Conceptia despre suflet la grecii antici

Grecii antici Socrate – 469 - 399i.Hr.,este considerat primul mare filosof si psiholog din istoria omenirii,
l-a avut elev pe Platon - a preluat de pe templu din Delphi conceptul “Cunoastete pe tine insuti si astfel
vei cunoaste toate tainele universului”, - o idée primordiala(introspectia),analogie intre universul spiritual
al omului si cel spiritual universal. - promoveaza introspectia,sugerind ca lumea nu este condusa de zei ci
de un spirit spunind despre suflet ca este nemuritor idée preluata si de Platon.

Platon – 427 – 347 - spunea Idee cu I mare,si ca este eternal iar lucrurile dispar sunt efemere,l-a avut
elev pe Aristotel,crede in lumea ideilor si are concepte;

Aristotel – 384 - 322 ramine un mare filosof,da o definitie a omului care este un “animal rational” - a
scris o carte”De anima”(de suflet) si a indemnat la psihologia experimentala - dupa el sufletul este format
din: a)suflet vegetal b)suflet animal c)suflet intellectual(care este nemuritor)

Pitagora - 580 - 500 a fost un filosof controversat,o idée de a lui”nu poti sa ai acces fara matematica, s-a
ocupat de numere Aritmosofia(armonii sacre)

Aristotel, urmându-l pe Platon, a definit sufletul ca fiind miezul sau "esența" unei ființe umane, dar
argumentând împotriva faptului că acesta ar avea o existență separată în întregime. În vederea lui
Aristotel, sufletul unui lucru viu este activitatea sa, aceasta fiind, "viața" sa; spre exemplu, sufletul unui
ochi, scria el, dacă ar fi o formă de viață independentă în sinea lui, ar fi văzul. Din nou, dacă un cuțit ar
avea suflet, acțiunea de a tăia ar fi sufletul lui, deoarece "tăierea" este esența a ceea ce înseamnă să fi un
cuțit. Spre deosebire de Plato și tradițiile religioase, Aristotel nu a considerat sufletul în întregimea sa, ca
fiind un ocupant separat, fantomatic al corpului (așa cum nu putem separa activitatea de a "tăia" de cuțit).
În timp ce sufletul, din perspectiva lui Aristotel, este de fapt o realitate a corpului viu, nu poate fi imortal
(când un cuțit este distrus, tăierea încetează). Mai precis, sufletul este "prima realitate" a unui corp:
capacitatea sa simplu pentru viața însăși, separată de diferitele abilități ale sufletului, cum ar fi senzația,
nutriția și așa mai departe, care atunci când sunt aplicate constituie "a doua realitate", ce putem să o
numim "împlinirea". "Toporul are o margine pentru tăiat" era, pentru Aristotel, analog cu "Oamenii au
corpuri pentru activitatea umană". Activitatea rațională a părții intelectuale a sufletului, împreună cu
celelalte două părți ale sufletului-partea sa vegetativă și animalică, ce o are în comun cu celelalte animale-
astfel în viziunea lui Aristotel constituie esența unui suflet uman. Aristotel a folosit conceptul său de
suflet în multe din lucrările sale; De Anima (Despre suflet) oferă un bun loc de plecare pentru a câștiga o
mai mare înțelegere asupra perspectivelor lui.

Platon, reflectând asupra cuvintelor învățătorului său Socrate, considera sufletul ca fiind esența unei

persoane, ființe, ceea ce decide cum ne comportăm. El considera această esență ca un ocupant necorporal,
etern al ființei noastre. În timp ce corpurile mor, sufletul este în continuu renăscut ulterior în alte corpuri.
Sufletul Platonic cuprinde 3 părți: 1. Logosul - (mintea, nous, sau rațiunea) - (trad."Cuvântul")
2. Thymos/Thumos (emoția, plin de spirit sau masculinul) - (trad."Îndrazneală/Spirit") 3. Eros-
ul (apetitul, dorința sau femininul) Toate acestea au o funcție într-un suflet echilibrat și împăcat.

Sub înrâurire orfică, pitagoricienii profesau credința în natura distinctă a sufletului față de acea a
trupului. Pitagora credea că sufletul este pur și nevinovat, dar se află închis în trup ca într-
un mormânt.Pitagoreicii au încercat explicații numerice inclusiv în concepția despre suflet. Sufletul este
definit ca acordul sau armonia dintre diferitelor sale facultăți, această armonie fiind la rândul ei
exprimabilă numeric.

Exista la Socrate o legatura intima intre virtute, stiinta, bine si suflet; caci raspunsurile pe care omul
ajunge sa si le dea cautand binele si adevarul trebuie sa vina din suflet, si sa se traduca in actiunile etice
si politice pozitive. Aceasta ii va procura omului fericirea sufleteasca - ce consta intr-o comportare
moderata, corecta, dreapta, si in respectarea aproapelui, a legilor, cetatii si a zeilor. - Ceea ce trebuie sa
caute si sa descopere omul sunt in primul rand valorile etice si raporturile lor cu actul cunoasterii si cu
societatea. In aceasta privinta, Socrate nu numai ca a afirmat, dar - cand prietenii sai voiau sa-l salveze
de la moarte, ceea ce el a refuzat - a si demonstrat, prin exemplul tragicului sau sfarsit, ca omul trebuie
sa se supuna legilor, chiar cand acestea sunt nedrepte sau aplicate nedrept.