UNIVERSITATEA VALAHIA, TÂRGOVIŞTE

Facultatea de Drept și Știinţe Administrative

Forma de invăţământ (I.D)
Despre suflet - Aristotel

 „Despre suflet” (De Anima) cuprinde trei cărţi, deosebit de dense

sub aspectul conţinutului de idei şi probleme, ceea ce a şi determinat
o preocupare intensă pentru comentarea şi explicitarea lor.
 Această lucrare reprezintă ultimul stadiu al evoluţiei vederilor lui
Aristotel asupra raporturilor dintre suflet şi corp, Una din concluziile
lucrării devenită clasică a lui Nuyens priveşte raporturile dintre
suflet şi intelect.
 Este mai întâi „un tratat de metafizica, care studiază sufletul ca
formă a corpului viu, dar şi o lucrare de biologie, bogată în remarci,
adesea foarte juste, ieşite din observaţiile unui filosof care era
totodată un savant".
Cartea I
 Cartea I a tratatului De Anima discută următoarele probleme principale:
importanta şi obiectul studiului despre suflet; dificultăţile metodei de
cercetare; doctrinele înaintaşilor (în special cele ale lui Bemocrit, Pytha-
gora, Empedocle, Platou şi Anaxagoras). 
 În prologul Cărții întâi Aristotel ne argumentează faptul că dacă avem
știința ca îndeletnicire frumoasă și respectată atunci ,, cercetarea despre
suflet” să primeze . Cunoașterea despre suflet contribuie în mare măsură la
aprofundarea adevărului, dar mai ales la cunoașterea naturii, sufletul fiind
principiul viețuitoarelor.
 Conturează mai apoi ideea că una dintre cele mai grele străduințe este
aceia să ne formăm o încredințare despre el, prin cunoașterea firii și a
naturii sale.
 Se cere așadar o anumită metodă care însă întâmpină greutățile ei, după
cum fiecare domeniu de cercetare își are principii deosebite. 
Cartea I
 În următoarea parte a primei cărți, Aristotel ne prezintă doctrine ale înaintașilor săi, făcându-le și
critici.
 Aflăm astfel că Democrit afirma că sufletul este un fel de foc și căldură. Leucip la fel. Aceasta o
afirmau cei doi având convingerea că ceva ce nu se mișcă, nu poate pune altceva în mișcare.
Totodată ei mărturisesc că factorul determinant al viețuirii este respirația. Se afirmă că mișcarea
atomilor produce viața. La fel spun și pitagoreicii. Ei precizează că fărâmele de praf din aer sunt
suflet, iar că sufletul este factorul ce le pune în mișcare.
 Platon în Timaios consideră la fel că sufletul constă din elemente. Intelectul ca parte a sufletului
reprezintă ideea de Unul, viețuitorul purcezând din însăși Ideea Unului. 
 Anaxagoras afirmă că sufletul este deosebit de Intelect, însă le tratează ca pe o singură natură,
Intelectul fiind deasupra. 
 Thales spunea că sufletul este o forță, cu exemplul că și magnetul ar avea suflet deoarece atrage
fierul. 
 Heraclit afirma că principiul este suflet, deoarece este primul și din el pornesc toate celelalte.
 Alcmaion susține nemurirea sufletului deoarece el le mișcă pe toate. Hippon consideră că
sufletul ar fi apă, deoarece orice germinare are nevoie de apă. Critias susținea că sufletul este
sânge.
Cartea II
 În cartea a doua Aristotel, după analiza doctrinelor tradiționale asupra sufletului
începe definirea sufletului din perspectiva sa. 
 Astfel, în general sufletul este o substanță, esență pentru corp.
 ,, Sufletul este deci cu necesitate o substanță în sensul de specie a unui corp
natural care are viața ca potență” afirmă Aristotel.
  Astfel în concepția aristotelică sufletul este cauză și princpiu al corpului viu. În
altă idee, sufletul este cauza și principiul viețuitoarelor și a tot ce există ca
potență. Devine așadar cauză și scop final. Toate corpurile naturale sunt organe
ale sufletului, existând în vederea sufletului. Scopul existenței se distinge în scop
ultim și scop pentr ceva. 
 Aristotel atrage atentia ca însuflețitul nu poate exista dacă e lipsit de hrană. Orice
vietate se bucură când se hrănește deoarece știe că va trăi. Hrana contribuie la
însuflețire.
Cartea II
 Sufletul este privit ca principiu vital, el asigurându-ne viața și
reproducerea. Este de asemenea și principiu senzorial. Noi simțim
ceva, datorită facultății sufletului de a simți. O altă facultate este
aceea legată de principiu intelectual. 
 Senzatia si perceperea sunt privite de Aristotel ca vir­tualitate si
realizare. ,,Senzatia constă din faptul de a fi pus în miscare si de a
suferi o afectiune".
 În continuarea cărții a doua, Aristotel vorbește despre cele cinci
simțuri: despre văz, sunet și auz, miros, gust și pipăit și despre
relațiile între organele senzoriale și modul lor de funcționare.
Cartea III
 În cartea a treia filosoful ne vorbește că pe lângă acele simțuri mai sus enumerate mai
există un al șaselea simț. Această parte a sufletului are rolul de a fi îndreptată spre o
cunoaștere teoretică și practică. Se numește gândirea. Are ca lucrare cunoașterea
indivizibilului. În acest loc poate sta adevărul și neadevărul, are loc sinteza cunoștiințelor.
 Cartea a III a se ocupă de simtul comun si functiile lui, de percepere, reprezentare si
discernamânt. Analizează apoi intelectul comparat cu simtirea si intelectul activ si cel
„practic". Aristotel nu admite al saselea simt (împotriva lui Democrit), ci doar văzul, auzul,
mirosul, gustul si pipăitul.
 Totodată se face dinstincția dintre facultățile senzoriale și intelect. Intelectul este simplu,
neafectat, deoarece fiind un lucru nematerial se identifică cu ceea ce este gândit. Intelectul
este cel care unifică diferite diviziuni, divizibilul și indivizibilul, lungimea. 
 Imaginea reprezintă pentru suflet o senzație fiindcă sufletul nu gândește deloc în lipsa ei.
Cartea III

 Sufletul, concluzionând filosoful, cuprinde în el toate realitățile ca

obiecte de simțire sau obiecte inteligile.
  Sufletul reprezintă instrumentul prin care se poate înțelege tot.
 Aristotel distinge intelectul activ (sau agent), care este cauza
eficienta, de intelectul pasiv, care este o potentă. Acesta din urma nu
poate gândi prin sine, ci trebuie activizat prin obiectele inteligibile
(care nu sânt în act). Intelectul agent poate actualiza obiectele,
desprinzându-le prin senzatii de „materie".
Concluzii
 Aristotel definește sufletul ca principiu al vieții și al mișcării ființelor
vii. De asemenea, Aristotel este interesat de sufletul uman ca
principiu al inteligenței, dar în opoziție cu Platon, acest aspect nu are
decât un loc secund, mai cu seamă viața animală impunând lucrarea.
 Contrar lui Platon, care definea sufletul ca pe o realitate autonomă,
separată de corp și unită accidental cu el, Aristotel, se interesează de
suflet drept componentă esențială a acestui tot indisolubil care este
ființa vie.
 Principiu al vieții, sufletul este inclus în corp: el este ceva al
corpului, care îi dă această calitate particulară de viu. El este astfel
strâns legat de organizarea corpului: o piatră (existență naturală
inertă) sau o mașină (existență artificială) nu pot primi viața.