Sunteți pe pagina 1din 5

Conceptii filosofice despre fericire

Toti oamenii doresc sa fie fericiti. Oricat am fi de nihilistisau de sceptici in anumite momente ale vietii, oricat ne-am indoi ca fericirea poate fi atinsa ori ca merita s-o cautam, noi nu incetam sa tindem constient nu catre dobandirea ei. Dar chiar daca sunt de accord cu afirmatia ca fericirea este dezirabila, oamenii se diferentiaza de indata ce isi pun problema in ce consta fericirea. Fiecare dintre noi cauta sa evite suferinta; ne este mai usor sa spunem ce il face pe cineva nefericit decat ce l-ar face fericit. Se povesteste in Biblie despre nenorocirile care s -au abatut asupra lui Iov: copiii lui au fost ucisi, averea spulberata, boli crude ii macinau trupul. Nun e greu sa afirmam ca Iov era un om nefericit. Dar ce il face pe un om sa fie fericit: o familie armonioasa, dragostea, averea, sanatatea? Chiar daca cineva s-ar bucura de toate acestea la un loc, nu avem nici o garantie ca el este fericit. Diferitele conceptii despre fericire se disting in primul rand, prin felul in care este inteleasa natura acesteia. Uneori, fericirea este conceputa ca o ide foarte inalta, un ideal indepartat, deasupra puterilor noastre de a o dobandi; adevarata fericire nu ar fi posibila in timpul acestei vieti. Solon, unul din cei 7 intelepti ai antichitatii, considera ca nimeni nu este fericit cat timp traieste, caci oriicand se pot abate asupra luinenorocirile: trebuie sa asteptam sfarsitul vietii cuiva pentru a putea spune daca a fost fericit. In lipsa adevaratei fericiri, oamenii se pot consola cu urmele ei palide: bucuria, placerea, Gloria, prestigiul, prosperitatea. Cel care are privilegiul sa traiasca astfel de stari s-ar putea sa le confunde cu insasi fericirea. El se va multumii atunci cu surrogate ale fericirii, posibil de atins in ciuda conditiei noastre de muritori. Sau, dimpotriva, el va intelege ca fericirea e un ideal de neatens, ca e condamnat iremediabil la nefericire. J. Kant considera, de asemenea, ac fericirea e un ideal. Dar prin aceasta Kant nu intelegea ca fericirea e de neatinsci, mai degraba, ca noi nu suntem in masura sa judecam ce-ar trebui sa faca oricare om ca sa devina cu certitudine fericit. Sa presupunem ca i-am spune cuiva ca fericirea inseamna bogatie, iar acela incercand sa devina bogat raieste fara atata grija zgarcenie, sau, sa presupunem ca-I spunem cuiva ca fericirea consta in a iubi dar persoana iubita ii raspunde cu indiferenta sau ostilitate. Ambele noastre sfaturi au dat gres. In general, e imposibil sa spunem ce-I trebuie fiecaruia sa fie fericit, ori pentru aceasta ar fi nevoie sa stiu dinainte tot ce I s-ar putea intampla, ceea ce, desigur, nu sta in puterile noastre. Fericirea este un scop al tuturor oamenilor, insa niciodata nu vom putea spune care sunt mijloacele prin care cineva ar atinge fericirea in mod sigur. In acest sens, spune Kant, ea ramane doar un ideal. Potrivit altor conceptii, fericirea nu este inteleasa ca ideal, ci ca stare a sufletului nostrum:fie ca o stare de bucurie, placere, exaltare, fie ca una de liniste, impacare, seninatate, beattudine. Inteleasa in acest fel, fericirea nu mai este intangibila: ea depinde de fiecare dintre noi, o cautam in noi insine, si tot in noi se gaseste si calea catre dobandirea ei. De pilda, am putea sa socotim ca dobandirea fericirii se poate realize pe calea cunoasterii, pe calea iubirii sip e cea a credintei. Alti filosofi au considerat insa ca fericirea nuu inseamna sa te afli intr-o anumita stare sufleteasca; fericirea consta in ceea ce infaptuim, in activitatea noastra. Aristotel argumenta ca, daca fericirea ar fi o stare sufleteasca, un om care si-ar petrece toata viata dormind ar trebui considerat fericit caci fara indoiala somnunl e o stare sufleteasca placuta. Dupa Aristotel, fericirea este acea activitate care are drept rezultat acte de dreptate, de curaj, de prietenie, de cunoastwere in general, lucruri care sunt de dorit in sine (pentru ele insile). Conceptiile despre fericire difera, in al II-lea rand, prin modul in care este inteleasa natura umana. Platon, de exemplu, considera ca sufletul are 3 parti: - o parte rationala, prin care judecam, invatam - o parte pasionala, inflacarata, care se exprima, de exemplu, cand cineva e furios - o parte apetenta, prin care omul pofteste, vrea sa-si satisfaca placerile Partea apetenta ocupa cel mai mare locin sufletul fiecaruia si prin natura ei, nu e niciodata pe deplin satisfacuta. Dar ea, credea Platon, trebuie condusa de celelalte doua, in special de parte rationala, care poseda cunoasterea a ceea ce este de folos fiecarei parti, ca si intregului celor trei. Fiecareia dintre partile sufletului ii corespund feluri diferite de placeri:partii rationale ii corespund placerile gandirii, ale cunoasterii: Celei inflacarate placeri care provin din implinirea ambitiilor noastre, din succesele realizate Celei aptente placerea hranei ori ale procreari Dar, considera Platon, aceste placeri nu se afla taoate pe acelasi plan: fericirea adevarata se dobandeste atunci cand sunt satisfacute placerile partii mai inalte, rationale, a sufletului. Fericirea comleta a omului, scria la randul lui Aristotel, consta in activitatea de cunoastere proprie partiirationale a sufletului.

Daca insa am trata aceste parti ale sufletului omenesc ca ierarhizate, fericirea nu ar mai putea fi legata in principal de o putere a acestuia: ea ar fi mai degraba o armonie a intregului. In aceste conditii n-am mai putea impartii fericirea in fericire derizorie si neinsemnate, pe de o parte si fericire mareata si insemnata, pe de alta parte. Conceptiile despre fericire se deosebesc, de asemenea in al III-lea rand, prin rostul pe care il atribium celorlalti in dobandirea propriei noastrefericiri. Intr-una din piesele sale de teatru, J. P. Sartre folosea o expresie socanta: infernul sunt ceilalti; si, desigur, la randul sau, fiecare din noi poate fi celalalt. Cum putem san e cautam fericirea ibtr-o lume in care suntem si celalalt, asadar intr-o lume in care realizarea dorintelor noastre trebuie sa tina seama de ceea ce isi doresc sa faca oamenii nostril? De multe ori, dorintele oamenilor intra in conflict intre ele daca 2 persoane isi doresc aceiasi functie, sau daca ele trebuie sa imparta o anumita suma de bani, sau candideaza la un examen pe acelasi loc; urmandu-si interesele, fiecare impiedica realizarea dorinteiceluilalt. Alti filosofi socotesc insa ca fericirea depinde de ceilalti; doar celalalt ne poate face fericit; nu exista fericire solitara. Multi oameni considera ca fericirea este problema fiecarui individsi ca societatea sau statul n-au nici un drept ca, prin actiunile lor, sa afecteze intr-un fel libertatea fiecarei personae de a-si formula propria conceptie despre fericire si de a gasi caile gratie carora s-o poata atinge.J.S. Mill a formulat concis aceasta ide scriind ca statul este justifica t sa intervina asupra gandirii si comportamentului unui om numai atunci cand se poate dovedi ca acea gandire sau acel comportament pune in pericol existenta celorlalti in societate. Din alte perspective, se considera insa ca fericirea individuala depinde intr-o mare masura de societatea in care traim; uneori, oamenii nuu au posibilitatea sa isi asigure un minim decent de viata nu au deci posibilitatea sa inlature suferinta, durerea. Societatea, statul ar trebui sa aiba un rol in acest sens. Insa aceasta implicare a statului poate crea mari dificultati: caci pana unde este indreptatit statul sa intervina in viata individului? Are el dreptul sa hotarasca ce face ca o persoana sa fie fericita? Au ei dreptate sa hotarasca ce satisfactii poate ori s-ar cuveni sa aiba fiecare si la ce privatiuni ar trebui supusi membri societatii? Cautarea fericirii nu este, asadar, o problema simpla, care isi poate gasi un raspuns direct si univoc. Din acelai motiv avem nevoie de credina n Cel de Sus, adic, credina ntr -o ntruchipare a Marelui Anonim, care ne va asigura dincolo o nou fericire incomparabil cu cea din timpul vieii. Astfel se ajunge la termenul de credina, la sentimentul de credina, la Rai i Iad, la bine i ru, fiind necesar o nou ntoarcere n timp. Oare popoarele antichitii, creznd n zei, i n ntruchipri ale aceluiai intangibil Mare Anonim, n Cmpii Alizee i Tartar, i n acelai bine i ru, nu fceau acelai lucru pe care noi l facem acum? Nu i ofereau oare singuri subfericiri legndu-se la ochi, neobligai de nimeni, i mulumindu-se s spun c mai au ntotdeauna pe fragila Sperant? i creznd n Rai, Cmpii Alizee, Iad i Tartar, n Dumnezeu i zei nu ne -am oferit dintotdeauna o protecie incontienta de nebunie? Sau sunt fericii doar copiii n naivitate i cei ce nnebunesc realiznd prezena surogatului, ca purtndu -se copilarete, s se simt fericii? Mai suntem n msur a -i privii cu scrba pentru c au clacat sau ar trebui s i privim cu invidie pentru c sunt cei care i-au atins fericirea? Dar n legile ce duc spre fericire este interzis invidia, deci nu, nu suntem n msur s i privim astfel pentru c nici mcar nu mai realizm scopul abandonrii lor n nebunie. Nici mcar din punct de vedere legislativ nu ni se ofer certitudinea posibilitii de a atinge fericiea, ni se asigur doar dreptul de a ne cuta fericirea; crunt ironie. Ni se ofer ca sperana nframa peste ochii ce poate nu se vor deschide niciodat. Dar ne vom simi fericii. Sau facnd pe ceilalti fericii, chiar dac le oferim o fericire fals, vina orbirii este nghiit de uitare? Nu, nu este uitat pentru c nici mcar nu mai are ce s fie uitat; timpul a rezolvat aceast problem mutnd-o n incontient. In cautarea fericiri "Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul. "Cine-ar avea curajul sa-mi faca vreo durere?" Cnta privighetoarea si repeta zefirul: "O zi de fericire un an de lacrimi cere." (Omar Khayym) Astfel de cuvinte rostea acum mai bine de 1000 de ani, filosoful, matemat icianul si poetul Omar Khayym. Si avea dreptate Sau poate nu Cine poate sti? Ani de-a rndul, fericirea a reprezentat o problema de studiu a filozofiei. Si la ce concluzie s-a ajuns dupa atta amar de timp? Ce este fericirea? Exista mai multe crezuri despre fericire. Uneori ea este conceputa ca o idee foarte nalta, un ideal ndepartat, deasupra puterilor noastre de a o dobndi; adevarata fericire nu ar fi posibila n timpul acestei vieti. Unul din marii ntelepti ai Antichitatii, Solon, considera ca nimeni nu este fericit ct timp traieste, caci oricnd se pot abate asupra lui

nenorocirile. Si este adevarat ca fericirile sunt att de aproape de nenorociri si tot att de adevarat este si faptul ca pentru a-si pleda cauza, fericirea trebuie sa nchida n spatele unei cortine ntunecate suferintele care ne fac viata grea; dar daca nu am suferi, nu am putea fi fericiti, pentru ca necunoscnd durerea, cum am putea afirma ca stim ce este bucuria? Daca ne "eliberam" de toate conditiile durerii sufletesti, pentr u a nu mai suferi, ce bine ne-am facut? Un desert fara fntni este mai blnd pentru cei ce s-au ratacit si mor de sete? Nu. Iluzia Fetei Morgana i arde si pe ei la fel ca pe orice alt calator ce pribegeste prin acele locuri att de neprimitoare. Kant considera fericirea ca fiind un ideal. Dar prin aceasta nu ntelegea ca era de neatins, ci, mai degraba ca noi nu suntem n masura sa judecam ce ar trebui sa faca oricare om ca sa fie fericit. Reteta fericirii este alta la fiecare. Sunt persoane fericite de averea pe care au acumulat-o n timp; altele considera ca a fi fericit nseamna a avea prieteni, a fi sanatos, a fi apreciat si stimat; altele sunt fericite stiindu-se iubite de cineva sau numai stiind ca persoana iubita exista acolo undeva si respira acelasi aer. Exista oameni care si "fabrica" un paradis numai al lor n care sa se simta fericiti. Dar ce s-ar ntmpla daca acest paradis ar exista undeva pe Pamnt? La nceputurile lumii a existat. Si ce s-a ntmplat?! L-am pierdut. De ce? Pentru ca omul nu este facut sa locuiasca n paradis. Cum pune piciorul acolo distruge. Omul nu poate dect sa tinda catre absolut, catre perfectiune, purtndu-si povara de a sti ca, n aceasta viata, nu va ajunge niciodata acolo. Honor de Balzac spunea ca "Fericirea are nenorocirea sa para ceva absolut". Si eu cred ca fericirea se poate atinge cu mna. Pentru ca exista conceptii despre fericire care o considera o stare sufleteasca de bucurie nemarginita, de exaltare, de mpacare, de beatitudine. Si atunci putem considera ca ea se afla la picioarele noastre ca o floare de cmp; nu trebuie dect sa ne aplecam ca sa o culegem. Dar cum ea este nconjurata de multe alte flori, ne nselam asupra parfumului, asupra culorii si ntindem prea departe minile. Sunt multe momente de fericire n viata omului. Am putea asemana fericirea cu niste gingase balonase de sapun; si fiecare balon este un moment de fericire. Unele sunt mai mari, altele mai mici, unele sunt mai durabile, altele sunt mai firave si se sparg nca nainte de a-si fi luat zborul. Viata noastra este nsa plina de astfel de balonase. Nu trebuie dect sa le pastram cu grija, n cufarul tainic al subconstientului si sa ne gndim ca si dupa o mare durere, vine o mare bucurie. Exista un permanent echilibru ntre cele doua. Unii spun ca nenorocirile sunt mari si gratuite, numai fericirile sunt scurte si costisitoare. A fi fericit nseamna dupa unii, a iubi. Si ntr-adevar, a iubi este prima dintre toate fericirile, a fi iubit vine abia dupa aceea. Putem asocia iubirea cu fericirea? Da. Atta timp ct cel care iubeste nu confunda dragostea cu delirul devastator al posesiei, care, n ultima instanta aduce suferintele cele mai cumplite. Caci, mpotriva opiniei comune attor oameni, nu dragostea te face sa suferi, ci instinctul de proprietate care este contrarul dragostei. Exista persoane care spun ca fericirea este o floare rara. Si asa este. Dar nu pentru ca ea ar fi unica n lume, ci pentru ca depinde de fiecare din noi cum stie s-o culeaga. Florile cele mai scumpe nu sunt acelea cumparate de la magazin, ci acelea pentru care trebuie sa te apleci ca sa le culegi. Conceptii despre fericire ne spun ca a obtine ceea ce ne dorim nseamna sa fim fericiti. Si sa presupunem ca cineva reuseste sa obtina ceea ce cu greu a ncercat. Si acum este fericit? Se prea poate. Dar se poate si sa nu fie. Si atunci unde e fericirea? Ea a constat n stradania de a obtine.

Despre problema fericiri


Este posibila fericirea ? Putem noi sa jungem la acea multumire a dorintelor si realizare a scopurilor noastre in viata ? Suntem cu adevarat fericiti ? Aceste intrebari au fost, sunt si vor fi atat timp cat va dainui oemnirea , iar raspunsurile vor fi variate, unele in contradictie cu celelalte, unele in completarea altora. Si totdeauna va mai fi ceva de spus, pentru ca sufletul omului doreste fericirea Nu cred ca exista o definitie unica a fericirii, sau un singur criteriu de determinare a fericirii, caci sufletul omenesc e complicat si variabil de la individ la individ. Asa cum spunea filosoful Petre A ndrei Ceea ce provoaca fericirea unuia nu este uneori pentru altul nici macar un motiv de multumire trecatoare, ceea ce descreteste o frunte si inveseleste un chip poate produce altcuiva durere, caci un soare ce rasare intr-o parte, apune in partea cealalta . Toti oamenii tind catre fericire, dar nu toti o concep la fel, de unde rezulta multimea teoriilor filosofice asupra fericirii.

Sub aspectul subiectiv, fericirea poate fi studiata si sub o forma mai generala, mai obiectiva. Caci fericirea adevarata presupune o constiinta de sine dezvoltata care sintetizeaza datoria morala sociala cu aspiratia catre fericire . A vorbi despre fericire inseamna a predica, a arata, unde si cum se poate gasi ea. Filosofii din antichitate au considerat fericirea ca un fenomen individual si dependent numai de individ, pe cand in timpurile mai noi s-a pus fericirea in legatura cu societatea. Aristotel a facut din fericire continutul binelui moral. Platon credea ca fericirea e numai placerea purificata prin inteligenta. Feuerbach a sustinut ca fericirea este izvorul oricarei morale si legea absoluta a vointei noastre.

Benedict de Spinoza spunea prin amor intellectualis Dei : aceasta iubire produce fericirea; ea e o parte din iubirea pe care o are Dumnezeu pentru om si rezulta din cunostinta lui Dumnezeu. Cunostinta aceasta da omului virtutea si fericirea . De aceea, dupa teoria lui Spinoza, fericirea poate fi atinsa daca omul este condus de idei clare, fara afecte si pasiuni. Izvorul fericirii este in om, in ratiune. Leibniz deduce fericirea din virtute, iar virtutea o identifica cu perfectiunea, iar perfectiunea cu dobandirea de cunostinte, de reprezentari cat mai clare . Faust a cautat fericirea in gandire, dar nu a gasit decat dorul nespus de fericire. Hutscheson leaga notiunea de fericire de sentimentele morale, dar sustine ca morala e victoria iubirii pure, neinteresate asupra celorlalte dorinte si sentimente. Kant a exclus total fericirea din viata morala, fericirea fiind o notiune formala, valabila pentru domeniul transcendentului. Fericirea adevarata nu e izvorata dintr-un singur fenomen psihic, ci din echilibrul sufletesc perfect, din abordarea tuturor celor 3 fenomene fundamentale psihice: afectivitate , intelect, voluntarism. Aceste 3 fenomene reprezinta directia subiectivista, care deduce fericirea numai din sufletul omenesc. Directia obiectivista considera ca origine a fericirii, lumea exterioara, mediul inconjurator, sufletul uman fiind pur receptiv. Omul nu-si poate gasi fericirea in el, ci este un fel de coarda ce vibreaza in mod placut sau dureros la imprejurarile exterioare. Filosoful Petre Andrei in lucrarea sa Opere sociologice considera 2 forme de obiectivism si anume: a) obiectivism teologic predominant in antichitate si evul mediu credinta in spirite bune si rele , in zei buni si rai, care ii puteau face fericiti sau nefericiti. Fericirea era considerata ca produsul extazului religios. Plotin sustinea ca in starea extazica omul vine in contact direct cu Dumnezeu, care revarsa fericire asupra individului. Dumnezeu e forta, natura , iubire, fericire, durere. Deci, putem ajunge la fericire, la forta si iubire, numai prin cunostinta lui Dumnezeu, iar cunostinta cea mai perfecta e aceea pe care ne-o da Dumnezeu prin revelatii, ce au loc in extaz (atunci cand se distruge dualismul dintre eu si noneu, se inlatura granitele spiritului individual). Fericirea produsa prin extaz insa vine de la Dumnezeu, e obiectiva fata de sufletul nostru, caci e introdusa in om in mod inconstient, fara ca el sa fi facut ceva pentru aceasta. b) Obiectivism social fericirea este in dependenta absoluta de mediul social, neglijand personalitatea omeneasca. Fericirea e si in noi , caci imprejurarile exteriore le putem modifica noi ele au valoarea pe care le-o dam noi. Armonizarea sufletului cu mediul social, cu tendintele morale, stabilirea unui echilibru intre subiectiv si obiectiv aceasta produce fericirea. Izvorul fericirii este concordanta sufletului cu sine insusi si cu mediul moral-social. Deci, se impune un echilibru psihic si sufletesc, si o adaptare la mediul socio-moral,o prelucrare a materialului, a conceptelor morale izvorate din societate. Nu se poate vorbi despre fericire dacat atunci cand exista armonie intre facultatile psihice si echilibrul sufletesc. Inteligenta, prin cunoastere , ne face sa ne ridicam deasupra durerii, sa-i cautam cauzele, sa o intelegem si intelegerea durerii inseamna micsorarea, daca nu disparitia ei. Schopenhauer considera ca inteligenta exclude suferinta, caci in lumea inteligentei nu stapaneste durerea, ci toate sunt supuse cunostintei. Dar nici inteligenta singura nu poate produce fericirea. Ea insa pregateste terenul , inlaturand cauze si motive netemeinice de suferinta si micsorand intensitatea durerii. Sufletul luminat astfel prin cunostinta devine mai apt pentru multumire. Aspiratiile omului se mai rafineaza, tendintele devin mai morale, sentimentele mai inalte. De asemenea, nici sentimentul singur nu poate produce fericirea, pentru ca fericirea care ar rezulta ar fi ceva trecator. De-a lungul timpului, incepand de la filosofia socratica si pana azi, s-a definit fericirea in mod pozitiv si negativ. - Definitiile pozitive au fost ale optimistilor ce au considerat fericirea ca un fenomen realizabil cautand sa arate caracterele ei precum si mijloacele prin care s-ar putea infaptui

- Definitiile negative au fost ale pesimistilor care au facut din fericire numai suspendarea durerii, tagaduindu-i existenta reala , pozitiva . Filosoful A.Ferdusi spunea ca Lumea nu e decat un vis treca tor si nici fericirea , nici nenorocirea nu dureaza ; iar Voltaire considera fericirea numai ca o idee abstracta, care se bazeaza pe unele senzatii de placere.