1.

Viata fericita este cea conforma cu virtutea

Filosof si savant encicloped, Aristotel (n. 384 .Hr. - d. 7 martie 322 .Hr.) a contribuit la
fundatia tuturor stiintelor, de la logica, filosofie, etica si poetica, pana la psihologie, economie
politica, politologie, retorica, fizica si biologie.
In spiritul filosofiei sofiste, care a pus pentru prima data problema estentei morale, si
Aristotel s-a aplecat asupra intelegerii esentei virtutii, calitate indispensabila, in conceptia sa,
pentru ca omul sa atinga idealul fericirii. In lucrarea Etica Nicomahica (dedicata lui
Nichomas, fiul sau), Aristotel se opreste asupra definirii fericirii si asupra felului in care
poate fi obtinuta. El considera fericirea drept binele cel mare, scopul ultim al vieii omeneti.
Ca scop final in intelesul cel mai inalt consideram ceea ce e dorit pentru altceva. Si ceea ce
e voit atat pentru sine, cat si pentru altceva... O asemenea insusire pare sa aiba mai inainte
de toate FERICIREA. Pe ea o vrem intotdeauna pentru sine, niciodata pentru altceva (...)
Prin urmare, fericirea se infatiseaza ca ceva perfect si autarh, ca fiind scopul din urma al
tuturor actelor noastre. Se iveste intrebarea: fericirea se dobandeste prin invatatura,
obisnuita sau prin altfel de exercitiu, sau se imparte omului printr-o interventie divina ori
prin intamplare...1
Aristotel nu intelege prin fericire o stare psihologica, ci una determinata de actiuni concrete
ale omului liber, fara interventia zeilor. In conceptia sa, fericirea sau eudaimonia (grec:
u, cuvnt clasic tradus ca fericire) necesit nu doar trasaturi de caracter, ci mai
ales actiuni, activitate.
Omul superior este o personalitate, care traind in mijlocul vietii, nu este nici timid, nici
temerar; care este masurat in placeri ; care nu este nici incapatanat, nici slab; care este cu
inima deschisa prieteneste catre lumea ce-l inconjoara, fara sa fie mandru, inaltandu-se pe
sine; care pretuieste valoarea bogatiei, dar care nici nu-si leaga sufletul de ea, nici nu o
risipeste ca un usuratic; care se supune de bunavoie legilor, dar care in anumite cazuri
concrete, cand ele nu sunt in acord cu constiinta sa, le completeaza cu toata cuviinta; care
nu dispretuieste buna parere a lumii despre sine, dar nici nu o supraevalueaza; care nu
jubileaza in fericire si in furtunile vietii nu da inapoi2.
In sfera practica, Aristotel defineste fericirea ca activitatea sufletului conforma cu virtutea,
iar virtutea este o dispozitie habituala, dobandita in mod voluntar, constand in masura justa
in raport cu noi, determinata de ratiune, si anume de felul in care o determina posesorul
intelepciunii practice. El distinge doua mari categorii de virtuti: cele intelectuale
(intelepciunea, inteligenta, prudenta) si cele etice (curajul, cumpatarea, pudoarea, ingaduinta,
marinimia), carora li se adauga dreptatea, ea ocupand un loc aparte 3 Ea este "acea dispozitie
morala datorita careia suntem apti de acte drepte si datorita careia le infaptuim efectiv sau
dorim sa le infaptuim; acelasi lucru este valabil si in ceea ce priveste nedreptatea, care ne
determina sa ne complacem in a comite efectiv sau a dori sa comitem acte nedrepte" 4
1

Vladutescu, Gheorghe si Bansoiu, Ion - Filosofia greaca in texte alese, ed. Punct, 2012, pag. 124
Ibidem, pag. 125
3
Russ, Jacqueline (coord) Istoria filosofiei 1. Gandirile fondatoare, ed. Univers enciclopedic, 2000, pag. 77
4
Russ, Jacqueline (coord) Istoria filosofiei 1. Gandirile fondatoare, ed. Univers enciclopedic, 2000, pag. 78
2

Pentru a dobandi virtutea si pentru a atinge, mai apoi, fericirea, Aristotel considera ca este
nevoie de activarea ratiunii, considerata forta divina din om. Omul, folosindu-se de ratiune,
isi poate subordona toate celelalte patimi, stari sufletesti si dorinte, astfel incat sa ajunga la
intelepciune.
Mai pe scurt, fericirea divina vine din victoria ratiunii, dar numai pentru omul moral, virtuos.
Spre deosebire de stoici, Aristotel recunoaste importanta tuturor bunurilor externe, precum
bogatia si frumusetea, pentru atingerea fericirii, insa considera ca fara virtute, omul nu poate
ajunge sa fie fericit: Cum fericirea este o activitate a sufletului potrivita cu virtutea
desavarsita, noi vom lua virtutea ca obiect al cercetarii noastre, deoarece vom invata a
intelege mai bine si fericirea.