de fizică utilizând calculul diferenţial şi integral.

În fizică, notaţia derivatei se face ca raport de diferenţiale.Vom prezenta câteva noțiuni utile în fizică.
df ( x )
0
1. f(x) = a = constant dx
2. f(x) = Ax + Bx + Cx + ........ + Mx + N
n n-1 n-2
A, B, C, ...., M, N = constante, n = 1,2,3.....
df ( x )
 nAx n 1  (n  1)Bx n  2  (n  2)Cx n 3  ........  M
dx
df ( x )
m
3. f(x) = mx + n - derivata funcției de gradul I dx și reprezinta panta tangentei dusă la graficul
lui f(x) în punctul respectiv
 df ( x ) 1

4. f(x) = lnx dx x , cu condițiile de existență corespunzătoare
5. Egalând cu zero derivata unei funcții se obțin punctele de extrem.
df ( x )
0
Ex.: funcția de gradul 2 - f(x)=Ax + Bx + C , 2
dx
B B 2  4 AC
2Axext + B = 0 , xext= - 2 A , f(xext)= - 4A
daca A > 0 funcția are un minim, daca A < 0 funcția are un maxim

6. Calcularea integralei pentru o funcție impune conditii speciale în matematică, dar în fizica de liceu
este suficient calculul integralei pentru funcțiile de mai sus. De exemplu, pentru funcțiile polinomiale:
x x
A( x n 1  x 0 n 1 ) B( x n  x 0 n ) M(x 2  x 02 ) dx x
x 0 
n 1 n 2
( Ax n
 Bx  Cx .....  Mx  N ) dx    .....  .  N ( x  x )  ln
n 1 n 2 x x0
0 x0

Aplicații în fizică:
dr
v
a) Definiția vitezei momentane dt
dv d 2 r
a 
b) Definiția accelerașiei momentane dt dt 2
F  ma mdv d2r
F Fm 2
c) Principiul II , dt , dt , m masa punctului material, considerată constantă în
mecanica clasică.
d) Mișcarea rectilinie uniformă
v  const. dv
a  0 F  ma
- traiectorie rectilinie , , , =
0 ; Atenție ! este vorba de forța rezultantă ce
dt
acționează asupra punctului material
- r0 = poziția punctului material la momentul inițial t0
- r = poziția punctului material la momentul t
dr d r  vdt r t r  r0  v( t  t 0 ) r  r0  v(t  t0 )
v
dt  d r  v dt 
, ; integrăm r0 t0 , , cu v = tgα
e) Mișcarea rectilinie uniform variată
- traiectorie rectilinie , a  const. , F  ma  const.
- v0 = viteza inițială la momentul de timp t0
- v = viteza la momentul de timp t

mdv F v
F
t v  v 0  a (t  t 0 ) v  v0  a(t  t0 )
F
dt
dv 
m
dt
 dv 
m
dt 
, ; integrăm v0 t0 , ,
dr d r  vdt d r  ( v 0  a ( t  t 0 ))dt r t t
v
dt   
d r  v 0 dt  a ( t  t 0 )dt
, , , integrăm r0 t0 t0
t t0

r  r0  v 0 ( t  t 0 )  a  (t  t
0
0 )d ( t  t0 )
; s-a făcut schimbarea de variabilă d(t-t0) = dt
(t  t0 )2
r  r0  v0(t  t0 )  a
2

f) Lucrul mecanic
Definiție: dL = F  dx , dL = Fcosα dx
L x

 dL  F  dx
- F =constant 0 x0 , L = F(x – x0)
 L x k 2
(x  x 02 )
 
dL  k xdx 2
- F = kx o x0 , L=
A Qq L r
A
r 2 4   dL   r2
dr
-F= , A = kMm - legea lui Newton sau A = - legea lui Coulomb ; 0 r0

Qq 1 1
(  )
L= - A(r – r ) , L = kMm ( r - r ) – lucrul mecanic în câmp gravitațional sau,
-1
0
-1
0
-1 -1
L = 4 r0 r -
lucrul mecanic în câmp electrostatic

g) Teorema variaţiei energiei cinetice

F  dr mdv dr v  dv L V
F  dv
dt
m
dt  
dL  m v  dv
dL = , , dL= , dL = m , 0 V0
2
 v2 v20  mv2 mv0
  
L = m 2 2  , L = 2 - 2 , L = ΔEc
h) Teorema variaţiei energiei potenţiale
Ep r0 r

 dE p 
  F  dr  F  dr
r0
Prin definiţie dEp = - dL , , ΔEp= -
Ep0 r0

 F= -G ( ridicăm uniform un corp în câmp gravitaţional): Ep - Ep0 = mg(r – r0), Ep0 = 0, r – r0 = h

Ep = mgh
kx2
 F = kx Ep = - 2
kx2
 F = -kx Ep = 2
A A
 F = r2 Ep = - r

i) Legea de conservare a energiei mecanice

Legea se aplică în căâpuri de forţe conservative.
mv  dv mv 2 mv2
d  mvdv
dEp = - dL , dEp = - , 2 , dEp + d 2 = 0, d(Ep+Ec) = 0, Ep+Ec = constant

La fel ca în mecanică, și în celelalte capitole ale fizicii pot fi aplicate cunoștințele învățate la analiză
matematică.