Etica nicomahică

=Aristotel=
Cartea I – Despre binele omului

Aceasta fiind cartea inițiatică în spectrul eticii,isi propune să clarifice încă de la început
problematica despre bine și fericire. Autorul atinge și puncte adiacente, dar importante pentru
înțelegerea filosofiei sale, cum ar fi politica, modurile de viața, virtuțile (despre care va vorbi
exclusiv în cartea a două).

1. În primul capitol se arată că scopul tuturor artelor este binele, iar binele fiecărei arte este
diferit, de exemplu cel al strategiei este victoria, iar al medicinei sănătatea. Există și o ierarhie a
scopurilor, și anume, sunt scopuri fundamentale și scopuri subordonate acestora, toate având însă
ca scop sau ca țintă binele.

2. In capitolul 2 se începe prin a se stabili scopul tuturor faptelor noastre, adică scopul suprem,
care este binele suprem. Binele este obiectul politicii, întrucât politica înglobează toate celelate
acțiuni, arte și științe. Iar scopul politicii este binele uman prin excelență. Drept urmare obiectul
cercetării de față este de “natură oarecum politică”.

4.Lucrarea începe efectiv de la acest capitol. Se caută binele absolut.Aceasta este fericirea, însă
pentru fiecare om în parte fericirea înseamnă ceva diferit. Pentru a se afla ce este fericirea, se
descoperă două căi: a porni de la principii sau a ne îndrepta spre ele. Se alege a două metodă,
aceea inductivă, prin care se pleacă de la lucruri cunoscute sperând să se ajungă la cele
necunoscute (principii). Dar lucrurile cunoscute sunt de 2 feluri: cele cunoscute de noi înșine și
cele cunoscute în general. Pentru această lucrare se aleg lucrurile cunoscute de noi înșine, mai
exact de către autor fiindcă el explică. Se face această alegere întrucât în cazul eticii și politicii,
principiile sunt de natură practică, astfel încât cel care a practicat etica vreme îndelungată, ori
cunoaște deja principiile acesteia, ori îi sunt ușor de însușit.

5. Oamenii concep binele și fericirea conform modului de viață pe care și-l aleg. Există trei
moduri de viață: viața de desfătări, modul ancorat în treburile publice și modul contemplativ.
Primul mod aparține mulțimii obtuze al cărei scop îl reprezintă plăcerea. Onoarea în schimb este
binele și fericirea “firilor mai elevate și active” (al doilea mod de viață); totuși nici onoarea nu
reprezintă binele suprem, întrucât onoarea este ceva care se oferă, în schimb “binele este ceva
individual și dificil de înstrăinat”.Nici măcar virtutea nu poate fi numită scop al vieții politice, și
nici bogăția. Despre al treilea mod de viața se vorbește în cartea a zecea.

Tot aici el spune ca Bogăția o descrie ca fiind ceva util existând în vederea unui alt scop pe care
îl căutăm. Nu bogăția este binele.

6. Aristotel accentuează importanța obiectivității în cercetare care se află chiar mai presus decat
prietenia, sugerând faptul că nu este de acord în totalitate cu doctrina Ideilor prietenului Platon.
El afirma ca Binele nu este o idee sau un lucru universal ci este subiectiv, căci pentru fiecare
categorie de lucruri există un bine specific (de exemplu, pentru cantitate măsura, pentru timp
oportunitatea, iar pentru spatiu situarea etc.), iar pentru fiecare bine, câte o știință (de exemplu,
știința oportunității este în război strategia, în maladie medicina, în exercițiile fizice gimanstica).
Binele nu poate fi conceput nici ca un lucru comun, enunțabil printr-o idee. Totuși, binele ca și
concept, fie că este unic și comun, fie că este separat și există în sine, nu ajută cu nimic pe om,
întrucât nu este realizabil. Se subliniază astfel că binele căutat este cel practic și realizabil,
singurul care contează.Aici vine cu exemplu medicului care nu cercetează sănătatea în sine, ci
pe cea a omului , sau , mai bine zis , pe cea a fiecărui om în parte , căci el tratează cazuri
individuale.

7.Binele reprezintă scopul (iar scopul suprem reprezintă binele suprem). Astfel, noi dorim
onoarea, plăcerea, inteligența pentru sine în vederea dobândirii fericirii (nu și invers – nu dorim
fericirea pentru dobândirea unui alt scop), căci aceasta este într-adevăr ultimul scop al omului.
Fiecare lucru sau ființă își are funcția proprie, care îi definește esența și pentru care de fapt
există. Pentru plante, actul specific este trăirea, viața. Pentru animale este simțirea. Iar pentru om,
actul specific este gândirea, adică partea rațională și activă. Astfel, actul specific omului, care
arată fericirea specifică lui este gândirea. Aristotel subliniaza faptul ca se poate spune despre om
că este fericit sau că este fericit desăvârșit. Căci fericirea desăvârșită implică un mod de viața
fundamentat pe actul rațiunii, întrucât la fel “cum cu o rândunică nu se face primăvară, la fel o
singura zi sau un scurt răstimp nu fac pe nimeni absolut fericit, spune Aristotel

8.Concluziile trase până acum în legatură cu principiul fericirii trebuie să fie în acord și cu
celelalte păreri generale. Astfel, se acceptă împarțirea bunurilor după metoda tradițională, în trei
categorii:bunuri exterioare, bunuri ale sufletului și bunuri ale corpului, cele ale sufletului fiind și
cele mai importante, între care se situează actele și activitățile spirituale; iar unele acte și
activități pot fi și scopuri. Fericirea este prin urmare viața virtuoasă, sau cum spune Aristotel,
“activitatea sufletului conformă cu virtutea”, sau virtutea în act, adică practicată.Este nevoie deci
de aplicarea binelui, nu doar de dispoziția de a-l face. Fericirea însa are nevoie și de anumite
bunuri exterioare, care să aibă rolul unor instrumente în aplicarea virtuților, fără de care omul nu
poate fi numit fericit. O soartă nefavorabilă va umbri fericirea omului, de aceea fericirea este
legată cumva și de soarta/destin sau de hazard.

9.Se pune întrebarea dacă fericirea poate fi obținută prin învățatură,deprindere sau prin vreun
exercițiu oarecare sau dacă ea se datorează intervenției divine saua hazardului.” Fericirea chiar
dacă este în sine un lucru divin fiind cel mai mare bine posibil al omului, totuși nu poate fi
exclusiv un dar al zeilor. Nici hazardul nu are rolul exclusiv de a oferi fericirea cuiva, ci așa cum
s-a stabilit și înainte, fericirea este o activitate a sufletului în conformitate cu virtutea.
Componentele fericirii sunt virtutea și bunurile exterioare (auxiliare,cu rolul de instrumente în
practicarea virtuților). Fiind o activitate a sufletului, fericirea este condiționată de voința omului
de a practica virtuțile. De fapt, sursa fericirii este în om, la care însa se ajunge greu printr-un
efort al voinței; ea este “răsplata virtuții” adică un privilegiu meritat în măsura efortului depus.

10.Fericirea sau nefericirea nu constau în evenimentele vieții căci acestea sunt numai auxiliare
fericirii, pe când suverane atingerii fericirii sunt activitățile ce se acordă cu virtutea. Iar cele mai
demne acte virtuoase sunt și cele mai stabile, cea mai demnă și mai stabilă fiind contemplarea.
Se remarcă totuși că fericirea vieții poate fi cumva potențată de întâmplările favorabile, și
degradată de suferințe, însa tot fericire rămâne, întrucât pragul minim al fericirii este noblețea
sau grandoarea sufletească sub care omul fericit nu scade niciodată indiferent de ce-i aduce viața.
Omul virtuos folosește starea pe care i-o oferă viața cu maximă eficiență scontând întotdeauna
binele și frumosul.Autorul oferă apoi definiția completă a fericirii în vederea opunerii părerii lui
Solon, care spunea că omul poate fi fericit doar după ce moare, Prin urmare, fericit este “cel ce
acționează în conformitate cu virtutea perfectă și pe lângă aceasta, este înzestrat cu suficiente
bunuri exterioare, și nu numai pentru un timp, ci de-a lungul unei întregi vieți împlinite.”
11.Dacă într-adevăr sufletul își continuă viața după moarte, atunci se poate accepta că binele și
răul pot ajunge și în viața de apoi. “Se pare deci că fericirea, ca și nefericirea prietenilor, i-ar
putea afecta pe cei morti, dar aceasta într-o măsură atât de mică, încat nu e cu putință nici să-i
facă nefericiți pe cei fericiți, nici altceva asemănător.”

12.Bunurile se clasifică în bunuri demne de onoare (care au valoare absolută, superioară celei de
laudă), bunuri demne de laudă (care au o valoare relativă) și bunuri exterioare (simple potențe,
surse de bine sau de rău). Întrebarea care apare este, unde se situează fericirea. Laudele iau
naștere prin raportare la o calitate anume. Prin comparația calității, se denotă faptul că laudele
sunt numai pentru bunurile relative, nu și pentru cele desăvârșite. Deci fericirea care este cel mai
înalt bun, specific în mod absolut zeilor, și de care oamenii se apropie cel mai mult prin
contemplare, nu poate fi numai lăudată, ci preamărită, adică onorată, ea fiind principiul final al
vieții.

13.Se face trecerea de la subiectul fericirii la cel al virtuții care va fi aprofundat în cartea a doua.
Fericirea fiind activitatea sufletului conformă cu virtutea perfectă, se cere ca în continuare să se
abordeze problematica virtuții. Virtutea este preocuparea omului politic, deoarece scopul său
este de a crea o societate de oameni virtuoși. De aceea, omul politic are nevoie de cunoștințe
despre suflet, dar numai cu scopul dobândirii fericirii de către cetățeni.

Virtutea umană nu aparține trupului ci sufletului, tocmai de aceea fericirea este activitate a
sufletului.

Sufletul presupune o parte irațională și alta rațională. Partea irațională cuprinde principiul
nutriției și creșterii specific tuturor organismelor vii. El se găsește de la nivelul de embrion până
la cel de organism dezvoltat complet și este același pentru toate organismele. Partea irațională a
sufletului este activă mai ales în somn. Somnul înseamnă inerție a sufletului deoarece omul rău
nu se poate distinge de cel bun când doarme, poate numai prin vise, căci visele oamenilor
virtuoși sunt mai bune decât ale celorlalți. Facultatea vegetative nu participă la virtutea specific
umană. (virtutea fiind deci ceva specific omului, iar partea rațională specifică tuturor
organismelor, atunci înseamnă că numai partea rațională este legată de virtute).

Ar putea exista și o parte a facultății irațioanale a sufletului, care să aibă legătură cu partea
rațională. Căci dacă facem o analogie cu trupul celui nestăpânit, se constată o forță a trupului
opusă rațiunii. La fel ar putea fi și cu sufletul celor nestăpâniți, adică să existe o parte sufletească
care să se opună rațiunii. La omul stăpânit însă, ea se supune rațiunii

Deci partea irațională a sufletului este formată din facultatea vegetativă și din facultatea
apetitivă (dorința). La omul virtuos, aceasta din urmă se supune rațiunii.Așa și partea rațională
are două componente: una suverană și alta supusă. De fapt este vorba de partea sufletului care
face legatura dintre rațional și irațional, care este irațională prin

esență și rațională prin participare, sufletul fiind în realitate tripartite.

Concluzii:

Pe scurt, acestea sunt concluziile cele mai importante și totodată relevante ce reies din

prima carte: scopul omului este binele; binele reprezintă atingerea oricărui scop; binele suprem

însă este scopul suprem, adică fericirea; fericirea în cazul omului poate fi dobândită numai prin

săvârșirea specificului omului care este gândirea, dar nu doar o gândire habituală, ci una activă

din care izvorăsc virtuțile. Deci fericirea constă într-o viață trăită în virtuți.

În concepția lui Aristotel, binele este obiectiv, dar multiplu, căci pentru fiecare

activitate există un bine ce se identifică cu măsura justă a respectivei activități. Totuși pentru

om există conceptul de bine absolut care constă într-un mod de viață fundamentat pe măsura

justă și pe rațiune. Deci idealul omului este conceptul de om virtuos. Dar se știe că oamenii

trăiesc atât solitar cât și în comunități. Astfel acest bine absolut (omul virtuos) specific omului

propriu-zis, solitar, transpus la modul de trăire comunitar ajunge să fie un mod de viață virtuos

comunitar. Acesta este obiectul politicii, fericirea cetățenilor, adică trăirea virtuoasă a lor.

De remarcat caracterul pragmatic al binelui aristotelic, întotdeauna preocupat de

posibilitatea practică de a-l dobândi, căci un bine ideatic nu ar avea niciun rost fiind imposibil

de atins.