"Fericirea este sensul și scopul vieții, traiectoria și finalul existenței umane"

Aristotel
Toți oamenii doresc să fie fericiți. Oricât am fi de nihiliști sau de sceptici în
anumite momente ale vieții, oricât ne-am îndoi că fericirea poate fi atinsă ori că merită
să o căutăm, noi nu încetăm să tindem- conștient sau nu- către dobândirea ei. Oamenii
se diferențiază de îndată ce își pun problema în ce constă fericirea. Diferitele concepții
despre fericire se disting, în primul rând, prin felul în care este înțeleasă natura acesteia.
Uneori fericirea este concepută ca o idee foarte înaltă, un ideal îndepărtat, deasupra
puterilor noastre de a o dobândi; adevărata fericire nu ar fi posibilă în timpul acestei
vieți.
I.Kant consideră, de asemenea, că fericirea este un ideal. Dar, prin aceasta, Kant
nu înțelegea că fericirea este de neatins, ci, mai degrabă, că noi nu suntem în măsură să
judecăm ce-ar trebui să facă oricare om ca să devină cu certitudine fericit. Să
presupunem că i-am spune cuiva că fericirea înseamnă bogăție, iar acela- încercând să
devină bogat- trăiește toată viața în grijă și zgârcenie; sau să presupunem că-i spunem
cuiva că fericirea constă în a iubi- dar persona iubită îi răspunde cu indiferență sau
ostilitate. Ambele sfaturi au dat greș. În general, e imposibil să spunem ce-i trebuie
fiecăruia ca să fie fericit; sau pentru aceasta ar fi nevoie să știm dinainte tot ce i s-ar
putea întâmpla, ceea ce, desigur, nu stă în puterile noastre. Fericirea este un scop al
tuturor oamenilor, însă niciodată nu vom putea spune care sunt mijloacele prin care
cineva ar atinge fericirea în mod sigur. În acest sens, spune Kant, ea rămâne doar un
ideal.
Potrivit altor concepții, fericirea nu este înțeleasă ca un ideal, ci ca o stare a
sufletului nostru, fie ca o stare de bucurie, plăcere, exaltare, fie cu una de liniște,
împăcare, seninătate, beatitudine. Înțeleasă în acest fel, fericirea nu mai este intangibilă:
ea depinde de fiecare dintre noi, o căutăm în noi înșine, și tot în noi se găsește și calea
către dobândirea ei. De pildă, am putea să socotim că dobândirea fericirii se poate
realiza pe calea cunoașterii, ori pe calea iubirii, pe cea a credinței, pe cea a
contemplației ori pe calea faptei.
Alți filosofi au socotit însă că fericirea nu înseamnă să te afli într-o anumită stare
sufletească; fericirea constă în ceea ce înfăptuim, în acțiune, în activitatea noastră.
Aristotel argumenta că, dacă fericirea ar fi o stare sufletească, atunci un om care și-ar
petrece toată viața dormind ar trebui considerat fericit- căci fără îndoială somnul este o
stare sufletească plăcută. După Aristotel, fericirea este acea activitate care are drept
rezultat acte de dreptate, de curaj, de prietenie, de cunoaștere- în general lucruri care
sunt de dorit în sine.
Mulți oameni consideră că fericirea este problema fiecărui individ și că societatea
sau statul n-au nici un drept ca, prin acțiunile lor, să afecteze într-un fel libertatea
fiecărei persoane de a-și formula propria concepție despre fericire și de a găsi căile
grație cărora s-o poată atinge. Căutarea fericirii nu este, așadar, o problemă simplă, care
își poate găsi un răspuns direct și univoc.
Toți oamenii doresc să fie fericiți; toți, fără excepție. Oricât de diferite ar fi
mijloacele pe care le întrebuințează, ei năzuiesc toți către această țintă. Ceea ce-l face pe
unul să meargă la război, iar pe altul să nu meargă, este aceeași dorință în care se află
amândoi, însoțită de vederi deosebite.
Noi considerăm că ceea ce este de dorit pentru sine reprezintă un scop mai desăvârșit
decât ceea ce este dorit pentru altceva și ceea ce niciodată nu este de dorit pentru altceva
este mai desăvârșit decât ceea ce este de dorit și pentru sine și pentru altceva. Noi
considerăm că ceea ce este de dorit pentru sine reprezintă un scop mai desăvârșit decât
ceea ce este dorit pentru altceva și ceea ce niciodată nu este de dorit pentru altceva este
mai desăvârșit decât ceea ce este de dorit și pentru sine și pentru altceva. Rezultă deci că
desăvârșit în mod absolut este scopul urmărit întotdeauna pentru sine și niciodată pentru
altceva. Un asemenea scop are să fie fericirea: pe ea o dorim întotdeauna pentru tine și
niciodată pentru altceva, pe când onoarea, plăcerea, inteligența și orice virtute ne dorim
atât pentru sine(căci, chiar dacă n-ar duce la nimic, noi tot am simțit un impuls spre toate
acestea, cît și de dragul fericirii, pe care credem că, prin intermediul lor, am putea-o
atinge. Dar fericirea nimeni nu o caută de dragul acestui lucruri, nici de dragul altora,
oricare ar fi ele.
Fericirea trebuie considerată mai degrabă o activitate, cum am spus la început; și
dacă, dintre activități, unele sunt în mod necesar alese în vedere altul lucruri, altele sunt
demne de dorit în sine, este evident că fericirea trebuie situată printre activitățile de
nedorite în sine și nu-mi printre cele alese în vedere altor lucruri; căci fericirea nu are
nevoie de nimic, ea își ajunge sieși.
Dar demne de dorit în sine sunt activitățile prin care nu se urmărește nimic altceva în
afară de activitatea însăși. Astfel sunt privite actele de virtute, pentru că îndeplinirea unor
fapte frumoase și virtuoase se numără printre lucrurile de mii de dorit în sine...
Nu în joc constă fericirea. Ar fi de altfel absurd ca scopul suprem al omului să fie
jocul și ca el să rudească și să sufere o viață întreagă doar pentru a se putea amuza (căci
totul, ca să spunem așa, este de dorit în vederea altui lucru, în afară de fericire, ea fiind
scopul). Dar a-ți da toată știința și a depune toate eforturile în vederea jocului ar fi,
evident, un lucru prostesc și absolut pueril; dimpotrivă, a te recrea pentru a putea exersa
apoi o activitate serioasă este conduita pe care trebuie s-o onsiderăm justă. Jocul este, de
fapt, un fel de repaus, de care omul are nevoie pentru că i-ar fi imposibil să susțină un
efort continuu. Repausul nu este deci un scop, pentru că nu ne luăm decât în vederea
activității.
Viața fericită este, se pare, cea conformă cu virtutea. Or, conformă cu virtutea este o
viață ce presupune eforturi serioase și nu una petrecută în joc. Și trebuie să opresc să
spunem că lucrurile serioase sunt superioare celor vaste și amuzante, iar activitatea cea
mai serioasă aparține totdeauna părții cele mai elevate din om și omului cel mai elevat.
Prin urmare, activitatea a ceea ce este mai elevat este ea însăși superioară și deci cea mai
aptă să aducă fericire.
Care sunt intențiile și obiectivele vitale trădate de conduita oamenilor, ce cer ei de
la viață, spre ce tind ei? Nu ne vom mai înșela nici de cum dacă răspunde: ei aspiră la
fericire, oamenii vor să devină și să rămână fericiți. Aspirația aceasta are două fațete, un
scop negativ și unul pozitiv: pe de o parte, evitarea durerii și a neplăcerii, iar pe de altă
parte trăirea unor plăceri intense. Într-un sens mai restrâns termenul,, fericire” semnifică
doar faptul că a fost atins cel de-al doilea scop.
Totuși, ce este fericirea?
Fericirea eşti TU! Nimic şi nimeni altcineva! Fericrea eşti TU, cel care ai putea să fii, cel
care ai dori să fii şi cel care eşti acum! Tu eşti fericirea şi numai în tine o poţi regăsi!
Dacă fericirea pentru tine e familia, atunci fă parte dintr-o familie, dacă fericirea e munca
ta, atunci fii un profesionist.
Fericirea nu se leagă de un sens al vieţii, ea este sensul.