„DATORIA” DE A FI FERICIT… „FERICIREA DEPINDE DE NOI”

Student : Ciobanu Cristina Andreea

Grupa I, USH – Facultatea de Psihologie IFR

Unul dintre conceptele mele preferate ale lui Aristotel reprezintă „fericirea”, fapt
ce m-a atras să aprofundez puțin idea. Astfel, încă de la început trebuie precizat că
fericirea în demersul aristotelic se desfăşoară pe două planuri şi anume, analizând pe
de o parte conceptul de bine iar pe de alta realitatea omului prin prisma actului specific
ce-l caracterizează. Drept urmare, fericirea trebuie să fie un bine perfect, deoarece ea
reprezintă scopul suprem al tuturor actelor noastre, ea neavând nevoie de nimic altceva
ce i-ar putea ridica valoarea.

Chintesenţa fericirii este determinată însă de natura actului specific omului în

calitate de om, act de natură pur spirituală, ce constă în activitatea sufletului "conformă
cu raţiunea sau nu lipsită de raţiune" îndeplinit la superlativ de omul desăvârşit din
punct de vedere intelectual şi moral. „Limitele contemplării sunt şi cele ale fericirii: cu
cât contempli mai mult, cu atât eşti mai fericit. ” (Aristotel, Etica nicomahică)

Au considerat însă că fericirea nu înseamnă să te aflii într-o anumită stare

sufletească; fericirea constă în ceea ce înfăptuim, în activitatea noastră. Aristotel
argumenta că, dacă fericirea ar fi o stare sufletească, un om care și-ar petrece toată
viața dormind ar trebui considerat fericit – căci fără îndoială somnul e o stare
sufletească plăcută. După Aristotel, fericirea este acea activitate care are drept rezultat
acte de dreptate, de curaj, de prietenie, de cunoaștere – în general, lucruri care sunt de
dorit în sine (pentru ele înșile).

Diferitele conceptii despre fericire se disting în primul rând, prin felul în care este
înteleasă natura acesteia. Uneori, fericirea este concepută ca o idee foarte înaltă, un
ideal îndepărtat, deasupra puterilor noastre de a o dobândi; adevărata fericire nu ar fi
posibilă în timpul acestei vieți.
 Fericirea completă a omului, scria la rândul lui Aristotel, constă în activitatea de
cunoaștere proprie a părții raționale a sufletului.

Aristotel, un autor coerent și consecvent a comentat despre relevanța legăturii

dintre etică și politică pentru tema fericirii. Apar astfel în discuție cele trei feluri de viață:
plăcere, virtute și contemplare. Dar totuși apare în opera lui Aristotel și un al patrulea tip
de viață, acela fiind fericirea. Dar acea fericire de la nivelul zeilor, o treaptă supremă a
fericirii și beatitudinii. Acest nivel al vieții nefiind în concordanță, potrivit lui Aristotel, cu
un nivel jos de existență („fericirea însă nimeni n-ar atribui-o unui sclav, decât dacă i-ar
atribui şi o existenţă umană” – Aristotel , Etica nicomahică). În concepția acestuia,
oamenii nu pot să devină zei, dar pot cel mult să devină „asemenea” lor.

Întreaga Etică Nicomahică se prezintă ca o progresie ascendentă a unui model

de împlinire a umanului în cadrul condiţiei sale terestre (adică a efortului cerut omului de
a realiza un ideal de perfecţiune într-o lume imperfectă), înscrisă în acolada fericirii.
Fericirea cere ca funcţia omului să nu se limiteze la posedarea virtuţii (echivalentă cu o
stare pasivă), ci să facă efortul de a o actualiza, şi asta nu oricum, ci în modul
determinat de regula raţională. Faţă de marii săi predecesori. Aristotel, deşi păstrează o
concepţie intelectualistă în această privinţă, încearcă să le depăşească viziunea,
punînd în evidenţă dubla valenţă (obiectiv-subiectivă) a oricărei dispoziţii habituale (cu
alte cuvinte, definind-o atît prin actele, cît şi prin obiectele sale ). Subliniind importanţa
fundamentală a distincţiei dintre simpla posesiune a virtuţii şi actualizarea ei , Aristotel
pune accentul pe actul moral, încercând să-i determine cît mai exact structura, în ideea
(declarată încă de la început şi asupra căreia revine mereu) că, obiectul eticii fiind
acţiunea şi nu teoria, utilitatea ei constă nu în simpla cunoaştere a virtuţii, ci în indicarea
modului de a o pune în aplicare.

Ca o concluzie personală, adăugând și concepția aristotelică, luând în

considerare faptul că însăşi prin natura noastră umană suntem nefericiţi în multe situaţii,
dorinţele noastre ne dau imaginea unei stări fericite, pentru că, la starea în care ne
găsim, ele alătură starea în care nu suntem; când însă ne-am realizat aceste dorinţe, nu
suntem fericiţi, pentru că ni se nasc alte dorinţe conforme cu noua noastră stare.
„Fericirea este mulţumirea de sine.”
Bibliografie

 Aristotel, Etica Nicomahică; introd., trad., comentarii și index de Stella Petecel,

București, editura Ștințifiică și Enciclopedică , 1988
 Rodica Croitoru , 'Fericire si lege morala', Ed. ALL, Bucuresti 1998
 Barbu Marian , ' Dictionar de citate si locutiuni straine', Ed. International
,Bucuresti 2004