1.

Viata fericita este cea conforma cu virtutea

Filosof si savant encicloped, Aristotel (n. 384 .Hr. - d. 7 martie 322 .Hr.) a contribuit la
fundatia tuturor stiintelor, de la logica, filosofie, etica si poetica, pana la psihologie, economie
politica, politologie, retorica, fizica si biologie.
In spiritul filosofiei sofiste, care a pus pentru prima data problema estentei morale, si
Aristotel s-a aplecat asupra intelegerii esentei virtutii, calitate indispensabila, in conceptia sa,
pentru ca omul sa atinga idealul fericirii. In lucrarea Etica Nicomahica (dedicata lui
Nichomas, fiul sau), Aristotel se opreste asupra definirii fericirii si asupra felului in care
poate fi obtinuta. El considera fericirea drept binele cel mare, scopul ultim al vieii omeneti.
Ca scop final in intelesul cel mai inalt consideram ceea ce e dorit pentru altceva. Si ceea ce
e voit atat pentru sine, cat si pentru altceva... O asemenea insusire pare sa aiba mai inainte
de toate FERICIREA. Pe ea o vrem intotdeauna pentru sine, niciodata pentru altceva (...)
Prin urmare, fericirea se infatiseaza ca ceva perfect si autarh, ca fiind scopul din urma al
tuturor actelor noastre. Se iveste intrebarea: fericirea se dobandeste prin invatatura,
obisnuita sau prin altfel de exercitiu, sau se imparte omului printr-o interventie divina ori
prin intamplare...1
Aristotel nu intelege prin fericire o stare psihologica, ci una determinata de actiuni concrete
ale omului liber, fara interventia zeilor. In conceptia sa, fericirea sau eudaimonia (grec:
u, cuvnt clasic tradus ca fericire) necesit nu doar trasaturi de caracter, ci mai
ales actiuni, activitate.
Omul superior este o personalitate, care traind in mijlocul vietii, nu este nici timid, nici
temerar; care este masurat in placeri ; care nu este nici incapatanat, nici slab; care este cu
inima deschisa prieteneste catre lumea ce-l inconjoara, fara sa fie mandru, inaltandu-se pe
sine; care pretuieste valoarea bogatiei, dar care nici nu-si leaga sufletul de ea, nici nu o
risipeste ca un usuratic; care se supune de bunavoie legilor, dar care in anumite cazuri
concrete, cand ele nu sunt in acord cu constiinta sa, le completeaza cu toata cuviinta; care
nu dispretuieste buna parere a lumii despre sine, dar nici nu o supraevalueaza; care nu
jubileaza in fericire si in furtunile vietii nu da inapoi2.
In sfera practica, Aristotel defineste fericirea ca activitatea sufletului conforma cu virtutea,
iar virtutea este o dispozitie habituala, dobandita in mod voluntar, constand in masura justa
in raport cu noi, determinata de ratiune, si anume de felul in care o determina posesorul
intelepciunii practice. El distinge doua mari categorii de virtuti: cele intelectuale
(intelepciunea, inteligenta, prudenta) si cele etice (curajul, cumpatarea, pudoarea, ingaduinta,
marinimia), carora li se adauga dreptatea, ea ocupand un loc aparte 3 Ea este "acea dispozitie
morala datorita careia suntem apti de acte drepte si datorita careia le infaptuim efectiv sau
dorim sa le infaptuim; acelasi lucru este valabil si in ceea ce priveste nedreptatea, care ne
determina sa ne complacem in a comite efectiv sau a dori sa comitem acte nedrepte" 4
1

Vladutescu, Gheorghe si Bansoiu, Ion - Filosofia greaca in texte alese, ed. Punct, 2012, pag. 124
Ibidem, pag. 125
3
Russ, Jacqueline (coord) Istoria filosofiei 1. Gandirile fondatoare, ed. Univers enciclopedic, 2000, pag. 77
4
Russ, Jacqueline (coord) Istoria filosofiei 1. Gandirile fondatoare, ed. Univers enciclopedic, 2000, pag. 78
2

Pentru a dobandi virtutea si pentru a atinge, mai apoi, fericirea, Aristotel considera ca este
nevoie de activarea ratiunii, considerata forta divina din om. Omul, folosindu-se de ratiune,
isi poate subordona toate celelalte patimi, stari sufletesti si dorinte, astfel incat sa ajunga la
intelepciune.
Mai pe scurt, fericirea divina vine din victoria ratiunii, dar numai pentru omul moral, virtuos.
Spre deosebire de stoici, Aristotel recunoaste importanta tuturor bunurilor externe, precum
bogatia si frumusetea, pentru atingerea fericirii, insa considera ca fara virtute, omul nu poate
ajunge sa fie fericit: Cum fericirea este o activitate a sufletului potrivita cu virtutea
desavarsita, noi vom lua virtutea ca obiect al cercetarii noastre, deoarece vom invata a
intelege mai bine si fericirea.

2. Interpretati "omul este masura tuturor lucrurilor".

Ca Omul este msura tuturor lucrurilor: a celor ce sunt ca sunt, a celor ce nu sunt, ca nu
sunt. Fiinta este identica cu ceea ce apare cuiva a spus-o Protagoras, sofist de seama, poate
cel mai de seama, cu reputatie pana astazi pentru ideea sa. Prin acest aforism, cu care isi
incepe cartea Despre zei, filosoful intelegea ca fiecare om isi creeaza propriul sau Univers
ideatic, in functie de imaginatia si gandirea sa.
Sensul dictonului lui Protagoras este inca supus dezbaterii, fiindca daca admitem ca nu
conduce la idealism subiectiv, pare sa atribuie proprietati contradictorii aceluiasi obiect, in
masura in care cineva il considera intr-un fel si altcineva la fel.
In acest aforism care-si pastreaza si astazi, la mii de ani departare de momentul in care s-a
conturat in conceptia lui Protagoras, pare inmagazinata intreaga doctrina sofista. Insusi
Protagoras isi asuma acest rol: ...sustin ca sunt sofist si-mi revendic rolul de a-i invata pe
oameni.
Pentru sofisti, omul ca masura a tututor lucrurilor da sens conditiei umane. Omul este om
tocmai pentru ca stapaneste si masoara lucrurile, respectiv le valorizeaza. A masura inseamna
a cunoaste un lucru, a-l pune in relatie cu noi sau cu sistemul relatiilor noastre. Mai pe scurt,
omul este masura inseamna ca uneste in stiinta si in actiunea sa natura lui cu natura lucrurilor.
Aforismul scoate la iveala doua concluzii. Pe de o parte, ca omul este masura nediferentiata
valoric a lucrurilor si activitatilor, unde unitatea de masura este stabilita subiectiv, de fiecare
individ in parte. In al doilea rand, omul este considerat scop in sine.
Filosoful Sextus Empiricus isi explica aforismul lui Protagoras astfel: prin masura
intelegem criteriul, prin lucruri, realitatile... omul este criteriul tuturor realitatilor, al celor
ce sunt, precum ca sunt, ca fiind adevarate numai cele ce apar fiecaruia... In modul acesta
Protagoras introduce relatia de cercetare5.
La randul sau, Platon, vorbind despre dictonul lui Protagoras, puncteaza: sustin ca adevarul
este, dupa cum am mai spus, masura fiecaruia dintre noi, a existentei celor ce sunt si a
5

Vladutescu, Gheorghe si Bansoiu, Ion - Filosofia greaca in texte alese, ed. Punct, 2012, pag. 64

nonexiostentei celor ce nu sunt. Un lucru difera de altul prin mii de aspecte, ceea ce vrea sa
insemne ca ele se deosebesc dupa cum apar cutaruia sau cutaruia. Nu contest ca exosta
intelepciune si intelepti, eu insa numesc intelep pe cel care este apt sa faca asemenea
modificari in lucruri, incat sa ajunga sa-i para bune cele ce-i par acum a fi rele...6.
3. Imuabilitate. Conceptia lui Aristotel despre suflet

Daca pretuim stiinta, spune Aristotel, atunci pe drept cuvant se cade sa situam cercetarea
despre suflet printre cele mai de seama. Cunoasterea lui pare sa contribuie in mare masura
la aprofundarea adevarului in intregul sau, dar mai ales la cunoasterea naturii, caci sufletul
este, oarecum, principiul vietuitoarelor7.
Pentru Aristotel, sufletul reprezinta miezul, esena fiintei umane. In tratatul sau Despre
suflet, filosoful ofera o explicatie generala cu privire la suflet. Daca trebuie sa rostim o
definitie generala despre orice fel de suflet, urmeaza ca el este realitatea in act primordiala a
unui corp natural, inzestrat cu organe, explica el, pentru ca ulterior sa sugereze o alta
definitie: sufletul este principiul sus-numitelor facultati si se defineste prin acestea: hranire,
simtire, gandire, miscare.
El credea despre suflet ca este actul prim al corpului natural dotat cu organe. (...) Daca ochiul
ar fi corpul, sufletul este fatul ca el vede. Vederea e scopul lui, el e facut ca sa vada, ceea ce
inseamna ca ochiul este materia vederii, care este forma lui (...) Prezenta organelor in corp
arata ca sufletul este manifest in el intr-o forma mai elaborata, iar prezenta tuturor
organelor posibile va cheltui, in mod evident, toate posibilitatile sufletului (...)8
Insa valoarea istorica, indelung validata, a stiintei aristotelice despre suflet rezida in
afirmara unitatii functiilor spirituale si vitale: sufletul este acea forma (calitate, insusire,
proprietate) a substantei (corpului) care indeplineste trei functii necesare vietii: nutritiva,
senzitiva si rationala9. Sensul cuvantului forma la Aristotel este bine conturat, prin
autonomia launtrica in raport cu materia-corp, capacitati active si imuabilitate (insusiri
invariabile relative la trecerea potentei in act pe tot segmentul dintre nastere si moarte)10.
Trei sunt facultatile sufletului: sufletul ca principiu vital: hranirea si reproducerea, sufletul ca
principiu senzorial si ca principiu intelectual.
Aristotel este de parere ca, pentru ca un lucru sa aiba suflet, este necesar ca el sa fie un corp
organic natural, capabil de a functiona in mod real: ... este evident ca sufletul sau anumite
parti ale lui daca el ar fi natural alcatuit din parti nu sunt separabile de corp. Filosoful
6

Ibidem, pag 68

Russ, Jacqueline (coord) Istoria filosofiei 1. Gandirile fondatoare, ed. Univers enciclopedic, 2000, pag. 123

Barnes, Jonathan - Aristotel, ed. Humanitas, 1996, pag. 105-106

Nicola, Gr Istoria psihologiei, ed. Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, 2008, pag. 39

10

Ibidem

spune ca sufletele nu sunt parti ale fiintelor vii, ci mai degraba multimi de potente, capacitati
sau facultati.
La el, spre deosebire de Decartes, nu se pune problema unitatii sufletului si a corpului. ...
nu este nevoie sa cercetam daca sufletul si corpul alcatuiesc o unitate, precum nu cercetam
daca ceara e una cu chipul imprimat in ea si nici in genere despre materia oricarui lucru, si
a cui materie este?.
Aristotel gaseste explicatii bune, consistente din punct de vedere biologic, pentru nutritie,
reproducere, perceptie, dorinta si miscare, insa isi pierde din coerenta atunci cand trebuie sa
analizeze facultatea psihologica numita gandirea: pentru a putea sa aiba loc, necesita alte
activitati corporale, chiar daca ea nu este in sine o activitate corporala11.
Spre deosebire de Platon, Aristotel vede sufletul inclus in corp si ii da acestuia particularitatea
de a fi viu. Daca securea ar avea suflet, spune el, acesta ar fi aptitudinea de a taia, iar
perfectiunea ei proprie (aceea care defineste securea drept secure), poarta numele de
entelehie. Mai exact, sufletul este entelehia primar a unui corp organizat care posed viaa
ca potenialitate.
Aristotel i propune s observe dac sufletul este divizibil sau indivizibil, dac orice suflet
este de aceiai specie sau nu, fie om, fie animal, dac sufletele sunt mai multe, sau numai
partile sale. La final, ajunge la concluzia ca sufletul contine toate realitatile ca obiecte de
simtite sau obiecte inteligile, el reprezentand instrumentul prin care se poate intelege tot12.

Bibliografie
1. Baumgarten, Alexander Idei inrauritoare ale lui Aristotel, Humanitas, 2012
2. Blackburn, Simon - Dictionar de filosofie, Univers enciclopedic, Bucuresti, 1999
3. Barnes, Jonathan - Aristotel, Humanitas, 1996
11

Barnes, Jonathan - Aristotel, ed. Humanitas, 1996, pag. 108

12

Baumgarten, Alexander Idei inrauritoare ale lui Aristotel, ed. Humanitas, 2012, pag.123

4. Nicola, Gr Istoria psihologiei, Editura Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, 2008

5. Russ, Jacqueline (coord) Istoria filosofiei 1. Gandirile fondatoare, editura Univers
enciclopedic, 2000
6. Vladutescu, Gheorghe si Bansoiu, Ion - Filosofia greaca in texte alese, editura Punct, 2012