Obiectul filosofiei este, deci, lumea ca totalitate, existenta in ansamblul sau, dar nu abordata din perspectiva aspectelor sale

particulare, ci a
celor generale. In centrul interesului sau se afla, explicit sau implicit,problematica omului, caci studiul tuturor celorlalte probleme nu are relevanta decat
din perspectiva modului sau de a fi, a intereselor i idealurilor sale. Se spune de aceea ca filosofia propune o viziune antropocenticd (cf. gr. antropos -
om" i lat. centros -centru") asupra existentei, adica plaseazd omul si problemele sale in centrul interesului sdu.
Daca pana in epoca moderna (sec. XVII-XIX) filosofia a existat i a evoluat ca o disciplina teoretica unitara, in ultimele secole a inceput un
proces de specializare in cadrul sau, care a condus la constituirea unui mare numar de discipline filosofice relativ autonome. Cele mai importante dintre
ele sunt:
Ontologia (din gr. on, ontos - existenta" i logos - cuvant", teorie") sau teoria existentei este disciplina filosofica ce studiaza
problematica generala a existentei, inclusiv a celei umane: natura i esenta existentei, domeniile i formele sale, atributele sale
fundamentale (spatiul, timpul, micarea etc.), sensul devenirii existentei etc.
Gnoseologia (din gr. gnosis - cunoatere" i logos - cuvant", teorie") sau teoria cunoasterii este disciplina filosofica ce
studiaza problematica generala a procesului cunoa terii: natura i structura procesului cunoa terii, dinamica sa, problematica
adevarului, criteriile adevarului etc.
Epistemologia (din gr. episteme - cunoatere riguroasa" i logos - cuvant", teorie") sau teoria cunoasterii stiintifice este
disciplina filosofica ce studiaza problematica filosofica a cunoa terii tiintifice: natura, structura i dinamica cunoa terii
tiintifice, formele sale, ipoteza tiintifica, teoria tiintifica i problematica sa etc. In ultimul secol in cadrul epistemologiei s-au
constituit o serie de discipline inalt specializate care studiaza particularitatile procesului cognitiv in diferite domenii ale
cunoaterii tiintifice: epistemologia matematicii, a fizicii, a biologiei, a tiintelor umane etc.
Antropologia filosofica (gr. antropos - om" i logos - cuvant", teorie") este disciplina
ce studiaza problematica generala a omului: natura i esenta existentei umane, sensul existentei umane, libertatea, fericirea, moartea i semnificatiile sale
filosofice etc. In afara antropologiei filosofice, exista i o antropologie fizica ce studiaza problemele omului cu ajutorul unor metode i concepte proprii
tiintelor.
Axiologia (gr. axia - valoare" i logos - cuvant", teorie") - disciplina filosofica ce studiaza geneza, structura, interactiunea,
tipologia, cunoaterea, realizarea, ierarhizarea i functiile valorilor in viata sociala, corelatiile dintre ele, dinamica sistemelor de
valori etc.
Filosofia politicd - studiaza problemele i implicative filosofice ale vietii politice;
Filosofia moralei - studiaza problemele i implicatiile filosofice ale moralitatii;
Filosofia dreptului - studiaza problemele i implicatiile filosofice ale domeniului juridic;
Filosofia istoriei - studiaza problemele i implicatiile filosofice ale devenii istorice;
Filosofia religiei - studiaza problemele i implicatiile filosofice ale fenomenului religios etc.
De-a lungul evolutiei sale istorice, tot din filosofie s-au desprins i s-au constituit ca discipline relativ autonome i etica, estetica logica,
psihologia, sociologia, politologia etc. Dei unele dintre ele nu-i mai recunosc (sau poate ca nu- i cunosc!) ori i i ignora originea filosofica, nimeni nu
poate contesta faptul ca multe dintre problemele pe care ele le studiaza au fost puse i abordate pentru prima data in cadrul unor viziuni filosofice. Cu
certitudine ca revenirea lor periodica la originile lor filosofice s-a dovedi benefica pentru evolutiile lor.
Pentru mai buna intelegere a specificului filosofiei este instructiva i analiza succinta a raporturilor sale cu celelalte forme ale culturii, indeosebi
cu cele apropiate de ea ca obiect, problematica ori metode. Ma voi limita, in acest context, la analiza raporturilor dintre filosofie i tiinta i dintre
filosofie i religie.
Raporturile dintre filosofie si stiinta
Aa cum am aratat mai sus, filosofia nu este o stiintd, ci o forma distincta si autonoma a culturii, care la originile sale includea totalitatea
cunotintelor omului despre lume, inclusiv pe cele care au intrat ulterior in competenta tiintelor. In mod firesc, intre filosofie i tiinta exista o serie de
asemanari, deosebiri i influente reciproce.
Asemanarile dintre ele de refera, indeosebi, la metodele i procedeele pe care ambele le utilizeaza, in sensul ca atat filosofia cat i tiintele
folosesc metode si procedee rationale cu ajutorul carora urmaresc solutionarea cat mai riguroasa a problemelor pe care le abordeaza. Evident, filosofia
nu poate atinge gradul de rigoare al demersurilor tiintelor, in primul rand datorita faptului ca, vizand cel putin implicit lumea in ansamblul sau,
totalitatea, problemele pe care ea le abordeaza nu se preteaza la proceduri de testare i de verificare la fel de puternice ca cele utilizate de tiinte. In timp
ce demersurile tiintifice pot fi probate, de cele mai multe ori, enunt cu enunt, doctrinele filosofice pot fi probate numai global, relativ i in termeni de
plauzibilitate. Ca i teoriile tiintifice, conceptiile filosofice trebuie sa satisfaca, in primul rand, exigente de coerenta logica, adica sa nu includa
propozitii care se exclud reciproc. Ca i tiintele, filosofia tinde, deci, spre rigoare, spre clarificarea rationala, spre demonstrarea ori argumentarea cat mai
consistenta a problemelor pe care le studiaza.
Deosebirile dintre filosofie i tiinte sunt importante i ele se refera, in primul rand, la obiectele lor de studiu. In timp ce filosofia, vizeaza, a a
cum aratam mai sus, lumea ca totalitate, existenta in ansamblul sau, adica infinitatea, tiintele cerceteaza domenii sau categorii de fenomene mai mult
sau mai putin ample - dar intotdeaunafinite - ale existentei. O alta deosebire dintre tiinte i filosofie, care este adesea repro ata celei din urma, consta in
faptul ca in timp ce cu privire la un anumit fenomen sau proces poate fi elaborata o singura teorie tiintifica valida, acela i fenomen sau proces poate face
obiectul mai multor conceptii filosofice plauzibile, fiecare cu partea sa de adevar, fiecare cu indreptatirea sa, evident cu conditia ca ele sa satisfaca
exigentele demersului teoretic (adica sa nu fie autocontradictorii, sa nu denatureze fenomenul sau procesul respectiv, sa nu comita erori logice, teoretice
ori metodologice etc.). Daca aceasta situatie este inacceptabila din perspectiva tiintei, in filosofie ea este destul de frecventa i se explica prin faptul ca,
chiar i atunci cand abordeaza probleme particulare, filosofia vizeaza intotdeauna, cel putin implicit, lumea in ansamblul sau, totalitatea, adica
infinitatea, care, aa cum spuneam i mai sus, nu poate face obiectul unor proceduri de verificare la fel de riguroase. De asemenea, in timp ce tiintele
abordeaza problemele pe care le studiaza intr-o maniera obiectiva, desubiectivizata (adica le studiaza a a cum sunt ele in realitate, eliminand din
activitatea de cercetare orice imixtiune a intereselor, dorintelor, aspiratiilor etc. cercetatorului ori ale altor persoane sau grupuri sociale), filosofia
raporteaza intotdeauna problemele pe care le abordeaza la om i la interesele, aspiratiile i idealurile sale. In timp ce tiinta opereaza aproape in
exclusivitate cu fapte, filosofia ia in considerare intotdeauna (chiar i atunci cand nu con tientizeaza sau nu recunoa te acest lucru) i valori, care sunt
expresii ale intereselor, aspiratiilor sau idealurilor unor indivizi sau grupuri sociale determinate. Daca tiintele se limiteaza la ceea ce este, filosofia
exploreaza i incearca sa impuna i ceea ce ea considera ca trebuie sd fie sau ca ar fi de dorit sd fie. Ea nu doar opereaza cu valori, ci i propune ierarhii
de valori, pe care incearca sa le legitimeze i sa le impuna existentei. In fine, in timp ce tiintele retin doar solutiile corecte propuse problemelor pe care
le abordeaza (de regula, un savant este considerat cu atat mai important cu cat a rezolvat probleme mai dificile, mai importante sau mai numeroase), in
filosofie conteaza mai mult problemele pertinente puse de un filosof sau altul. A pune o problema veritabila in filosofie (ca i in orice alt domeniu!)
inseamna a deschide un nou orizont teoretic. Este mai putin important faptul ca filosoful respectiv nu a reu it sa ofere i solutia corecta problemei
veritabile pe care a pus-o; mai devreme sau mai tarziu unul sau mai multi filosofi ii vor gasi solutia corecta. Daca vom examina, de exemplu, filosofia lui
Platon din perspectiva solutiilor corecte pe care el le-a propus problemelor pe care le-a introdus in filosofie, vom constata, probabil, ca niciuna dintre ele
nu a rezistat probei timpului. Prin problemele pe care le-a pus, Platon a fost, este i, cu certitudine, va continua sa fie, pentru totdeauna, unul dintre cei
mai mari filosofi ai tuturor timpurilor, intrucat problemele pe care el le-a introdus in filosofie stimuleaza i astazi reflectia filosofica. In filosofie
problemele sunt asemenea pietrelor din proverbul romanesc, care raman, in timp ce apa (solutiile) trece.
Influentele reciproce dintre filosofie i tiinta sunt i ele importante. Evident, filosofia nu- i poate elabora, mai ales in epoca contemporana,
conceptia generala despre lume pe care o propune facand abstractie de achizitiile tiintelor. Ea nu se limiteaza insa la simpla j uxtapunere a datelor
tiintelor, ci trebuie sa le integreze intr-o viziune unitara, coerenta i consecventa, adica sa propuna, a a cum spun filosofii germani, un Weltanschauung
(germ. - fel de a privi lumea, conceptie despre lume). Si tiintele au de catigat din conlucrarea lor cu filosofia. Astfel, multe descoperiri tiintifice dintre
cele mai importante (atomismul, evolutionismul biologic, heliocentrismul etc.) au fost anticipate in cadrul unor conceptii filosofice. De asemenea, cel
putin unele dintre metodele i procedeele pe care le utilizeaza tiintele au fost fundamentate in cadrul unor viziuni filosofice. In fine, tot filosofia este cea
in masura sa evalueze semnificatiile i implicatiile umane i sociale ale descoperirilor sau evolutiilor tiintei, sa realizeze controlul epistemologic al
demersurilor sale, sa fixeze norme etice, deontologice i axiologice ale cercetarii tiintifice etc.

Raporturile dintre filosofie si religie

Daca este adevarat ca filosofia este o conceptie generala despre lume i viata, despre locul i rolul omului in univers, reciproca nu este
adevarata: nu orice conceptie generala despre lume i viata, despre locul i rolul omului in univers este filosofie. Este evident faptul ca i religia ofera o
astfel conceptie, fara a se identifica, desigur, cu filosofia.
Ca i in cazul raporturilor dintre filosofie i tiinta, i in cel al raporturilor dintre filosofie i religie exista asemanari, deosebiri i influente
reciproce.
Asemanarile dintre filosofie i religie se refera, indeosebi, la obiectul lor de studiu: atat filosofia, cat i religia cerceteaza existenta in ansamblul
sau, lumea ca totalitate. Ca i filosofia, orice religie contine i consideratii, mai mult sau mai putin consistente, asupra genezei, structurii i perspectivelor
lumii. De exemplu, in cretinism prima carte a Bibliei, Facerea (Geneza) prezinta, aa cum sugereaza i denumirea sa, o viziune creationista asupra
originii i structurii lumii, iar ultima carte, Apocalipsa, este un scenariu" escatologic1. Asemenea filosofiei, i religia plaseaza in centrul interesului sau
omul i problematica sa, incercand sa dezlege cate ceva din misterul trecerii sale prin aceasta lume. Decalogul biblic (cele zece porunci") constituie, de
exemplu, un veritabil cod etic, in masura calauzeasca conduita umana, dar in Biblie exista i numeroase alte pilde, proverbe, recomandari etc. asupra
modului in care omul trebuie sa se comporte in cele mai diferite situatii de viata pentru a putea spera la mantuire etc. Nu trebuie ignorat nici faptul ca
filosofia s-a nascut pe fondul unor viziuni mitico-religioase i ca de-a lungul istoriei sale ea a interferat in diferite grade i modalitati cu religia.
Deosebirile dintre filosofie i religie sunt insa numeroase i importante. Ele se refera, indeosebi, la metodele i procedeele utilizate de ele
pentru explorarea obiectului lor comun. In timp ce filosofia, asemenea tiintei, se adreseaza cu precadere - de i nu exclusiv! - ratiunii i utilizeaza
metode i procedee rationale, religia se adreseaza cu precadere - de i nu exclusiv! - credintei i apeleaza, de multe ori, la dogme, adica la enunturi
nedemonstrate i, adesea, nedemonstrabile, solicitand acceptarea lor neconditionata de catre credincio i. Ele sunt declarate adesea adevaruri revelate,
adica adevaruri obtinute pe o alta cale, presupusa ca fiind infailibila, decat ratiunea. Filosofia este preocupata mai mult de existenta terestra a omului i
de sensul existentei sale in aceasta lume, in timp ce religia este interesata mai mult de destinul postum al omului, de caile mantuirii sale. Daca filosofia
este elaborata, de regula, conceptual i intr-o forma teoretica riguroasa, fiind accesibila doar persoanelor cu un grad relativ inalt de instructie, religia este
elaborata, in cea mai mare parte, in termenii limbajului comun (adesea arhaic, datorita fortei traditiei in religie i unei anumite rezistente a sa la innoire),
fiind accesibila i persoanelor mai putin instruite. Oferta" filosofiei este insa categoric inferioara celei a religiei! Daca filosofia incearca sa-l ajute pe om
sa inteleaga rational lumea in care traiete i propria sa natura, sa se acomodeze cu conditia sa finita i sa i-o asume, religia ii propune omului o cale de
salvare, de evadare din finitudine i de atingere a absolutului. Daca optiunea pentru filosofie este, cu precadere, rationala, cea pentru religie este, de
multe ori, pronuntat afectiva. Dei in multe privinte sunt opuse, cele doua modalitati de raportare la existenta sunt considerate de multe persoane ca fiind
complementare, putand fi adoptate de unul i acelai individ. Au existat i exista numero i filosofi care au fost practicanti ai unor religii, tot a a cum au
existat i exista numeroi teologi pasionati de filosofie. Chiar daca s-au raportat sau se raporteaza in modalitati sensibil diferite la cele doua forme ale
culturii, i unii i ceilalti considera ca religia, respectiv filosofia, nu le sarace te, ci, dimpotriva, le imbogate te universul spiritual. Este semnificativ, in
acest context, faimosul pariu" al filosofului francez Blaise Pascal (1623-1662), formulat in termenii unui rationament pragmatic: daca Dumnezeu nu
exista i credem in El nu pierdem nimic, dar daca Dumnezeu exista i credem in El, ca tigam totul!
Influentele reciproce dintre filosofie i religie sunt i ele importante. Cum spuneam i mai sus, filosofia a aparut pe un fond mitico-religios
preexistent. De asemenea, in multe dintre formele sale, ea a coexistat cu diferite religii i chiar a incercat sa le legitimeze rational. Indeosebi in Evul
Mediu occidental filosofia a avut o pronuntata coloratura religioasa, fiind redusa la conditia de ancilla theologiae, adica de servitoare a teologiei",
conform faimoasei formule a lui Toma d'Aquino (1225-1274). In toate epocile au existat orientari filosofice care au incercat sa concilieze filosofia cu
religia, dat tot atat de adevarat este i faptul ca ateismul a fost legitimat, de cele mai multe ori, cu argumente filosofice. La randul sau, religia a beneficiat
de multe ori de achizitiile filosofiei. De exemplu, teologia cre tina, elaborata pe parcursul Evului Mediu, este de neconceput fara imprumuturile
conceptuale, teoretice i metodologice din filosofia antica greco-romana.
Decurge ca filosofia, tiinta i religia, dei sunt forme distincte ale culturii, au multiple elemente comune i interferente, putand fi considerate
modalitati complementare de raportare a omului la existenta, raspunzand unor necesitati, aspiratii i idealuri umane relativ distincte.

3. Epoca istorica a antichitatii greceti

Istoria anticd greceascd este impartita in mod conventional in urmatoarele trei mari etape:
1. Etapa arhaicd este cuprinsa aproximativ intre anii 800 i.Hr. (sau, dupa alti istorici, 750 i.Hr.) i 500 i.Hr., adica din perioada in
care configuratia geopolitica a Greciei continentale i a coastei occidentale a Asiei Mici a devenit suficient de stabila, pana in

1 Escatologie (gr. eschatos - ultim" i logos - cuvant", teorie") - totalitatea conceptiilor religioase care se refera la sfaritul
lumii", la judecata de apoi", rai" i iad".
 momentul in care au inceput aa-numitele rdzboaie medice (razboaiele cu perii - aprox. 500-480 i.Hr.). Cele mai importante
procese social-istorice care s-au desfaurat in aceasta etapa au fost: consolidarea structurilorpolitice, administrative si social-
economice alepolisurilor i colonizarea " masivd a tntregului bazin mediteranean si al Mdrii Negre. Aceasta din urma a fost
determinata, in primul rand, de incapacitatea resurselor economice ale Greciei continentale i microasiatice de a intretine o
populatie in continua cretere. Termenul colonizare ", utilizat pentru denumirea acestui proces, este relativ impropriu,
intrucat el sugereaza similitudini cu cel initiat in Europa epocii renascentiste i moderne. Coloniile" intemeiate de polisurile
greceti, dupa o politica articulata in cele mai mici detalii, erau ora e-state deplin independente, iar cetatenii lor erau oameni tot
atat de liberi ca i cei ai metropolelor" fondatoare, cu care intretineau, in mod firesc, relatii economice, politice i interumane
preferentiale, fara a avea insa niciun fel de obligatii, limitari sau interdictii in raporturile cu acestea sau cu vreun alt polis. La
randul lor, noile polisuri puteau fonda, atunci cand era cazul, propriile lor colonii", puteau incheia, fara nicio restrictie, diferite
aliante etc. Grecii s-au impus in zonele pe care le-au colonizat prin forta sau pe cale pa nica, in functie de atitudinea fata de ei a
batinailor, pe care i-au influentat in planul culturii i al civilizatiei, datorita nivelului lor superior de dezvoltare, au intretinut
relatii comerciale cu ei i i-au antrenat in activitatile economice pe care le-au desfa urat. Pentru realizarea proportiilor acestui
proces, este suficienta mentionarea faptului ca, pe parcursul catorva secole, numai Miletul (supranumitperla Ioniei"), cel mai
important polis grecesc de pe coasta occidentala a Asiei Mici (pe teritoriul actualei Anatolii turce ti) a fondat peste 80 de
colonii in toate zonele colonizate de greci, dar mai ales in bazinul Marii Negre! Colonizarea" a largit imens orizontul de
cultura al grecilor i a fost un important factor de difuzare timpurie a valorilor culturii i civilizatiei lor in intregul bazin
mediteraneean. Marea Mediterana a devenit in aceasta perioada, dupa o apreciere sugestiva din epoca, un lac grecesc"!
2. Etapa clasicd, intinsa pe durata secolelor al V-lea i al IV-lea i.Hr., a dat masura deplina a spiritului grecesc. Razboaiele cu
perii i-au coalizat pe greci impotriva dumanului comun, iar victoriile repurtate de ei in aceste razboaie le-au amplificat
sentimentul fortei i valorii civilizatiei lor. Timp de aproape doua secole ei vor fi stapanii necontestati i incontestabili ai
spatiului mediteraneean. Este epoca apogeului polisurilor grece ti, a triumfului regimului politic democratic in multe dintre ele,
a infloririi artei, tiintei i filosofiei grece ti. Datorita amplelor lucrari de sistematizare urbanistica i arhitecturala, Atena devine
acum simbolul etern al spiritului grecesc, iar regimul politic democratic instaurat de Pericle (cca.. 495-429 i.Hr.) temeiul unor
mutatii social-economice, politice i spirituale care- i vor pune definitiv amprenta asupra destinului culturii i civilizatiei
occidentale.
3. Etapa elenisticd, cuprinsa in mod conventional intre 331 i.Hr., anul incheierii cuceririi cetatilor grece ti de catre Alexandru
Macedon (sau, dupa alti istorici, 323 i.Hr., anul in care faimosul rege - autoproclamat intre timp imparat! - murea in Babilon) i
anul 31 i.Hr., cand ultimul stat al imensului imperiu macedonean, Egiptul, cadea sub stapanire romana. Este perioada de declin
al cetatilor greceti clasice, care, pierzandu- i independenta, i-au pierdut cel mai adanc resort al fortei i creativitatii lor. Ele au
intrat, mai intai, in componenta Regatului Macedonean i apoi a Imperiului Roman. Este, a adar, perioada de criza profunda i
ireversibila a lumii greceti traditionale, care se manifesta, deopotriva, in plan economic, social, politic i spiritual. Ea este insa,
totodata, i epoca de elenizare, adica de difuzare larga a valorilor culturii i civilizatiei grece ti in intreaga lume antica, care a
avut ca principali vectori, mai intai, Imperiul Macedonean i, apoi, pe cel Roman. Sinteza spiritului grec cu cel roman, realizata
pe fondul aparitiei i raspandirii rapide in intregul Imperiu Roman a religiei cre tine, va reprezenta temelia axiologica a culturii
i civilizatiei occidentale.
1. Originile i periodizarea filosofiei antice grecesti
La prima vedere pare surprinzator faptul ca filosofia anticd greceascd n-a apdrut si nici n-a fdcutprimii pasi in Grecia continentald, adica in
matca in care s-a plamadit spiritul grecesc, ci spre zonele periferice ale elipsei aplatizate pe care forma arealului in care s-au raspandit grecii in
antichitate o sugereaza (in polisurile de pe coasta occidentala a Asiei Mici, din sudul Italiei i din Sicilia). Departe de a fi o simpla expresie a hazardului,
aceasta situatie are o motivatie complexd, in care fuzioneaza factori de natura geografica, economica, social-politica i spirituala.
In general, regiunile continentale situate in afara marilor fluxuri comerciale terestre au ritmuri evolutive lente i sunt prin excelenta
conservatoare. Aceasta tendinta generala este valabila, cu atat mai mult, in cazul Greciei continentale, al carei relief accidentat ingreuna nu numai
schimburile de marfuri, ci i pe cele de idei. Chiar i in zonele litorale ale Greciei propriu-zise situatia nu era mult diferita datorita presiunii
traditionaliste a continentului. Este semnificativ, in acest sens, faptul ca primele procese intentate unor filosofi au avut loc in Atena secolului al V-lea
i.Hr., in plina epoca clasica, i ca ele au sanctionat drastic punerea sub semnul intrebarii de catre acuzati a reprezentarii mitice a lumii.
Radical diferita era insa situatia polisurilor de pe coastele occidentale ale Asiei Mici, din sudul actualei Italii i din sud-estul Siciliei, zone intens
colonizate de timpuriu de greci. Aceste regiuni se caracterizau printr-un dinamism social-economic i spiritual pronuntat. Coloni tii erau oameni activi,
intreprinzatori, aventurieri chiar, fapt demonstrat, in primul rand, de curajul lor de a- i parasi locurile de ba tina i a se stabili in zone atat de indepartate.
In coloniile pe care le vor fonda ei vor dezvolta, in special, me te ugurile i comertul maritim, spre deosebire de locuitorii polisurilor din
Grecia continentala a caror principala indeletnicire va ramane agricultura. Datorita rentabilitatii economice superioare a me te ugurilor i a comertului in
raport cu agricultura, numeroase colonii greceti vor ajunge relativ rapid prospere, multi dintre grecii stramutati scapand de saracia traditionala a celor
ramai acasa.
Calatorind mult ei vor cunoate oameni i civilizatii cu mentalitati, credinte i stiluri de viata diferite de ale lor, vor deveni mai toleranti fata de
alte moravuri i moduri de reprezentare a lumii i a vietii. Ca urmare a prosperitatii, pentru unii dintre grecii din colonii va aparea acel ragaz pentru
meditatie", pe care Aristotel il considera in lucrarea sa Metafizica una dintre conditiile prealabile necesare na terii filosofiei. Aristotel sugereaza ca
pentru a avea disponibilitatea pentru filosofare individul trebuie sa aiba un anumit grad de securitate existentiala. Este putin probabil ca o persoana
copleita de grija zilei de maine, care-i risipe te intreaga energie pentru supravietuire sa fie interesata in mod explicit de probleme filosofice!
De asemenea, calatorind mult, vazand locuri noi, cunoscand civilizatii i oameni cu mentalitati, credinte i stiluri de viata diferite de ale lor,
grecii din colonii vor avea incomparabil mai multe prilejuri de mirare" decat cei rama i acasa. Acela i Aristotel afirma, in acest sens, ca filosofia s-a
nascut din mirare". Evident, nu-i suficient doar sa te miri (ca prostu'!) pentru a deveni filosof, ci mirarea trebuie sa fie urmata problematizare, adica de
punerea unei intrebari inedite i pertinente in legatura cu faptul sau imprejurarea care a generat mirarea respectiva.
Datorita acestor circumstante favorabile, spre sfar itul epocii arhaice (sec. al VI-lea i.Hr.) intr-o serie de polisuri grece ti de pe coastele egeene
ale Asiei Mici, din sudul Italiei i din Sicilia s-au acumulat conditiile obiective i subiective necesare na terii filosofiei. Aceste conditii au fost
valorificate de o intreaga pleiada de personalitati exceptionale, care ilustreaza admirabil profilul psiho-intelectual i moral al poporului grec.
Filosofia antica greceasca a parcurs in evolutia sa istorica urmatoarele patru etape:
1. Etapapresocraticd saupreclasicd - desfaurata pe parcursul secolului al VI-lea i.Hr. Ea a avut un caracter pronuntat cosmologic, fizicalist,
adica in centrul interesului filosofilor s-au aflat problemele cosmosului (gr. kosmos - lume, univers), ale naturii (gr. physis - natura). Cei dintai filosofi au
incercat sa descopere un principiu (gr. arche - principiu) de natura fizica (identificat, de regula, cu unul dintre cele patru elemente cosmologice - apa, aer,
pamant, foc -ori cu diferite amestecuri sau dozaje ale lor) din care toate lucrurile ar proveni, ale carui expresii ar fi i la care ele ar reveni, dupa un ciclu
de metamorfoze. Cei mai importanti filosofi ai acestei perioade au fost: milesienii (Thales din Milet, Anaximandros din Milet i Anaximenes din Milet),
Pythagoras, Heraclit din Efes, reprezentantii colii din Elea (Xenofan din Colofon, Parmenides din Elea, Melissos din Samos, Zenon din Elea), filosofii
pluraliti (Anaxagoras din Clazomene, Empedocles din Agrigent) i reprezentantii atomismului ( Leucipp i Democrit).
2. Etapa clasicd (sec. V-IV i.Hr.) - este etapa apogeului filosofiei antice grece ti i a avut un caracter pronuntat antropologic,
adica in prim-planul interesului filosofilor au trecut problemele omului. Cei mai importanti filosofi ai epocii clasice au fost:
sofitii (Protagoras din Abdeba, Gorgias din Leontinoi, Hippias din Iulis, Critias, Callicles, etc.) i triada de aur" a filosofiei
antice greceti: Socrate, Platon i Aristotel.
3. Etapa elenisticd (sec. III-I i.Hr.) - este etapa declinului culturii i civilizatiei antice grece ti, dar i de elenizare, adica de
difuziune ampla a valorilor greceti in intreaga lume antica. Filosofia acestei etape a avut, ca in toate epocile de criza, un
pronuntat caracter eticist (adica filosofii au fost preocupati, cu precadere, de problemele conduitei morale a omului intr-o lume
aflata in criza) ipesimist. Principalii sai reprezentanti au fost: Epicur, stoicismul i scepticismul.
4. Etapa romand (sec. I-IV d.Hr.) - intrucat romanii n-au dat dovada de prea mare originalitate in filosofie, filosofia romana este
considerata, adesea, ultima etapa a filosofiei grece ti. Cei mai importanti filosofi romani: Cicero, Seneca, Marc Aureliu,
Lucretius etc. au imprumutat majoritatea temelor i motivelor pe care le-au abordat din filosofia greceasca. Si in aceasta etapa
filosofia a avut un caracter eticist i pesimist intrucat epoca respectiva a fost tot una de declin, dar, de aceasta data, al
Imperiului Roman. De asemenea, in aceasta epoca a avut loc fuziunea spiritului grecesc cu cel roman, care s-a realizat pe
fondul aparitiei si rdspdndirii rapide a religiei crestine in Imperiul Roman, procese ce vor influenta decisiv evolutia culturii i
civilizatiei occidentale, inclusiv a filosofiei, urmatorului mileniu si jumatate.
2. Etapa clasica a filosofiei antice grecesti
(sec. V - IV i. Hr.)
2.1. Caracterizare generala
La inceputul secolului al V-lea i.Hr. cultura i civilizatia antica greceasca au atins apogeul. Ca urmare a victoriilor stralucite obtinute in razboaiele
cu perii (aa-numitele rdzboaie medice, desfaurate intre cca.. 500 - 480 i.Hr., dar pacea s-a incheiat abia in anul 449 i.Hr.), grecii au dobandit constiinta
fortei, valorii si superioritdtii civilizatiei lor. Atena va deveni principala forta maritima a Mediteranei i multe alte polisuri vor ajunge prospere.
La mijlocul secolului al V-lea i.Hr., in anul 443, este ales strateg al Atenei Pericle (cca.. 495-429 i.Hr.), care va desavar i i impune regimul politic
democratic. Modelul democratiei ateniene va fi preluat apoi de numeroase alte polisuri, indeosebi de cele aflate in sfera de influenta a Atenei. Regimul
democratic a stimulat la cote fara precedent energia i creativitatea grecilor, astfel incat in aceasta perioada se inregistreaza progrese spectaculoase in
toate domeniile de activitate. Atena devine adevdrata capitald a lumii grecesti i faurete un sistem de valori ce va marca evolutia culturii occidentale a
urmatoarelor milenii. In aceste decenii este initiat procesul de sistematizare urbanistica a Atenei i de construire edificiilor publice i religioase
monumentale ce vor impodobi Acropola i vor deveni simbolul etern al spiritului grecesc.
In aceasta perioada traiesc i plasmuiesc personaje i destine umane exemplare marii tragici: Eschil, Sofocle i Euripide, precum i cel mai
valoros comedian grec, Aristofan.
Poezia greceasca ii diversifica registrul tematic i cultiva noi specii prin Simonide, Bachilide i, mai ales, Pindar, supranumit mai tarziu de
Horatiu i Cicero printul poetilor".
Artele plastice fauresc tiparele fundamentale ce vor configura arta Occidentului. Acum traiesc i- i realizeaza operele desavar ite cei mai faimo i
sculptori i arhitecti greci: Phidias, Myron, Scopas, Praxiteles, Lysip etc. precum i cel mai important pictor grec, Polygnot.
Tot in epoca clasica traiesc i ii elaboreaza conceptiile ce vor fixa paradigma metafizicii Occidentului cei mai valorosi filosofi greci: Socrate,
Platon i Aristotel.
In filosofia greceasca se inregistreaza in etapa clasica deplasarea centrului de interes al filosofilor dinspre problemele naturii spre problemele
omului, proces denumit, in mod semnificativ, de istoricii filosofiei revolutia socraticd. Sunt elocvente, in acest sens, deviza lui Socrate: cunoaste-te pe
tine insuti! i cel mai important fragment care ne-a parvenit din creatia celui mai valoros sofist, Protagoras din Abdera: omul este mdsura tuturor
lucrurilor. Daca in etapa presocratica filosofia avusese un pregnant timbru cosmologic, fizicalist, adica prevalase interesul pentru natura, in etapa clasica
ea devine preponderent antropologicd, adica aduce in centrul interesului sau problematica umana.
Democratia directd instaurata de Pericle la Atena reclama participarea nemijlocita a tuturor cetatenilor la viata cetatii. Ei trebuiau sa fie capabili sa
se pronunte in cunotinta de cauza asupra problemelor ce vizau traiul lor in comun. In general, orice regim democratic presupune, pentru a fi functional,
un nivel rezonabil de instructie i de responsabilitate a cetatenilor. In noul context social-politic i spiritual filosofia era solicitata sa ofere raspunsuri
coerente problemelor stringente pe care le ridica viata publica a cetatii i ea trebuia sa permita intelegerea de catre masa de cetateni a problematicii
raporturilor dintre individ i colectivitate, a temeiurilor legalitatii i moralitatii, a strategiilor politice i geopolitice etc., adica sa elucideze problematica
socio-umana.
De cele mai multe ori, cetatenii atenieni, mai ales oamenii din popor, nu aveau pregatirea necesara participarii in cuno tinta de cauza la dezbaterea
i solutionarea in organismele democratice infiintate in acest scop a problemelor publice cu care se confrunta cetatea. Acestei necesitati social-politice i
culturale i-au raspuns in epoca clasica sofistii. Ei erau carturari ilutri din intreaga lume greceasca veniti la Atena secolului al V-lea i.Hr., care i-au
asumat in contextul social-politic i spiritual creat de regimul democratic rolul de educatori publici contra cost. Termenul cu care ei sunt denumiti deriva
din grecescul sophos (intelept"), dar, cu referire la ei, el a fost utilizat, de cele mai multe ori, in antichitate cu o acceptie peiorativa, mai ales deoarece ei
pretindeau bani pentru serviciile pe care le ofereau.
Carentele de instructie ale majoritatii cetatenilor atenieni i, cu atat mai mult, ai celorlalte polisuri grece ti, se datorau, in primul rand, faptului ca
sistemul de invatamant traditional nu asigura decat o pregatire intelectuala precara, ce se limita la formarea deprinderilor elementare de scris, citit i
socotit, precum i la cunoaterea poemelor homerice. Noul context social-politic reclama insa atat capacitatea de intelegere a unor fenomene complexe,
cum sunt cele social-politice, economice, juridice, diplomatice, militare, morale etc., cat i abilitati retorice, mai precis, capacitatea de sustinere i de
argumentare persuasiva a opiniilor i punctelor de vedere personale in numeroasele organisme deliberative create de regimul democratic. Este
semnificativ, pentru realizarea anvergurii democratiei antice grece ti, faptul ca dintre cei cca.. 40.000 de cetateni (nu de locuitori, caci minorii, femeile,
rezidentii straini i, cu atat mai mult, sclavii nu erau considerati cetateni i, drept urmare, nu beneficiau de drepturi politice!), cati avea Atena secolului al
V-lea, circa 10.000 erau angrenati in permanenta in diferite functii publice.
Marii filosofi greci ai etapei clasice, in primul rand, Socrate, Platon i Aristotel, i-au judecat foarte aspru pe sofi ti, dar, cel putin in parte, pe
nedrept. Socrate s-a delimitat energic de ei i i-a combatut intreaga viata, deoarece era confundat adesea cu ei datorita stilului sau persuasiv de filosofare.
Platon a scris un dialog, intitulat chiar Sofistul, in care a ridiculizat un astfel de personaj. Cartea a VI-a a tratatului de logica al lui Aristotel, Organon (gr.
- instrument"), este intitulata, in mod semnificativ, Respingerile sofistice i este consacrata denuntarii rationamentelor vicioase din punct de vedere logic
la care recurgeau sofitii pentru a-i impune punctele de vedere, de multe ori discutabile, in disputele pe care le angajau.
E drept, sofitii cereau bani multi pentru lectiile pe care le ofertau, dar in epoca ei erau singurii care puteau asigura o adevarata cultura generala i
care puteau pregati oratori, calitati indispensabile pentru exercitarea indatoririlor civice impuse cetatenilor sai de regimul politic democratic atenian.
Doar ei erau, deci, capabili sa formeze oameni cultivati i competenti, in primul rand conducatori politici, oameni de stat, care erau considerati elita
fiecarei cetati.
Sofitii erau convini ca virtutea se poate invata. La greci, ca i la romani mai tarziu, virtutea nu era doar excelenta morala, ci i ansamblul
calitatilor psiho-intelectuale care-l fac pe individ eminent i-i confera eficacitate i faima. In general, sofistica intruchipeazd cea dintdi formd istoricd a
umanismului. Peste cateva secole filosoful roman Marcus Tullio Cicero (106-43 i.Hr.) va scrie ca o data cu sofi tii intelepciunea a coborat din cer pe
Pamant" El intentiona sa spuna ca pana la ei intelepciunea (sophia), i, mai ales, iubirea de intelepciune (philosophia) aveau un caracter oarecum
ezoteric, adica se adresau doar unor initiati, tineau de o coala sau de o grupare inchisa. Sofi tii aduc intelepciunea in viata publica i vor sa faca din ea o
deprindere politica i morala cotidiana a tuturor cetatenilor.
Lupta pentru hegemonie politica la Atena nu-i angaj a numai pe liderii politici, ci i masa de cetateni. De aceea se i punea atat de acut problema
educatiei lor politice, iar sofistica nu putea fi o mi care omogena. De asemenea, in noul context social-politic i spiritual, nu numai gruparea
democratica, ci i cea aristocratica avea nevoie de educatori politici pentru adeptii sai. Datorita acestei polarizari politice sofistica indepline te rolul unei
ideologii, al unei institutii de propaganda, dar scindate, in conformitate cu structura social-politica a cetatii.
Drept urmare, in cadrul sofisticii pot fi distinse o orientare prodemocraticd, reprezentata de Protagoras din Abdera, Gorgias din Leontinoi,
Prodicos din Iulis, Hippias din Elis etc., i o orientare proaristocraticd, ilustrata, indeosebi, de Critias, Antiphon, Callicles etc.

3. SOCRATE
(469 - 399 i.Hr.)
3.1. Personalitatea si procesul
Socrate -filosoful care n-a scris nimic - s-a bucurat in posteritate de o faima pe care n-au atins-o alti ganditori care au umplut cu operele lor
rafturi intregi de biblioteci! S-a spus despre el ca ar fi ganditorul ce a influentat cel mai profund spiritul occidental, iar trecerea sa prin aceasta lume a fost
asemuita cu cea a lui Isus Hristos. Pe de alta parte, unii dintre contemporanii sai (indeosebi dramaturgul Aristofan in comedia sa Norii) i-au zugravit un
portret grotesc, ce contrasteaza flagrant cu cel facut de contemporani lui Platon, cel mai stralucit discipol al sau: Platon: aristocrat, bogat, distins,
frumos ca un zeu"; Socrate: plebeu, sarac, grosolan, urat ca un satir2". Aadar, Socrate n-a scris in mod deliberat nimic, invocand, in acest sens, doua
motive:
a) pretindea ca nu tie nimic (tiu ca nu tiu nimic") i, deci, nu avea ce scrie;
b) sustinea ca adevarurile pe care ajunsese sa le cunoasca le aflase din discutiile cu interlocutorii sai i i se parea lipsit de
onestitate sa le consemneze in scris ca i cum i-ar apartine.
Socrate s-a nascut la Atena in anul 469 i.Hr. ca unic fiu al unei familii modeste: tatal sau, Sophroniscos, era pietrar (sculptor), iar mama sa,
Phainarete, era moaa. Pana la 40 de ani (varsta numita de greci akme i considerata de ei varsta deplinei impliniri a individului) el a practicat, potrivit
traditiei, meseria tatalui sau, dar pare-se fara succes, motiv datorita caruia a abandonat-o la aceasta varsta. Conform altor surse, el ar fi fost, dimpotriva,
foarte talentat, din moment ce una dintre sculpturile sale (grupul statuar Gratiile drapate) ar fi fost amplasata chiar pe Acropola ateniana. Aa cum va
marturisi el insui ca personaj al dialogului platonician Theaitetos, pentru a nu se rupe complet de traditie, nu-i mai ramanea decat meseria mamei sale,
care era insa interzisa barbatilor la Atena! De aceea el declara ironic ca la akme a decis sa profeseze meseria mamei sale, dar intr-o forma transfigurata:
daca mama sa ajuta sa se nasca trupurile, el i-a propus sa aj ute sa vina pe lume sufletele. Indiferent care vor fi fost motivele care l-au determinat sa
renunte la arta, este cert faptul ca pana la sfar itul vietii Socrate se va consacra exclusiv filosofiei. El fusese interesat, de altfel, de filosofie inca din
adolescenta, fiind, conform unor marturii, discipolul lui Anaxagoras din Clazomene (cca.. 500 - 428 i.Hr.), dar l-a nemultumit importanta prea mare
acordata de acesta, ca, de altfel, de toti filosofii presocratici, problemelor naturii in defavoarea problemelor omului. Socrate s-a delimitat explicit de teza
lui Anaxagoras ca soarele este o piatra incandescenta de marimea Peloponezului", teza datorita careia Anaxagoras a fost condamnat la moarte sau numai
izgonit din Atena, sub acuzatia impietate. Socrate era incredintat ca cercetarea unor astfel de probleme ar depa i puterea de intelegere a omului i ca
insistenta in abordarea lor i-ar putea mania pe zei".
Socrate a fost intreaga viata un cetatean exemplar al Atenei, respectand cu sfintenie legile cetatii, despre care afirma ca legile sunt parintii
mei". El sustinea ca fiecare cetatean i i datoreaza securitatea, pozitia sociala i prestigiul fortei legilor. A trait intreaga viata in Atena democratica a lui
Pericle i atat in epoca cat i in posteritate el a fost adesea confundat cu sofi tii, de care s-a delimitat categoric intreaga viata i pe care i-a combatut fara
incetare, reproandu-le, in special, conceptia relativista asupra cunoa terii: in timp ce sofi tii sustineau ca adevarul depinde de persoane, conditii,
contexte i imprejurari, Socrate era incredintat ca exista un adevar obiectiv, valabil oricand, oriunde, in orice imprejurari i pentru oricine.
Socrate a fost casatorit cu Xantipa, care a ramas in istorie, indeosebi datorita portretului caricatural pe care i l-a facut Aristofan in comedia sa
Norii, prototipul sotiei cicalitoare, care face viata sotului sau un calvar. Au avut impreuna trei copii (Lamprocles, Sophroniscos i Menexene), care n-au
fost insa atrai de filosofie, adevaratii copii ai lui Socrate fiind cei spirituali, adica discipolii sai. El a participat la mai multe lupte purtate de Atena in
timpul razboiului peloponeziac (431-404 i.Hr.), remarcandu-se prin vitejie i abnegatie. Astfel, el s-a comportat ca un adevarat erou in luptele de la
Potideea (430 i.Hr.), Delion (424 i.Hr.) i Amphipolis (422 i.Hr.). El s-a achitat cu con tiinciozitate i responsabilitate de toate indatoririle fata de cetatea
sa, dar numai in masura in care ele nu contraveneau legilor ori convingerilor sale morale. Altfel, el s-a opus condamnarii in bloc a celor zece generali
care condusesera flota ateniana in batalia navala de langa insulele Arginuse (406 i.Hr.) impotriva flotei spartane i care, de i victorio i, nu recuperasera

2 Satir (in mitologia greceasca) - fiinta imaginara, reprezentata ca un monstru paros, cu coarne mici, urechi mari i ascutite i cu
picioare de cal sau de tap, personificand brutalitatea i hidoenia.
trupurile atenienilor cazuti in lupta i nu le indeplinisera ritualurile funerare traditionale. Socrate considera ca prin judecarea in bloc a celor zece generali
se incalca legea ateniana ce prevedea ca fiecare cetatean avea dreptul la judecata individuala. De asemenea, in anul 404 i.Hr., cand a fost rasturnat pentru
scurt timp regimul politic democratic, instaurandu-se cel aristocratic al celor 30 de tirani", Socrate nu a indeplinit ordinul pe care-l primise de la
autoritati de a pleca impreuna cu alti cetateni atenieni in insula Salamina pentru a-l captura i aduce la Atena pentru a fi judecat pe cetateanul Leon, unul
dintre liderii demosului, refugiat datorita terorii antidemocratice instaurate de cei 30 de tirani. Socrate considera ca prin acest ordin cei 30 de tirani
incalcasera legea, care prevedea ca autoritatea ateniana nu se putea exercita decat in limitele statului atenian etc.
In pofida acestei conduite private i civice exemplare, lui Socrate i-a fost intentat, la venerabila varsta de 70 de ani, un proces in urma caruia a
fost condamnat la moarte de un tribunal al demosului. Lui Socrate i-au fost aduse doua acuzatii:
a) acuzatie de impietate (asebeia), adica de necredinta in zeii traditionali ai grecilor;
b) acuzatia de corupere a tinerilor.
Socrate a avut trei acuzatori: Meletos - un poet minor, care a fost acuzatorul principal, Anytos - un politician obscur i Lycon - un orator public
fara vocatie.
De aproape doua milenii i jumatate se tot pune intrebarea daca fapta acuzatorilor lui Socrate a fost doar un act de delatiune, iar sentinta
tribunalului atenian o grava eroare judiciara. Raspunsul la aceasta intrebare este mult mai complicat decat pare la prima vedere, fapt ce rezulta din
examinarea impartiala a celor doua acuzatii:
a) Acuzatia de impietate
Formal, Socrate nu era mai putin religios decat majoritatea concetatenilor sai, participand la ritualurile religioase organizate de cetate i fiind
vazut adesea aducand jertfe zeilor, atat la altarele publice, cat i la el acasa. In fond, el era insa profund nemultumit de mitologia greceasca, atat datorita
incoerentei ei doctrinare, cat i a faptului ca ea nu oferea un ideal de moralitate muritorilor. Zeii olimpieni, a a cum ii infati a mitologia greceasca, erau
rai, patimai, razbunatori, adulterini etc. i orice fapta ticaloasa a muritorilor se putea revendica i legitima dintr-o fapta similara a unui zeu. Socrate era
insa incredintat ca una dintre cele mai importante functii sociale ale religiei consta in valoarea sa morala. O serie de teoreticieni apreciaza ca Socrate
poate fi considerat unul dintre primii ganditori greci care au pregatit sub raport etico-teologic geneza religiei cre tine. Pe de alta parte, in cadrul acestei
acuzatii, Socrate a mai fost invinuit i de faptul ca incearca sa introduca in cetate divinitati noi. El marturisea adesea ca, inca din copilarie, ori de cate ori
era inclinat - din ignoranta, patima sau slabiciune omeneasca - sa comita o fapta rea auzea in sine vocea unui daimon3", care ii interzicea sa faca lucrul
respectiv, fara a-i spune ori a-i impune insa ce anume sa faca. Majoritatea interpretilor apreciaza ca prin daimonul socratic" ar trebui sa intelegem
constiinta morald a individului, care, fara a-i limita libertatea, il obliga sa se supuna unor norme etice liber consimtite. b) Acuzatia de corupere a tinerilor
Formal, Socrate era dascalul desavarit, invatandu-i numero ii discipoli numai lucruri bune: sa- i asculte parintii, sa respecte legile cetatii, sa
faca numai fapte bune etc. In fond, prin stilul sau pedagogic, el ii indemna insa discipolii sa nu accepte nicio idee, traditie, conduita etc. care nu are un
solid fundament rational. Multe dintre traditiile grece ti erau insa lipsite de un astfel de temei, dar aveau un rol important in realizarea unitatii demosului.
Invocandu-l pe Socrate, unii dintre discipolii sai refuzau sa se mai supuna normelor respective ori sa mai accepte unele cutume sau traditii perimate etc.
Datorita acestui fapt, in ochii multora dintre concetatenii sai traditionali ti i ata ati valorilor demosului, Socrate aparea ca un personaj subversiv.
Cele doua acuzatii converg, in fond, intr-una singura - antidemocratismul lui Socrate. Procesul sau a fost, deci, in primul rand, un proces
politic. Liderii demosului facusera din mitologia greceasca un factor esential de realizare a unitatii poporului in jurul institutiilor democratice i orice
atac la adresa mitologiei era perceput de autoritati ca un atac la adresa unitatii poporului. De i era un om din popor, autoritatile au considerat, probabil,
ca, datorita prestigiului i influentei sale, Socrate putea periclita echilibrul politic fragil al cetatii ateniene, cu atat mai mult cu cat printre discipolii sai cei
mai apropiati se aflau i multi tineri (Critias, Alcibiade etc.) din familii aristocratice foarte influente, care erau ostile regimului democratic. In epoca
clasica au fost intentate in Atena democratica numeroase procese unor filosofi pentru delicte de con tiinta, in primul rand, pentru impietate. Astfel, au
fost judecati i unii dintre ei chiar condamnati la moarte: Anaxagoras, Protagoras, Prodicos, Socrate, Aristotel etc.
Dupa ce a fost pronuntata condamnarea sa la moarte, Socrate s-a adresat judecatorilor sai cu urmatoarele cuvinte: Acum eu merg sa mor, iar
voi sa traiti; nu tiu care dintre noi face o alegere mai buna". In ziua executiei, dupa ce a baut lini tit cupa cu zeama de cucuta, Socrate s-a mai adresat o
data, inainte de a muri, discipolilor sai: Sunteti datori sa-i jertfiti lui Asclepios (zeul medicinei in mitologia greceasca) un coco ". Aceasta ultima ironie
a lui Socrate trebuie inteleasa ca o aluzie la doctrina sa asupra sufletului i la conceptia sa asupra mortii ca vindecare" de boala" vietii. Ultima zi de
viata a lui Socrate este transfigurata artistico-filosofic in dialogul platonician Phaidon.
3.2. Conceptia filosofica
Socrate nu a scris, aa cum precizam i la inceputul acestui curs, in mod deliberat nimic, ceea ce face extrem de dificila reconstituirea viziunii sale
filosofice. Informatii despre personalitatea i conceptia sa filosofica ne-au parvenit atat de la cativa dintre contemporanii sai, cat i de la o serie de autori
ulteriori. Dintre contemporani cele mai numeroase i mai consistente informatii ne-au fost transmise de Platon i Xenofan, care i-au fost discipoli, iar
dintre autorii ulteriori de Aristotel i Diogene Laertios.
Platon a facut din Socrate personajul principal al majoritatii dialogurilor sale, atribuindu-i i propria sa conceptie. Este de aceea extrem de dificil
de delimitat in imaginea pe care Platon ne-a transmis-o despre Socrate i despre filosofia sa, ce i cat i-a apartinut efectiv acestuia, de ce i cat i-a atribuit
el. Este evident ca Platon, care i-a venerat dascalul, a supralicitat valoarea i importanta filosofiei socratice. Numero i exegeti apreciaza ca mai
plauzibile pentru reconstituirea conceptiei lui Socrate sunt dialogurile de tinerete ale lui Platon, supranumite, in mod semnificativ, i dialoguri socratice,
adica acele opere scrise de Platon in perioada in care acesta nu- i desavar ise inca propria viziune filosofica.
In ceea ce-l privete pe Xenofan (cca.. 430-350 i.Hr.), care a consacrat i el cateva lucrari care ne-au parvenit imortalizarii figurii i doctrinei
dascalului sau, acesta este considerat de majoritatea exegetilor un filosof mai degraba mediocru, astfel incat se apreciaza ca este destul de probabil ca el
sa fi fost incapabil sa surprinda i sa redea toate subtilitatile teoretice i nuantele ideatice ale filosofiei socratice. Datorita acestui fapt, marturiile sale ar
trebui luate in considerare doar pentru reconstituirea personalitatii lui Socrate.
Dintre ganditorii ulteriori sunt semnificative, indeosebi, informatiile despre Socrate i filosofia sa transmise de catre Aristotel (384-322 i.Hr.) i
Diogenes Laertios (sec. III d.Hr).
Aristotel l-a tratat pe Socrate destul de superficial, probabil datorita faptului ca acesta nu a scris nimic, dar observatiile sale cu privire la filosofia
socratica sunt deosebit de pertinente. El i-a atribuit lui Socrate doua descoperiri importante in filosofie: rationamentele inductive i defnitiile generale.
Descoperindu-le i utilizandu-le cu deplina contiinta teoretica, Socrate n-a elaborat insa nici o metodologie a inductiei, nici o logica a definitiilor

3 Daimon (in mitologia greceasca) - fiinta supranaturala plasata intre planul divin i cel uman.
generale. De aceea o serie de istorici ai filosofiei apreciaza ca Aristotel ar fi apelat la prestigiul lui Socrate pentru a conferi mai multa autoritate unora
dintre propriile sale realizari teoretice.
Cat despre Diogene Laertios, acesta este mult ulterior, traind in secolul al III-lea d.Hr., i l-a tratat pe Socrate mai degraba arhivistic, dar el are
meritul de a fi inregistrat i transmis posteritatii foarte multe date despre Socrate i filosofia sa care ajunsesera pana la el i care, fara relatarea sa, este
foarte probabil sa se fi pierdut, aa cum s-a intamplat cu numeroase alte informatii despre vietile i doctrinele autorilor antici.
In centrul filosofiei lui Socrate se afla conceptia sa despre suflet (gr. psyche). El inzestreaza sufletul cu insuirile cu care filosofii presocratici
inzestrasera principiul tuturor lucrurilor (gr. arche), adica acel element natural (apa, aer, pamant, foc etc.) din care toate lucrurile provin, ale carui
expresii sunt i la care ele revin dupa un ciclu, mai amplu sau mai restrans, de metamorfoze. Sufletul este considerat, deci, de catre Socrate ca fiind
nenascut, nepieritor, simplu i imuabil (neschimbator). El ar fi, a adar, nemuritor i supus unui ciclu de reincarnari succesive (metempsihoza 4). Inaintea
primei intrupari sufletul ar fi salaluit in lumea zeilor", care l-ar fi invatat tot ceea ce ii este ingaduit omului sa tie". In momentul intruparii sufletul ar
uita insa tot ceea ce l-au invatat zeii, dar cuno tintele respective ar continua sa ramana intiparite latent in el. Intreaga cunoa tere este considerata, deci, de
catre Socrate ca fiind innascuta (ineism). Reamintirea cunotintelor intiparite in suflet de catre zei s-ar putea face printr-un efort introspectiv al
individului, efort care poate fi facilitat i stimulat de dialog. Aceasta este semnificatia maj ora a maximei pe care Socrate a adoptat-o ca principiu
fundamental al filosofiei sale, care este una dintre cele doua maxime gravate pe frontispiciul oracolului din Delphi: Gnothi seauton (Cunoate-te pe tine
insuti")5 Cu alte cuvinte, cunoscandu-te temeinic pe tine insuti poti afla tot ceea ce poate fi cunoscut de catre om, caci toate cuno tintele accesibile
omului sunt intiparite in sufletul sau de catre zei dinaintea intruparii sale.
Metoda socraticd (gr. logos sokraticos), presupunea parcurgerea prin dialogul dascalului cu discipolul sau cu interlocutorul sau, oricine ar fi fost
acesta, a urmatoarelor trei etape:
a) INDOIALA - Socrate incepea dialogul cu interlocutorul sau pe tema pe care i-o propunea sau pe care o conveneau de comun acord pornind de
la premisa tiu ca nu tiu nimic". El incepea, deci, prin a pune sub semnul intrebarii toate cuno tintele pe tema discutata detinute de interlocutorul sau
pentru a le putea identifica i a le supune apoi analizei pe cele lipsite de temei rational in vederea eliminarii lor. Indoiala socratica nu urmarea, deci,
renuntarea sceptica (adica el nu se indoia de posibilitatea cunoa terii adevarului de catre om) sau agnostica (adica el nu considera ca omul este incapabil
sa atinga adevarul prin propriile sale forte) la cunoa tere, ci, dimpotriva, fundamentarea ei rationala riguroasa. Era posibil ca unele dintre cuno tintele
detinute de interlocutorul sau pe tema discutata sa fi fost corecte, dar Socrate incepea dialogul prin a le respinge provizoriu pe toate, tocmai pentru a le
putea examina pe fiecare dintre ele i a vedea daca are sau nu temei rational. Evident, cuno tintele prealabile ale interlocutorului care rezistau acestei
probe erau acceptate, iar cele care nu rezistau erau eliminate, fiecare dintre aceste operatii putand fi justificata riguros. Este vorba, deci, despre o
tndoiald metodicd si metodologicd. Peste aproape doua milenii indoiala va fi reluata i utilizata ca instrument de fundamentare a cunoa terii de catre
filosoful francez Rene Descartes (1596-1650), fondatorul rationalismului modern.
b) IRONIA - Dupa ce identifica prin indoiala cunotintele lipsite de temei rational detinute de interlocutorul sau, Socrate urmarea
prin ironie sa-l determine pe acesta sa renunte benevol la ele. Printr-un abil sistem de intrebari i raspunsuri, Socrate i i aducea
interlocutorul in situatia de a-i contrazice premisele sau sustinerile anterioare. Pentru a-l convinge sa renunte de buna voie la
ideile lipsite de temei rational, Socrate i i ridiculiza interlocutorul (de i era bine intentionat, el a sfar it prin a- i face numero i
dumani la Atena, caci cine nu are resentimente atunci cand este ridiculizat in public? Aceste adversitati explica, cel putin in
parte, faptul ca unii dintre concetatenii sai au votat impotriva sa la procesul in urma caruia el a fost condamnat la moarte, de i
este foarte probabil ca multi dintre ei sa nu-l fi considerat vinovat de acuzatiile care-i fusesera aduse, dar nu voiau sa rateze
prilejul de a se razbuna pentru umilintele indurate in trecut). Ironia socratica nu era insa o expresie a vanitatii filosofului, ci un
instrument prin care el incerca sa-i determine interlocutorul sa constate caracterul absurd al sustinerilor sale i, in cele din
urma, sa renunte la ele. Ca metoda de consolidare a procesului cunoa terii, ironia va fi analizata in secolul al XIX-lea de catre
filosoful danez Seren Kierkegaard (1813-1855) in lucrarea sa Asupra conceptului de ironie. Ironia socratica indeplinete i
rolul pe care il va avea in epoca moderna critica cuno tintei realizata de Immanuel Kant (1724-1804). Iata doar cateva dintre
ecourile ulterioare ale doctrinei socratice in filosofia occidentala.
c) MAIEUTICA (gr. maieutike - arta moitului") - Dupa ce prin ironie ii determina interlocutorul sa renunte la ideile adoptate
necritic, adica lipsite de temei rational, el incerca apoi, tot prin dialog, sa-l ajute sa- i reaminteasca ideile intiparite in sufletul
sau de zei inaintea intruparii, procedand, astfel, asemenea moa ei, care doar asista i ajuta la na terea copilului. Adevarul,
asemenea copilului care urmeaza sa se nasca, preexista, deci, na terii sale. El trebuie sa fie doar mo it", adica adus pe lume",
adica reamintit i numit, deci, conceptualizat. Este evident faptul ca in acest moment final al demersului sau pedagogic, Socrate
apela la principalele motive ale doctrinei sale filosofice: metempsihoza (teoria nemuririi sufletului i a reincarnarilor sale
succesive) i ineismul (teoria ideilor innascute).
Scopul major al filosofiei socratice este virtutea, prin care el intelegea calea ce trebuie urmatd de individpentru atingerea binelui. Socrate era
convins ca toti oamenii sunt inclinati in mod natural spre bine, dar ca ei comit raul din ignoranta. De i se in ela (cei mai multi dintre cei care comit fapte
rele, o fac in deplina cunotinta de cauza!), acest crez atesta orientarea umanistd a gdndirii socratice, specifica etapei clasice a filosofiei antice grece ti.
Ar fi suficient, dupa Socrate, ca oamenii sa cunoasca binele pentru a-l i face. Etica socratica este intemeiata, deci, pe cunoa tere, adica este o eticd
intelectualistd. Adevarul este considerat a fi, aadar, temeiul moralitatii. Socrate parcurge insa doar drumul de la fapte spre valori, ignorand drumul
invers, de la valori, prin intermediul normelor, spre conduite morale individuale. El considera, probabil, ca menirea filosofului este doar sa- i ajute
semenii sa descopere adevarul, identificat de Socrate cu binele, i sa indice semenilor sai calea spre el, in timp ce parcurgerea efectiva a acestei cai ar fi
datoria i responsabilitatea fiecarui individ.
Filosofia socratica a exercitat, mai ales prin intermediul lui Platon, cel mai stralucit discipol al sau, o influenta imensa nu numai asupra filosofiei,
ci i asupra intregii culturi i civilizatii occidentale.
Cursul 5 PLATON
(427 - 347 i.Hr.)

4 Metempsihoza - conceptie religioasa potrivit careia sufletul ar parcurge mai multe existente, reincarnandu-se succesiv in diferite
plante, animale, alti oameni etc.; transmigratie.
5 Cea de-a doua maxima gravata pe frontispiciul oracolului din Delphi era: Meden agan (nimic prea mult") i ea exprima simtul
masurii, echilibrului i armoniei specific intregii culturi i civilizatii antice grecesti.
 Platon este considerat de unii istorici ai filosofiei cel mai valoros filosof al tuturor timpurilor. Sunt semnificative, in acest sens, doar doua
aprecieri elogioase ale unor mari ganditori ai secolului al XX-lea, care i-au cunoscut temeinic creatia. Astfel, francezul Pierre-Maxime Schuhl (1902-
1984), unul dintre cei mai avizati exegeti ai filosofiei antice grece ti, il considera pe Platon cel mai mare nume al istoriei filosofiei", iar filosoful i
matematicianul englez Alfred North Whitehead (1861-1947) scrie admirativ despre creatia lui Platon ca intreaga istorie a filosofiei occidentale n-ar
reprezenta altceva decat note de subsol la filosofia lui Platon".

1. Repere biografice
Platon s-a nascut la Atena sau, conform altor surse, in insula Egina in anul 427 i.Hr. intr-o veche i ilustra familie aristocratica. Potrivit
relatarilor biografilor, tatal sau,Ariston, era urmaul lui Codros, ultimul rege al Atenei, iar mama sa, Perictione, era inrudita cu Solon (cca. 640-560
i.Hr.), poet, legislator, om politic i arhonte al Atenei ce a initiat procesul de democratizare a Atenei i era considerat de greci unul din cei 7 intelepti"
care ar fi pus la inceputul epocii preclasice bazele culturii i civilizatiei lor istorice. A avut doi frati, Glaucon i Adeimantos (care vor aparea ca
interlocutori ai lui Socrate in dialogul platonician Republica), i o sora, Potone (care va avea un fiu, Speusip, caruia Platon ii va incredinta la batranete
conducerea Academiei). Unul dintre unchii sai a fost Critias (cca. 460-403 i.Hr.), sofist aristofil i lider al regimului celor 30 de tirani", care in anul 404
i.Hr. a reuit, pentru putin timp, sa rastoarne regimul democratic atenian i sa restaureze dominatia aristocratiei. Un var dinspre mama al lui Platon a fost
Charmides, unul dintre cei 30 de tirani", care in timpul regimului aristocratic instaurat de Critias a fost unul dintre cei 10 comisari ai Pireului, portul
Atenei. La 7 zile, viitorul filosof a fost botezat, potrivit traditiei aristocratice, cu numele bunicului sau dinspre tata, Aristocles, Platon fiind o porecla (pe
care i-a insuit-o i care va deveni numele sub care a fost cunoscut atat in epoca, cat i in posteritate) care ii va fi data in gimnaziu de profesorul de
gimnastica datorita staturii atletice sau, poate, fruntii sale late ori stilului sau amplu (gr. platon - plat, lat).
La varsta de apte ani viitorul filosof a inceput coala, care in epoca clasica era organizata in doua cicluri. In ciclul intai (cuprins intre 7 i 14
ani), se formau deprinderile intelectuale fundamentale de scris, citit, socotit i se insu eau cuno tintele generale despre lume, aproape exclusiv prin
studiul poemelor homerice. Ciclul al doilea (cuprins intre 14 i 18 ani) era consacrat, mai ales, pregatirii fizice, atat datorita conceptiei grece ti despre
necesitatea armoniei dintre spirit i trup, cat i in vederea formarii calitatilor fizice necesare satisfacerii obligatiilor militare ale tuturor cetatenilor.
In adolescenta Platon a dovedit un talent literar remarcabil, scriind numeroase poeme lirice i tragedii. La 18 ani a inceput sa urmareasca
dezbaterile filosofilor i lectiile sofitilor. Astfel, a cunoscut filosofia lui Heraclit din Efes prin intermediul lui Cratylos, cel mai important discipol al
acestuia. S-a initiat in filosofia eleata prin intermediul unui adept al acesteia, Hermogenes. A cunoscut, de asemenea, temeinic filosofia pitagorica, care l-
a fascinat intreaga viata, i atomismul. La 20 de ani Platon l-a ascultat pentru prima data pe Socrate i a avut o revelatie. Unii biografi sustin ca in
noaptea zilei respective tanarul Platon i-ar fi ars toate creatiile literare anterioare, hotarand sa se consacre exclusiv filosofiei. In urmatorii 8 ani, adica
pana in 399 i.Hr., anul procesului lui Socrate, a fost nedespartit de acesta, devenind cel mai stralucit discipol al sau.
Condamnarea la moarte a lui Socrate l-a afectat profund. A fost indignat de faptul ca atenienii au fost capabili sa-l ucida pe cel mai bun i,
indeobte, cel mai intelept i cel mai drept" dintre grecii de atunci, cum i i caracterizeaza el dascalul in finalul dialogului Phaidon. Dezgustat de fapta
concetatenilor sai, dar, poate, i din prudenta, de teama ca procesul lui Socrate sa nu se extinda i asupra discipolilor sai, Platon parase te Atena imediat
dupa moartea dascalului sau.
Poposete, mai intai, la Megara, unde se initiaza in eristicd (arta" disputei, a controversei) cu Euclid, el insui fost discipol al lui Socrate. De
aici pleaca in nordul Africii, la Cyrene (polis grecesc situat pe tarmul mediteraneean al Libiei actuale), unde i i desavar e te pregatirea matematicd cu
Theodoros, unul dintre cei mai valoroi matematicieni greci ai timpului. Daca tot se afla in nordul Africii, nu rateaza ocazia de a merge i in Egipt, stand
o vreme la Heliopolis, o agentie comerciala greceasca din delta Nilului, fiind interesat, indeosebi, de tiinta, moravurile i religia egipteana. Pleaca apoi
in Grecia Mare, cum era supranumit in epoca sudul Italiei, stabilindu-se la Tarent, unde este gazduit de Arkythas, care era conducatorul cetatii,
matematician stralucit i adept al filosofiei pythagorice. Este invitat apoi in Sicilia, la Syracusa, de catre tiranul cetatii, Dionysios cel Batran Aici este
primit i tratat ca un oaspete de vaza dar, datorita unor intrigi, cade in dizgratie i ajunge sa fie vandut ca sclav la targul de sclavi din insula Egina. Fiind
recunoscut de catre Anicerides, un cetatean din Cyrene care il cuno tea de cand vizitase acest polis grecesc din nordul Africii, Platon este rascumparat
pentru suma de 20 de mine i eliberat.
Dezgustat de aceste ultime experiente, Platon se hotara te sa revina la Atena. Ca i alti discipoli ai lui Socrate, decide sa- i deschida propria
coala filosofica. Aceasta a fost infiintata in afara cetatii, intr-o gradina, care apartinuse unui erou legendar al Aticii numit Akademos. In memoria
acestuia, coala filosofica a lui Platon va fi numita Academia. La intrarea in Academie a fost gravata o inscriptie pe care scria: Sa nu intre aici cei care
nu tiu geometrie" Datorita faimei i competentei lui Platon, Academia devine in scurt timp celebra, atragand tineri dornici de instructie ori animati de
ambitii politice din toata lumea greceasca. Ea i i propunea sa formeze elite politice, care, conform conceptiei social-politice platoniciene, trebuiau sa fie,
in primul rand, filosofi. Academia era o adevarata universitate, cu profesori specializati, iar disciplinele fundamentale care se studiau erau matematica i
filosofia. In urmatorii 20 de ani Platon se va consacra organizarii i conducerii Academiei i elaborarii propriei opere. Va mai intreprinde doua calatorii la
Syracusa, in anii 366 i 361 i.Hr., de data acesta la invitatia lui Dionysios cel Tanar, fiul defunctului Dionysios cel Batran, cu intentia de a- i pune in
aplicare conceptia social-politica. Va reveni de fiecare data dezamagit la Atena i va continua sa se ocupe de conducerea Academiei i de elaborarea
propriei opere. Platon a murit la Atena in anul 347 i.Hr.
2. Opera
Platon i-a scris opera sub forma de dialoguri i nu de tratate, aa cum va face discipolul sau Aristotel. In dialogurile sale el a integrat numeroase
mituri, parabole i alegorii, care le sporesc valoarea artistica, dar creeaza i mari dificultati in descifrarea semnificatiei lor teoretice. Ele reprezinta,
intotdeauna, mijloace de explicitare sau de clarificare a unor probleme filosofice dificile, fiind, deci, subordonate unor finalitati teoretice. Creatia
platoniciana are de aceea nu numai nu numai valoare teoretica, ci i artistica, dialogurile fiind considerate atat lucrari de referinta ale istoriei filosofiei
occidentale, cat i capodopere ale literaturii universale.
Lui Platon i-au fost atribuite cca. 40 de dialoguri, dintre care numai 28 sunt acceptate de exegeti ca autentice, celelalte 12 fiind considerate
apocrife (cu paternitate indoielnica). Cea mai mare parte a dialogurilor au ca titluri numele unor personalitati (filosofi, sofi ti, oameni politici, arti ti etc.)
ale lumii greceti a secolului al V-lea, iar exegetii ulteriori le-au adaugat subtitluri care indica tema sau motivul fiecaruia dintre ele (Despre suflet,
Despre frumos, Desprepietate etc.).
Dialogurile platoniciene autentice sunt grupate dupa criteriul cronologic in trei categorii, corespunzator marilor etape a creatiei filosofului:
1. Dialoguri de tinerete: Hippias minor, Alcibiade, Apdrarea lui Socrate, Entyphron, Criton, Hippias major, Charmides, Lahes,
Lysis, Protagoras, Gorgias, Menon.
 2. Dialoguri de maturitate: Banchetul (Symposion), Phaidon, Phaidros, Republica (Statul), Ion, Menexenos, Euthydemos,
Cratylos;
3. Dialoguri de batranete: Parmenides, Theaitetos, Sofistul, Politicul, Philebos, Timaios, Critias, Legile.
De la Platon ne-au parvenit i 13 scrisori, dintre care numai una - a VII-a - este acceptata de istoricii filosofiei ca autentica.
3. Conceptia filosofica
Platon a creat unul dintre cele mai ample i inchegate sisteme filosofice din intreaga istorie a filosofiei. El a abordat toate marile domenii i teme
ale filosofiei, propunandu-le solutii care, chiar daca nu au rezistat in totalitate probei timpului, au constituit puncte de referinta majore in evolutia
ulterioara a filosofiei occidentale. Platon nu i-a prezentat conceptia ca apartinandu-i, ci i-a atribuit-o lui Socrate, personajul principal al majoritatii
dialogurilor sale. Intrucat, aa cum tim, acesta n-a scris in mod deliberat nimic, este foarte dificil de disociat ce i cat din ceea ce Platon i-a atribuit lui
Socrate i-a apartinut intr-adevar acestuia, de ce i cat i-a atribuit el. Majoritatea cercetatorilor sunt de acord asupra faptului ca filosofia platoniciana s-a
constituit in continuarea celei socratice, Platon preluand de la dascalul sau, in primul rand, metoda socratica a dialogului. Ideile lui Socrate sunt insa
pentru Platon mai mult un punct de plecare i pretexte. El a aprofundat i a dezvoltat filosofia socratica, i-a adaugat noi teme i motive i i-a conferit mai
multa consistenta teoretica.
In evolutia filosofiei platoniciene pot fi distinse mai multe etape intre care exista atat aspecte de continuitate, cat i de discontinuitate. De-a lungul
vietii, Platon i-a revizuit drastic de mai multe ori conceptia, critica severa pe care i-o va face discipolul sau Aristotel fiind, in multe privinte, mult mai
blanda decat autocritica sa. De aceea platonismul este o filosofie dinamica, o mi care continua a gandului, este expresia unei permanente insatisfactii fata
de propriile realizari teoretice i a unui efort perseverent de ameliorare a lor.
3.1. Mitul pesterii - paradigma alegorica a filosofiei platoniciene
La inceputul cartii a VII-a a dialogului Republica, considerat de multi exegeti capodopera sa, Platon poveste te un mit, intrat in con tiinta
umanitatii drept mitul pesterii, care poate fi considerat o sinteza programatica transfigurata a intregii sale filosofii. El schiteaza un fel de harta alegorica a
sistemului sau filosofic, care permite identificarea coordonatelor fundamentale pe baza carora ii vom explora in continuare peisajul variat i complex.
Voi incepe prin a reconstrui, din punct de vedere narativ, articulatiile esentiale ale mitului platonician. In fundul unei pe teri sunt legati in
lanturi, inca de la natere, mai multi prizonieri. Ei sunt imobilizati astfel incat nu pot privi nici inapoi, nici lateral, ci numai spre peretele din fundul
peterii, care se afla in fata lor. In spatele lor se afla un drum ce conduce spre ie irea pe terii marginit de un zid, mai inalt decat un om. De-a lungul
acestui drum, aflat in spatele zidului, trec ni te oameni, care, cu ajutorul unor prajini, ridica deasupra zidului diverse figurine de lemn sau de piatra
reprezentand diferite obiecte: oameni, animale, diverse lucruri etc. Acestea sunt iluminate de un foc, aflat in spatele purtatorilor de figurine, i i i
proiecteaza umbrele pe peretele din fundul peterii ca pe un ecran. In spatele focului se afla intrarea pe terii, iar afara straluce te soarele. Intrucat nu pot
intoarce capul sa vada figurinele ale caror umbre le privesc, prizonierii sunt convin i ca aceste umbre sunt adevarata realitate, iar eventualele sunete pe
care le scot purtatorii de figurine ei le atribuie umbrelor respective.
Platon imagineaza apoi ca unul dintre prizonieri, eliberat din lanturile care-l tintuiau in pozitia descrisa mai sus, se ridica, se intoarce i incepe
sa urce spre ieirea peterii. Mai intai, el ii da seama ca ceea ce crezuse pana atunci ca este lumea reala nu este decat o succesiune de umbre. Apoi,
inaltandu-i privirea catre figurinele care se perinda pe deasupra zidului i i da seama ca nici ele nu sunt decat ni te imitatii ale unei alte realitati.
Prizonierul pornete anevoie pe drumul ce duce spre ieirea pe terii i, o data ajuns afara, este orbit de lumina soarelui, dar cu timpul privirea i se
acomodeaza, descoperind adevarata realitate i putand sa priveasca, in cele din urma, chiar i la soare. Abia acum el i i da seama ca soarele este cauza
ultima a umbrelor pe care le privise pana atunci. Daca prizonierul care a trait o astfel de experienta s-ar intoarce in pe tera, el ar fi incapabil sa mai vada
umbrele pe care cei ramai in petera, obinuiti cu intunericul, le deslu esc bine, iar daca ar incerca sa-i elibereze ei s-ar impotrivi, considerand ca un
astfel de efort este inutil, din moment ce el vede acum umbrele de pe peretele din fundul pe terii mai prost chiar decat le vedea inainte. Daca el ar insista
sa-i calauzeasca spre lumina soarelui, ei n-ar ezita chiar sa-l ucida.
Aceasta este povestea. Ce tip de lectura solicita ea? Ce sugestii se pot gasi in ea din punctul de vedere al continutului filosofiei platoniciene? La
modul cel mai general, se poate raspunde ca mitul pe terii este o ampla metafora a filosofiei, a a cum o intelege Platon. In el pot fi reperate expresii
simbolice ale celor patru perspective din care poate fi abordata gandirea filosofului grec: ontologicd, gnoseologicd, eticd i politicd. Sa le explicitam
succint:
1. Mai intai, distinctia dintre umbre i obiectele care le produc este o foarte evidenta aluzie la doctrina platoniciana asupra celor
doua niveluri ale realitatii, cel fizic (accesibil simturilor) i cel metafizic (accesibil ratiunii), pe care pentru prima data in
filosofia occidentala Platon nu doar le-a delimitat (ceea ce facusera i filosofii presocratici, incepand chiar cu Thales din Milet),
ci le-a i legitimat ontologic. In acest plan mitul trimite, deci, la dimensiunea ontologicd (referitoare la existenta) sau
metafizicd a gandirii platoniciene.
2. La o examinare mai atenta, aceeai distinctie sugereaza i dimensiunea gnoseologicd (referitoare la cunoatere) a filosofiei
platoniciene. La inceput prizonierul nu poate vedea decat umbrele proiectate pe peretele din fundul pe terii, fiind convins ca ele
sunt realitatea. Apoi, odata eliberat din lanturi, el se intoarce i prive te figurinele, care sunt cauza acelor umbre, i este tentat
sa creada ca ele sunt realitatea. In fine, el reu e te sa vada adevarata realitate, aflata in afara pe terii i luminata de soare.
Ascunsa in limbajul incifrat al mitului, este clara distinctia dintre o cunoa tere probabila (ddxa) i una certa (episteme) a
realitatii, care este una dintre temele centrale ale gnoseologiei platoniciene.
3. Dintr-o alta perspectiva, Platon spune ca, odata eliberat din lanturi, indepartandu-se de semenii sai, prizonierul se intoarce spre
sine insui i pornete cu greutate pe drumul care il duce spre ie irea pe terii i vederea soarelui. Vorbind despre acest proces,
Platon spune ca el este o convertire, adica o trecere de la ceva spre altceva. In spatele metaforei este sugerata asceza morala,
care il poarta treptat pe individ spre detaarea de corp i contemplarea inteligibilului. In mitul pe terii este vizata, deci, i
dimensiunea eticd a gandirii platoniciene.
4. In fine, trebuie luat in considerare i faptul ca prizonierul, odata ie it la lumina, nu se multume te sa pastreze adevarul pe care-l
descopera doar pentru sine, ci dorete sa revina in petera pentru a-i ajuta fo tii tovara i sa ajunga sa-l poata contempla i ei,
chiar daca, drept rasplata", acetia s-ar putea chiar sa-l omoare. Semnificatia acestei reintoarceri spre semeni este ca Platon
confera politicii o misiune, o datorie, careia filosoful nu i se poate sustrage, chiar daca pentru a o onora el s-ar putea sa- i ri te
chiar viata, aa cum a facut Socrate, al carui exemplu pare a fi vizat.
Acestea sunt principalele coordonate ale gandirii platoniciene care sunt sugerate de mitul pe terii, dintre care vom examina in continuare doar
ontologia, gnoseologia i teoria social-politica platoniciana.
3.2. Ontologia platoniciana. Teoria Ideilor
Platon a elaborat o ampla viziune ontologica in cadrul careia se regasesc intr-o sinteza superioara toate marile teme, motive i orientari ale
filosofiei greceti anterioare. Intreaga filosofie greceasca presocratica, de la Thales pana la Democrit, reu ise sa explice, mai mult sau mai putin
satisfacator, individualul (lucrurile concrete), dar nu reuise sa legitimeze ontologic i generalul (genurile i speciile, care sunt abstracte). Platon va
elabora o viziune ontologica in care va reui sa legitimeze filosofic atat individualul cat i generalul. Ontologia platoniciana este cunoscuta sub
denumirea de teoria Ideilor. Termenul Idee (scris, cu referire la filosofia platoniciana, intotdeauna cu majuscula, atat pentru a-l deosebi de termenul ce
desemneaza ideile oamenilor, adica produsele activitatii lor de reflectie teoretica, cat i pentru a fi subliniata demnitatea pe care Platon a conferit-o
spiritualitatii), care apare in aceasta sintagma, este transliteratia in limba romana a grecescului eidos, care se traduce prinformd sau esentd. De aceea unii
istorici ai filosofiei din ultimul secol prefera sintagma teoria Formelor sintagmei traditionale teoria Ideilor. Platon imparte existenta in doua (trei) regiuni
ontice distincte denumite lumi:
1. Lumea Ideilor (sau a Formelor), care ar fi o lume transcendenta (adica plasata dincolo -dar in sens ontologic, nu in sens topologic - de lumea
reala; fiind ideale, componentele acestei lumi nu pot avea o localizare spatio-temporala), care ar contine prototipurile ideale, perfecte, absolute, imuabile
(neschimbatoare) ale tuturor lucrurilor, proprietdtilor i relatiilor existente in lumea accesibila simturilor umane. Lumea Ideilor este conceputa de Platon
in maniera eleata, adica aa cum filosoful presocratic Parmenides din Elea (cca.. 570-480 i.Hr.) concepuse fiinta (cum denumea el existenta), cu
deosebirea ca, daca fiinta lui Parmenides era unica, Ideile platoniciene sunt multiple, existand atatea idei cate categorii de lucruri, de insu iri i de relatii
exista.
2. Lumea existentelor sensibile ar fi lumea concreta, accesibila nemijlocit simturilor umane. Ea ar contine toate obiectele,
fenomenele i procesele care exista in realitatea fizica i pe care omul le percepe senzorial. In timp ce lumea Ideilor ar fi o lume
inteligibild (adica ea nu poate fi cunoscuta decat cu ajutorul ratiunii), lumea existentelor sensibile ar fi o lume sensibild (adica
toate componentele sale ar fi cunoscute cu ajutorul simturilor). Lucrurile care compun aceasta lume sunt materiale, imperfecte,
relative i intr-o continua schimbare. Aceasta lume este conceputa de Platon in maniera heracliteana, adica a a cum filosoful
presocratic Heraclit din Efes (539-470 i.Hr.) concepuse existenta (potrivit dictonului saupantha rei - gr. totul curge").
3. In ultima perioada a creatiei sale, Platon a adaugat viziunii sale ontologice o a treia lume, numita lumea obiectelor matematice.
Ea ar contine numere, figuri geometrice, simboluri matematice etc. i ar reprezenta un nivel intermediar de abstractizare intre
lumea Ideilor i lumea existentelor sensibile. Prin aceasta lume Platon a incercat sa atenueze prapastia" ontologica dintre
primele doua lumi. Mai exact, in raport cu lucrurile individuale, concrete (lumea 2), obiectele matematice (lumea 3) sunt, deci,
abstracte, dar ele sunt mai putin abstracte decat Ideile (lumea 1). Lumea obiectelor matematice este conceputa de Platon in
maniera pythagorica, adica aa cum filosoful presocratic Pythagoras (cca. 580-500 i.Hr.) i i reprezentase existenta.
Platon a conferit o demnitate ontologicd superioard lumii Ideilor in raport cu lumea existentelor sensibile, considerand ca Ideile reprezinta
adevarata existenta, in timp ce lucrurile concrete n-ar fi decat ni te umbre", ni te copii palide" ale Ideilor. Platon sustine ca lucrurile concrete, insu irile
acestora i proprietatile lor ar participa la Ideile corespunzatoare: toti oamenii ar participa", de exemplu, la Ideea de Om, toate lucrurile frumoase la
Ideea de Frumusete, etc. Lucrurile perceptibile cu ajutorul simturilor n-ar fi, deci, a a cum sugereaza i mitul pe terii, decat un fel de umbre ale Ideilor
corespunzatoare lor. Intrucat toate obiectele de un anumit tip participa la aceea i Idee, ele vor avea, deci, acelea i insu iri fundamentale. Fiecare lucru
concret nu participa insa la o singura Idee, ci la mai multe, constituindu-se, astfel, insu irile individuale ale lucrurilor. Orice om participa", de exemplu,
in primul rand i cu precadere, la Ideea de om, prin care i i dobande te insu irile generale caracteristice tuturor oamenilor, dar el participa i la alte Idei
(de bunatate, frumusete, inteligenta etc.), prin care i i dobande te insu irile individuale, adica acele insu iri prin care el se deosebe te de ceilalti oameni.
Conceptul de participare este unul dintre cele mai ambigue concepte ale filosofiei platoniciene.
3.3. Gnoseologia platoniciana. Teoria reamintirii (anamnesis)
Conceptia lui Platon asupra cunoaterii este indisolubil legata de ontologia (conceptia asupra existentei) i de teoria sa asupra sufletului. Platon
a preluat conceptia socratica asupra sufletului, dar a dezvoltat-o i a aprofundat-o, conferindu-i, totodata, mai multa consistenta filosofica. Ca i dascalul
sau Socrate, el considera ca sufletul este spiritual, simplu, nemuritor i supus unei suite de reincarnari succesive (metempsihoza). Platon sustine ca
inaintea intruparii sufletul ar fi salaluit in lumea Ideilor (nu in lumea zeilor, a a cum sustinuse Socrate, mai ata at decat discipolul sau viziunii mitice
asupra lumii), pe care le-ar fi cunoscut nemijlocit, imbibandu-se" de ele. Aceasta cunoa tere desavar ita a Ideilor de catre suflet este posibila deoarece
acesta este, aa cum precizam i mai sus, spiritual, simplu i nemuritor, asemenea lor. In momentul intruparii, adica al unirii sale cu trupul actual, sufletul
uita insa Ideile, pe care le-a cunoscut nemijlocit i deplin in existenta sa anterioara intruparii actuale. Aceasta amnezie" se datoreaza faptului ca sufletul
este constrans sa traiasca vremelnic intr-un trup material, imperfect i muritor (care are, deci, insu iri opuse celor ale sale), trup ce reprezinta pentru el o
adevarata temnita" Aspiratia sa suprema ar fi eliberarea de povara" trupului i contemplarea nemijlocita a Ideilor. Lucrurile percepte de simturi sunt
pretextele care-i reamintesc sufletului Ideile pe care el le-a cunoscut deplin inaintea intruparii. De exemplu, perceptia unui om din lumea existentelor
sensibile determina reamintirea Ideii de om, cunoscuta de suflet nemijlocit in existenta sa in lumea Ideilor anterioara intruparii. Ca i pentru Socrate,
cunoaterea este pentru Platon reamintire a Ideilor (gr. anamnesis). Intreaga cunoatere este, deci, pentru Platon, ca i pentru Socrate, innascuta (ineism).
Platon considera ca exista doua tipuri de cunoatere, care se deosebesc intre ele prin:
a. facultatea prin intermediul careia fiecare dintre ele se realizeaza (Platon considera ca omul are doua facultati cognitive:
simturile i ratiunea);
b. regiunea ontica (lumea) cunoscuta prin intermediul fiecareia dintre ele;
c. gradul lor de coerenta i de rigoare.
Cele doua tipuri de cunoatere distinse de Platon pe baza acestor criterii sunt:
1. Opinia (doxa), care se formeaza prin intermediul simturilor i consta in cunoa terea perceptiva a lucrurilor din lumea
existentelor sensibile. Doxa ar fi o cunoatere vaga, probabila, aproximativa, neriguroasa. Ea poate ajunge la adevar, dar numai
accidental i fara a avea contiinta sa i nici capacitatea de a-l legitima.
2. Stiinta (episteme), care se elaboreaza cu ajutorul ratiunii in urma contemplarii intelectuale a Ideilor. Ea este o cunoa tere
temeinica, certa, riguroasa, care are in mod necesar acces la adevar, precum i capacitatea de a-l legitima.
Platon considera ca la nivel uman orice proces de cunoa tere autentica nu poate incepe decat cu doxa, adica cu informatiile despre lumea
existentelor sensibile dobandite de subiectul cunoscator cu ajutorul simturilor, dar ca ea trebuie sa tinda spre episteme, adica spre cunoaterea dobandita
cu ajutorul ratiunii, care-i permite celui ce parcurge acest traseu accesul spre contemplarea intelectuala a Ideilor.
Teoria social - politica
 Reforma statului constituie obiectivul practic major al filosofiei platoniciene. Date fiind originea sociala aristocratica, educatia i orientarea sa
politica, era firesc ca Platon sa faca din problematica social-politica una dintre dominantele creatiei sale teoretice, dar el a vizat-o in mod sistematic,
indeosebi, in dialogurile Republica (Statul) i Politicul. Platon considera ca scopul prioritar pe care trebuie sa-l urmareasca organismul social-politic al
societatii este tnfdptuirea dreptdtii.
Modelul social-politic platonician este fundamentat biologic: societatea ar fi asemenea unui imens organism, ale carui parti componente i functii
ar fi similare celor ale vietuitoarelor. Oamenii ar fi, dupa Platon, inegali de la natura, prin vointa divinitatii": unii ar fi superiori, de natura aurului",
posedand insuiri psihice superioare; altii ar fi de natura grosolana", fiind dominati de pasiuni vulgare. Pentru determinarea structurii sociale optime a
statului, Platon apeleaza la psihologia umana. Omului i-ar fi proprii trei facultati:
1. Inteligenta, cu sediul in cap, care ar avea ca forma superioara de realizare intelepciunea;
2. Tendinta spre actiune, cu sediul in piept, care ar avea ca forma superioara de realizare curajul;
3. Dorintele senzoriale, cu sediul inpdntec, care ar avea ca forma superioara de realizare
cumpdtarea.
Pentru tnfdptuirea dreptdtii, care, aa cum spuneam i mai sus, ar trebui sa reprezinte scopul prioritar al organismului social-politic, organizarea
societatii ar trebui sa se intemeieze pe intelepciune, curaj si cumpdtare, adica pe formele superioare de realizare ale celor trei facultati umane distinse
mai sus. Dei toti oamenii sunt inzestrati cu ele, la nivelul indivizilor ar predomina una sau alta dintre aceste facultati, ceea ce ar face ca ei sa fie
predestinati in mod natural" sa apartina uneia dintre urmatoarele trei clase sociale:
1. Filosofii ar fi, dupa Platon, dominati de inteligentd i ei ar fi cei care ar trebui sd conducd
cetatea;
2. Gardienii sau militarii ar fi dominati de tendinta spre actiune i ei ar trebui sa apere cetatea de pericolele externe i interne;
3. Meteugarii i agricultorii, care ar fi dominati de dorinte senzoriale i ei ar avea rolul de a produce bunurile materiale necesare
existentei intregii cetati.
Functionarea optima a statului i realizarea plenara a atributiilor sale ar fi conditionate de infaptuirea riguroasa i exclusiva de catre toti membri
celor trei clase a atributiilor lor. Ori de cate ori membri acestor clase nu- i indeplinesc corect sau i i depa esc atributiile specifice ar aparea dezechilibre
sociale, care ar periclita securitatea statului.
Societatea ideala imaginata de Platon este una tnchisd, intrucat dei accesul indivizilor de la o clasa sociala la alta nu este negat explicit, el este
considerat aproape imposibil. Totodata, viziunea social-politica platoniciana este, in mod evident, una utopicd, fapt atestat i de eecul stradaniilor
repetate ale filosofului atenian de a o transpune in realitate la Syracuza. El nu porne te de la realitatile sociale ale epocii sale i nu incearca sa le
amelioreze, ci de la un model teoretic elaborat pe baza propriei sale filosofii, pe care incearca sa-l impuna realitatii. Platon recomanda primelor doua
clase sociale comunitatea averilor, a femeilor i a copiilor, pentru ca membrii lor sa se poata consacra exclusiv indeplinirii prerogativelor lor, fara a fi
stanjeniti de interese sau de sentimente personale. Datorita acestor idei, Platon este considerat uneori, daca nu fondatorul, cel putin cel mai important
precursor al doctrinei comuniste. Aa il considera, de exemplu, filosoful austriac Karl Popper (1902-1994) in primul volum (Vraja lui Platon) al lucrarii
sale Societatea deschisd si dusmanii sdi (1945).
Dar ce tip de stat este cel platonician? La aceasta intrebare se poate raspunde, cu certitudine, ca el este unul aristocratic, chiar daca aceasta
aristocratie, aa cum o concepe Platon, este, mai degraba, una a spiritului decat una de origine ori de avere.
Legata de aceasta imagine a statului ideal este in traditia social-politica platoniciana i prezentarea formelor de guverndmdnt corupte, care
configureaza imaginea sa negativa simetrica i sunt dispuse in ordinea crescatoare a degradarii lor:
a. Timocratia reprezinta primul nivel al degenerarii aristocratiei; ea ar fi acea forma de guvernamant in care valoarea intelectuala
i morala a guvernantilor este substituita cu dorinta lor de onoruri, ceea ce inseamna, dupa Platon, confundarea nelegitima a
efectului cu cauza. Aceasta inseamna ca onorurile" ar trebui sa fie efectul valorii intelectuale i morale a guvernantilor i nu
cauza datorita careia ei pretind sa li se recunoasca o valoare intelectuala i morala superioara. Onorurile" ar trebui, deci, mai
intai, meritate i abia apoi acordate, dar niciodata pretinse i, in niciun caz, fara temei legitim.
b. Cand dorinta de onoruri este inlocuita cu utilizarea puterii politice pentru imbogatirea guvernantilor, timocratia decade in
oligarhie, care este amenintata, din acest motiv, de grave dezechilibre sociale. Cu alte cuvinte, mai curand sau mai tarziu,
guvernatii ii vor da seama ca puterea politica este utilizata de catre guvernanti pentru promovarea propriilor lor interese
materiale i nu pentru infaptuirea dreptatii sociale. Con tientizarea acestui fapt i-ar determina pe guvernati sa se revolte, iar pe
guvernanti sa-i conserve privilegiile prin violenta.
c. Dorinta de bani i de placeri, dincolo de injustitiile sociale pe care le genereaza, explica de ce oligarhia decade u or in
democratie, prin care Platon nu intelege ceea ce intelegem noi astazi prin acest termen, ci acea forma de degenerare a statului
in care ceea ce este public este confundat cu ceea este privat (adica, ceea ce noi numim anarhie). Oricum, Platon n-a agreat
niciodata regimul politic democratic i n-a considerat ca acesta ar putea deveni vreodata functional. El era profund nemultumit
de democratia ateniana a timpului sau, care, mai ales dupa moartea lui Pericle, nu s-a mai dovedit capabila sa solutioneze
satisfacator multiplele probleme interne i externe cu care se confrunta cetatea ateniana spre sfar itul epocii clasice.
d. Degenerarea totala a statului, absenta oricarui punct de referinta legitim, vidul puterii pregatesc, in fine, ascensiunea tiraniei,
care, dintre toate regimurile politice posibile, este, fara indoiala, cel mai rau, in masura in care se impune prin forta i neaga in
mod violent libertatea individuala.
Cursul 6 ARISTOTEL
(384 - 322 i. Hr.)

Vreme de mai bine de un mileniu i jumatate, de la moartea sa pana la sfar itul Evul Mediu, Aristotel a fost supranumit pur i simplu Filosoful,
considerandu-se, deci, ca el s-ar identifica cu insa i conditia filosofiei. Pretuirea de care el s-a bucurat de-a lungul timpului se datoreaza, in primul rand,
innoirilor fundamentale pe care le-a determinat atat in filosofie cat i in alte domenii ale culturii. El este considerat nu numai unul dintre cei mai valoro i
filosofi ai tuturor timpurilor, ci i fondatorul maj oritati tiintelor fundamentale, dar are reflectii deosebit de pertinente i asupra artei, moralei, educatiei,
religiei, economiei, politicii etc.

1. Repere biografice
 Aristotel s-a nascut in anul 384 i.Hr. la Stagira (de la denumirea localitatii sale natale el mai este numit uneori i Stagiritul), in nord-estul
peninsulei greceti Halkidiki, aflata pe atunci in Regatul Macedonean, ca fiu al medicului Nicomachos i al sotiei sale Phaistis. Tatal sau era medicul
regelui Macedoniei Midas al II-lea, tatal lui Filip al II-lea i bunicul lui Alexandru Macedon. De i a ramas inca din copilarie orfan de ambii parinti, fiind
crescut de un unchi, profesia tatalui sau i-a pus de timpuriu amprenta asupra formatiei sale spirituale, trezindu-i interesul pentru studiul fenomenelor
naturii, in special al celor biologice.
Dupa copilaria, petrecuta la Stagira i, probabil, la Pella (capitala Regatului Macedonean, unde profesa tatal sau), la varsta de 17 ani Aristotel
pleaca la Atena i se inscrie la Academia platoniciana, unde ramane circa 18-20 de ani, mai intai ca discipol i apoi ca profesor. In aceasta perioada
personalitatea proeminenta a lui Platon a influentat i a modelat universul sau spiritual, Aristotel devenind in scurt timp cel mai stralucit discipol al lui
Platon.
In pofida adevaratei fascinatii pe care Platon a exercitat-o asupra discipolului sau, intre ei au aparut i o serie de dezacorduri, care se vor accentua
pe masura maturizarii sale. Ele se refera, in special, la dezinteresul manifestat de Platon fata de studiul fenomenelor naturii in favoarea filosofiei i
matematicii. Aceasta este, probabil, i explicatia faptului ca, atunci cand a trebuit sa desemneze un succesor la conducerea Academiei, batranul Platon nu
l-a preferat pe Aristotel, aa cum era firesc (i cum toata lumea - inclusiv Aristotel! - se a tepta), ci pe propriul sau nepot, Speusip (fiul surorii sale
Potone), care era un filosof mediocru. Platon s-a temut, probabil, ca daca i-ar fi incredintat conducerea Academiei lui Aristotel, acesta i-ar fi impus dupa
moartea sa in programul de invatamant al colii pe care o fondase propria sa conceptie filosofica, eliminand-o pe cea platoniciana. Platon voia sa se
asigure, astfel, de perpetuarea filosofiei sale in posteritate.
Afectat de aceasta decizie, Aristotel a parasit nu numai Academia, ci i Atena, imediat dupa moartea lui Platon, daca nu chiar cu putin timp
inainte. In urmatorii ani el va intreprinde o serie de calatorii in diferite cetati din nordul Greciei continentale i din Asia Mica. Se va stabili pentru cativa
ani in Assos (polis grecesc de pe coasta egeeana nordica a Asiei Mici, in vecinatatea insulei grece ti Lesbos), unde va deschide o filiala a Academiei,
ceea ce insemna ca el nu era inca decis sa se rupa de spiritul filosofiei platoniciene. Tot in aceasta perioada, Aristotel a facut o serie de cercetari de
biologie marina la Mytilene, in insula Lesbos, ale caror rezultate le va valorifica in lucrarile sale tiintifice ulterioare.
Dei filiala Academiei deschisa de Aristotel la Assos a dobandit notorietate, atragand, conform unor marturii, numero i tineri din lumea greceasca,
el n-a avut prea mult timp sa se ocupe de organizarea i de conducerea sa, intrucat in anul 343 i.Hr. a fost chemat la Pella de regele Filip al II-lea al
Macedoniei (care, cu certitudine, tia de legaturile familiei sale cu casa regala macedoneana) sa desavar easca educatia fiului sau Alexandru, viitorul
rege Alexandru cel Mare. Vreme de cativa ani, Aristotel i-a format tanarului Alexandru o solida educatie greceasca, astfel incat se poate aprecia ca cel
putin o parte a geniului politic i militar al lui Alexandru Macedon i se datoreaza dascalului sau. Datorita mortii subite a tatalui sau, Alexandru a trebuit
sa-i urmeze la tron la numai 20 de ani, abandonandu-i studiile.
Aristotel s-a considerat dezlegat de angajamentul pe care i-l luase fata de Filip al II-lea privind educatia lui Alexandru i a revenit la Atena in
anul 335 i.Hr. Aici, parca pentru a demonstra ca Platon se inelase atunci cand nu-i incredintase lui conducerea Academiei, el i i deschide propria sa
coala filosofica, in afara cetatii, nu departe de Academia platoniciana. Scoala a fost infiintata intr-o gradina in care se afla un templu dedicat zeului
Apollo Lykeios. In cinstea zeului, Aristotel ii va numi coala filosofica Liceul. Aceasta coala va mai fi numita i peripateticd, iar discipolii sai
peripatetici (gr. peripatein - a se plimba), datorita faptului ca lectiile se desfa urau in timpul plimbarilor unui dascal insotit de un grup de discipoli pe
aleile gradinii in care functiona coala. Datorita faimei i competentei lui Aristotel, Liceul devine repede celebru, eclipsand Academia, care intrase sub
conducerea lui Speusip intr-un declin evident. Ca i Academia, Liceul atragea tineri dornici de instructie din intreaga lume greceasca.
Devenit rege, Alexandru Macedon a continuat campania inceputa de tatal sau de cucerire a cetatilor grece ti i de inglobare a lor in regatul
macedonean, devenit in scurt timp imperiu, prin cucerirea unor intinse zone din Europa, Asia i Africa (anexand o mare parte a Traciei, intreaga Grecie
continentala, insulara i microasiatica, desfiintand, practic, imperiul persan, care constituise o permanenta amenintare pentru greci, cucerind India i
proclamandu-se faraon al Egiptului!). Dei multi greci il admirau, Alexandru avea i numero i du mani, mai ales la Atena, care nu suportau ca cetatile
lor sa fie inglobate intr-un imperiu barbar" i militau pentru reca tigarea independentei. Aristotel a fost, cel putin pana la un punct, un partizan al
politicii expansioniste a lui Alexandru, intrucat era con tient de faptul ca in noul context geopolitic polisurile grece ti nu aveau nicio ansa de
supravietuire, iar grecii nu erau dispui sa renunte de buna voie i din proprie initiativa la faramitarea lor politica traditionala.
In urmatorii 12 ani Aristotel s-a ocupat de organizarea i conducerea Liceului i i-a elaborat o mare parte a operei, inceputa, probabil, inca din
perioada in care era profesor la Academie. Aa cum era i firesc, el a continuat sa intretina bune raporturi cu Alexandru i dupa ce acesta a devenit rege i
apoi s-a proclamat imparat, iar suveranul macedonean se pare ca chiar i-a sprijinit fostul dascal in realizarea unor cercetari. Datorita acestor relatii,
Aristotel i-a facut numeroi dumani la Atena, care-l considerau tradator, cu atat mai mult cu cat el nu era cetatean atenian (legislatia ateniana instituita
de Pericle prevedea ca pentru a deveni cetatean un locuitor al Atenei trebuia sa aiba ambii parinti oameni liberi nascuti in Atena, conditie pe care,
evident, Aristotel nu o indeplinea). Atata vreme cat a trait Alexandru, nimeni n-a avut insa curajul sa-l deranjeze cu ceva pe Aristotel. Dar datorita mortii
premature a lui Alexandru Macedon, la numai 33 de ani, in 323 i.Hr., Aristotel a ramas fara protectie. Imediat dupa moartea lui Alexandru, nationali tii
atenieni, in frunte cu oratorul Demostene (384-322), cel mai radical contestatar al autoritatii macedonene, i-au intentat lui Aristotel un proces de
impietate.
Aristotel n-a avut insa taria morala a lui Socrate sa- i infrunte destinul nedrept i a parasit Atena inaintea inceperii procesului, justificandu- i
fapta, nu tocmai onorabila, prin afirmatia ca n-a vrut sa dea atenienilor ocazia sa mai pacatuiasca, inca o data, impotriva filosofiei (aluzie evidenta la
condamnarea la moarte a lui Socrate de catre atenieni).
Peste numai un an, in 322 i.Hr., la varsta de 62 de ani, in plina putere creatoare, Aristotel a murit insa in imprejurari misterioase, la Chalcis, in
insula Eubeea, unde se refugiase (se pare ca el mo tenise de la mama sa o casa in Chalcis). A murit de moarte naturala? L-a ajuns razbunarea Atenei? S-a
imbolnavit? A avut un accident? - sunt intrebari la care istoricii i filosofii n-au reu it, cel putin pana in prezent, sa raspunda satisfacator.
2. Opera aristotelica
Aristotel a fost unul dintre cel mai prolifici autori ai antichitatii, fiindu-i atribuite de catre istoricul filosofiei grece ti Diogenes Laertios circa 145
de lucrari in cele mai diferite domenii. Cea mai mare parte a acestor lucrari sunt cursuri predate de el la Liceu. Aristotel a predat la Liceu doua categorii
de cursuri: exoterice, care se adresau celor neinitiati i erau destinate publicarii, i ezoterice, care se adresau initiatilor, fiind elaborate intr-o forma
teoretica riguroasa i presupunand stapanirea prealabila a cuno tintelor fundamentale despre domeniile respective. Cea mai mare parte a cursurilor
exoterice s-a pierdut, dar cele ezoterice, adevarate tratate, s-au pastrat i ne-au parvenit aproape in intregime.
Aristotel i-a inceput opera inca din perioada in care era profesor la Academie, adoptand nu numai o serie de teme i de motive platoniciene, pe care le
va repudia ulterior (teoria Ideilor, conceptia platoniciana asupra sufletului etc.), ci i maniera dialogala platoniciana de concepere a discursului filosofic.
Astfel, in aceasta perioada el a scris lucrari de retorica (Gryllos sau Despre retoricd), filosofie (Eudem, Despre filosofie), etica (Despre iubire, Despre
bogdtie, Despre noblete etc.), teorie politica (Despre regalitate, lucrare care a servit, pare-se, la educatia politica a lui Alexandru) etc. Aa cum precizam
mai sus, cea mai mare parte a acestor lucrari s-a pierdut. Cele mai importante lucrari ezoterice ale lui Aristotel care ne-au parvenit sunt:
Metafizica - este lucrarea in care Aristotel i-a expus in mod sistematic conceptia filosofica. Titlul acestei lucrari nu i-a fost dat
de Aristotel, ci de catre editorul operei sale, Andronicos din Rodhos, care a trait in sec. I i.Hr. i a fost ultimul conducator al
Liceului. Ordonand dupa criteriul cronologic opera aristotelica, acesta a apreciat ca seria de 14 carti" in care Aristotel trateaza
probleme de filosofie a fost scrisa dupa lucrarea Fizica, numind-o Cea care urmeazd dupd Fizica"" (Metafizica). Aceasta
denumire, mai degraba accidentala, s-a dovedit inspirata, intrucat ea sugereaza ca filosofia studiaza problemele care se afla
dupd sau, mai exact, dincolo de lucrurile fizice (principii, cauze prime etc.). Din acest motiv, termenul metafizicd a ajuns sa
devina sinonim cu termenul filosofie (filosofia, in special teoria principiilor generale ale existentei i ale cunoa terii, mai este
denumita i metafizicd).
Organon (gr. - instrument", cu acceptia de instrumentul gandirii") - este tratatul monumental in care Aristotel i-a expus teoria
logica, datorita careia el este considerat fondatorul logicii clasice. Acest tratat este alcatuit din 6 carti: Despre interpretare,
Analiticile prime, Analiticile secunde, Categoriile, Topica si Respingerile sofistice. In Organon Aristotel a expus principiile i
legitatile fundamentale ale logicii clasice. Aceasta lucrare a starnit admiratia lui Immanuel Kant (care era foarte rezervat in
aprecierea meritelor celorlalti filosofi), care scria in prefata la editia a II-a a Criticii ratiunii pure ca ceea ce i se pare
impresionant la logica aristotelica este faptul ca de cand a fost elaborata ea n-a trebuit sa faca niciun pas inapoi. Si mai
impresionant, adauga Kant, este insa faptul ca de cand a fost creata, aceasta disciplina n-a putut sa mai faca niciun pas inainte!
Dei exagereaza, Kant sugereaza ca am avea de-a face cu singurul caz din istoria culturii in care o intreaga disciplina a fost
creata de un singur individ.
Fizica - este lucrarea in care Aristotel a elaborat cea dintai teorie mecanica asupra universului. El a fost preocupat, in special, de
problematica micarii corpurilor fizice, pe care a explicat-o prin impulsuri mecanice din aproape in aproape. Principiile acestei
teorii fizice vor fi preluate i dezvoltate in epoca moderna de catre Galileo Galilei i Isaac Newton pentru fundamentarea
mecanicii clasice.
Despre cer - lucrare in care Aristotel a sistematizat cuno tintele de astronomie ale grecilor i a elaborat un model al universului
care-l va inspira in secolul al II-lea d.Hr. pe matematicianul, geograful i astronomul grec Claudius Ptolemeu la crearea
modelului geocentric asupra universului, care va dainui pana in epoca moderna, cand astronomul polonez Nicolaus Copernic
(1473-1543) ii va demonstra inconsistenta i ii va opune modelul heliocentric asupra sistemului solar.
3. Filosofia aristotelica
3.1. Viziunea ontologica
Aristotel i-a elaborat conceptia filosofica i tiintifica progresiv. La inceputul secolului al XX-lea istoricul german al filosofiei Werner Jaeger
(1888-1961) a distins in lucrarea sa Aristoteles (1923) trei mari etape ale elaborarii creatiei teoretice aristotelice:
1. etapaplatonismului fervent, care corespunde perioadei in care Aristotel a fost profesor la Academie i in care a fost puternic
influentat de filosofia platoniciana. In aceasta etapa el a aderat la principalele motive ale filosofiei platoniciene, in special la
teoria Ideilor i la metempsihoza, pe care le va repudia ulterior. Sunt semnificative pentru aceasta etapa lucrarile Eudem
(imitatie dupa Phaidon-ul platonician) i Despre filosofie. In aceste lucrari el a adoptat nu numai ideile fundamentale ale lui
Platon, ci i forma literara a operei platoniciene. Ca i lucrarile lui Platon, aceste opere - pierdute aproape in totalitate - erau
scrise sub forma de dialoguri.
2. etapa metafizicii realiste este etapa ulterioara parasirii Academiei, in care Aristotel i-a elaborat propria conceptie filosofica
expusa in lucrarea Metafizica. Aceasta conceptie este in mod programatic opusa celei platoniciene.
3. etapa naturalistd, care corespunde perioadei in care Aristotel a infiintat i a condus Liceul i i-a elaborat cea mai mare parte a
lucrarilor tiintifice.
In conceptia sa filosofica Aristotel a supus unei critici severe filosofia platoniciana. El i-a motivat aceasta atitudine ireverentioasa fata de
conceptia dascalului sau prin dictonul: mi-e prieten Platon, dar mai prieten imi este adevarul".
Critica pe care Aristotel a facut-o platonismului nu este insa una demolatoare, ci una care urmare te identificarea elementelor viabile ale filosofiei
dascalului sau, pentru a fi integrate intr-o noua sinteza i dezvoltate, i eliminarea celor pe care el le considera eronate. Este semnificativ, in acest sens,
faptul ca in mai multe pasaje din Metafizica el utilizeaza sintagma noi platonicienii", ceea ce inseamna ca se considera inca platonician, de i adusese
corective esentiale doctrinei dascalului sau. Procedand astfel, Aristotel a continuat, intr-un fel, atitudinea lui Platon, care i-a revizuit de mai multe ori
drastic propria conceptie.
Aristotel a criticat, in primul rand, nucleul filosofiei platoniciene, adica teoria Ideilor. El afirma ca separarea de catre Platon a existentei in doua
(i apoi in trei) regiuni ontice distincte (numite de el, aa cum am vazut in cursul anterior, lumi) i se pare o complicatie inutila" i se intreaba retoric:
Cum sa intelegem ca Ideile pot sa existe separat de sensibile, cand ele alcatuiesc substanta acestora?" Aristotel conchide ca: a spune ca Ideile sunt
prototipuri ale lucrurilor inseamna a vorbi in vant sau a face o metafora poetica". De aceea el va plasa esentele lucrurilor in ele insele i nu in afara lor,
cum procedase Platon. Daca Platon considerase ca esentele lucrurilor, numite de el Idei, sunt transcendente acestora, pentru Aristotel ele le sunt
imanente, identificandu-se cu ansamblul trasaturilor care determina apartenenta lor la o anumita clasa.
In pofida acestei critici severe facute ontologiei dascalului sau, Aristotel va explica existenta tot cu ajutorul a doua principii i nu a unuia singur,
aa cum ar fi fost de ateptat. Cele doua principii distinse de el sunt:
1. materia (gr. - hyle), care reprezinta pentru Aristotel substratul tuturor lucrurilor. Materia este conceputa de Aristotel ca fiind
pasiva, inerta i informa. Ea ar fi un material brut i inert din care sunt alcatuite lucrurile. Aristotel afirma ca materia ar exista
doar ca potentd, ca posibilitate, caci efectiv ea n-ar putea fiinta decat in uniune cu o forma determinata. Materia ar fi, de
exemplu, blocul inform de marmura din care va fi cioplita o statuie.
1. forma (gr. - morphe), care ar reprezenta un principiu formator i dinamizator de natura spirituala al tuturor lucrurilor. Forma
este act i ea decupeaza" lucrurile din materia amorfa, facandu-le sa devina ceea ce sunt i imprimandu-le dinamismul.
Conceptul aristotelic de formd prezinta unele similitudini cu conceptul platonician de Idee. In Metafizica Aristotel a conferit o
oarecare prioritate formei in raport cu materia. Forma ar fi, invocand exemplul pe care l-am folosit i mai sus, chipul zeului
reprezentat de statuie.
 Aristotel sustine ca intre materie i forma exista o unitate indisolubila. Ele n-ar putea fi separate decat in plan teoretic, prin analiza rationala. In
realitate n-ar exista materie informa sau forma goala, lipsita de continut material, cu o singura exceptie, Divinitatea, considerata de Aristotel formd purd
i numita de el forma formelor. Unitatea dintre materie i forma este desemnata de Aristotel prin conceptul de substantd (gr. - ousia). Lucrurile concrete,
individuale ar fi, deci, substante, adica unitati indisolubile ale materiei cu diferite forme determinate. Substanta ar fi, pentru a invoca exemplul de mai
sus, statuia ca atare.
Aristotel a elaborat i o ampla teorie a cauzalitatii, cu ajutorul careia a incercat sa explice mi carea lucrurilor. El distinge patru tipuri de cauze:
cauza materiald, care ar fi, de exemplu, piatra din care va fi construit un templu;
cauza formald, reprezentata, de exemplu, de proiectul templului ce urmeaza a fi construit;
cauza eficientd, reprezentata, de exemplu, de actiunea efectiva de modelare i imbinare a pietrei conform proiectului pentru a
deveni templu;
cauza finald, reprezentata de scopul pentru care este construit templul.
Separarea materiei de micare va crea mari dificultati aristotelismului in explicarea mi carii i a existentei in general. Cea mai grava dintre
acestea este reprezentata de teoria primului motor sau a primului impuls, prin care Aristotel considera ca a reuit i legitimeze teoretic necesitatea unei
cauze prime a lumii.
3.2. Sistemul stiintelor
Aa cum rezulta i din lista lucrarilor sale, Aristotel a fost nu numai unul dintre cei mai valoro i filosofi ai tuturor timpurilor, ci i un mare
savant, fiind considerat fondatorul majoritatii tiintelor fundamentale. El a fost cel dintai ganditor occidental care a operat explicit i a legitimat
distinctia dintre filosofie si stiintd. Pana la el totalitatea cunotintelor despre lume - atat cele cu caracter general, cat i cele specializate - erau reunite sub
termenul generic de filosofie. Dei unele tiinte (matematica, astronomia etc.) acumulasera dej a un volum considerabil de cuno tinte, ele nu fusesera
inca delimitate riguros i nici legitimate teoretic. Aristotel va stabili, mai intai, criteriul general de delimitate a cuno tintelor filosofice de cele tiintifice.
El va preciza ca in timp ce obiectul de studiu al filosofiei este fiinta ca fiinta" i atributele sale fundamentale (adica lumea ca totalitate), cel al tiintei
este reprezentat de diferitele domenii i manifestari particulare ale existentei.
Aristotel nu s-a limitat insa la delimitarea principiala a tiintei de filosofie, ci a fixat i criteriile rationale ale clasificarii tiintelor. El a propus
urmatorul sistem al tiintelor: stiintele teoretice, care includ:
metafizica (numita de el filosofie primd);
fizica (numita de el filosofie secundd);
matematica.
stiintele practice, care includ:
politica;
economia;
etica.
stiintele poetice (creatoare), care includ:
poetica;
retorica.
Examinand sistemul tiintelor elaborat de Aristotel constatam ca: a. pe de o parte, criteriul clasificare propus de el este subiectiv, deoarece fiecare tip de
tiinte ii are temeiul intr-o facultate sufleteasca distincta:
facultatea contemplatoare (care ar intemeia tiintele teoretice);
facultatea practica (care ar intemeia tiintele practice);
facultatea creatoare (care ar intemeia tiintele creatoare).
b. pe de alta parte, deoarece fiecare tiinta circumscrie un anumit domeniu sau o anumita dimensiune a existentei, exista i un temei obiectiv al
delimitarii lor.
Dei problematica sistemului tiintelor a suferit de-a lungul timpului modificari substantiate, Aristotel a fost cel care a abordat-o pentru prima
data, iar clasificarea sa nu a fost i nu poate fi ignorata de nicio tentativa semnificativa de solutionare a sa.
3.3. Teoria social-politica
Ca i Platon, Aristotel a fost preocupat i de organizarea politica a societatii. El i-a intemeiat teoria social-politica pe recunoa terea naturii
sociale a omului, sustinand ca omul este zoon politikon (fiinta politica"), adica el nu se poate manifesta ca om decat in societate. De asemenea, el
considera ca cele mai stabile societati sunt cele intemeiate pe proprietatea privatd i in care ponderea o are clasa mijlocie.
Spre deosebire de dascalul sau, Aristotel nu mai este interesat atat de regimul politic ideal, cat de cel functional, adica de cel care poate asigura
o gestionare eficienta a problematicii vietii sociale in vederea satisfacerii, cu precadere, a intereselor generale. Doctrina sa social-politica, expusa in
lucrarea Politica, contine considerabil mai multe elemente realiste in raport cu cea platoniciana. Este semnificativ, in acest sens, i faptul ca Aristotel i-a
antrenat discipolii din Liceu la analiza monografica a constitutiilor a cca. 162 de polisuri. Din pacate, lucrarile respective s-au pierdut (dar este foarte
probabil ca au servit ca baza documentara a Politicii), neparvenindu-ne decat modelul oferit de Aristotel discipolilor sai in lucrarea Statul atenian. El a
prelucrat i a sistematizat, aadar, in Politica o baza empirica impresionanta.
Aristotel distinge doua tipuri de constitutii", cum numeau grecii regimurile politice:
bune - care urmaresc realizarea binelui general i asigura instaurarea regimurilorpolitice pure;
rele - care urmaresc realizarea unor interese particulare i conduc la regimuri politice corupte sau degenerate.
Ar exista, deci, doua mari tipuri de regimuri politice:
Regimuri politice pure - care pot adopta urmatoarele forme de guvernamant:

monarhia - in care puterea politica ar fi exercitata de un singur individ i ar fi utilizata pentru promovarea binelui general;
aristocratia - in care puterea politica ar fi exercitata de un grup de indivizi de origine nobila i ar fi utilizata pentru promovarea
binelui general;
democratia - in care puterea politica ar fi exercitata de intregul popor (mai precis, de toti cetatenii) i ar fi utilizata pentru
promovarea binelui general.
 Spre deosebire de Platon, Aristotel nu considera ca vreuna dintre aceste forme de guvernamant ar fi superioara celorlalte, ci ca toate sunt
legitime in masura in care puterea politica este utilizata pentru promovarea binelui general. Adoptarea uneia sau alteia dintre ele ar fi conditionata de
traditii, mentalitati, particularitati locale etc.
Regimuri politice corupte sau degenerate - care pot adopta urmatoarele forme de guvernamant:
tirania - forma degenerata a monarhiei in care puterea politica ar fi exercitata de un singur individ in propriul sau interes;
oligarhia - forma degenerata a aristocratiei in care puterea politica ar fi exercitata de un grup de indivizi in interesul celor
bogati;
demagogia - forma degenerata a democratiei in care puterea politica ar fi exercitata de intregul popor in interesul celor saraci.
Aristotel a propus solutii pertinente i problematicii altor domenii ale filosofiei i tiintei: teoria cunoa terii, estetica, etica, retorica, economie etc.
Cursul 7
FILOSOFIA EVULUI MEDIU
(sec. V - XV)

1. Caracterizare generala
Sfaritul oficial al filosofiei antice este considerat in mod conventional anul 529 d.Hr., cand printr-un decret al imparatului Imperiului Roman
de Rasarit (Bizantin) Justinian (482-565, a domnit incepand din anul 527) a fost inchisa sub acuzatia de paganism ultima coala filosofica din Atena.
Aceasta era o coala neoplatoniciana, continuatoare a Academiei platoniciene. Dezgustat de aceasta decizie, ultimul ei conducator, Damascius (cca. 458-
538), a parasit Atena i a plecat in Egipt unde i s-a pierdut urma. La aceasta data filosofia antichitatii greco-romane era insa de mult apusa, dar spiritul
sau devenise deja temelia culturii occidentale.
In primele secole ale erei cretine Imperiul Roman (care- i pierduse deja unitatea, divizandu-se in Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma,
i Imperiul Roman de Rasarit, care va fi cunoscut i sub denumirea de Imperiul Bizantin, cu capitala la Constantinopol) a intrat in faza declinului sau
ireversibil, care s-a manifestat in toate domeniile vietii sociale: militar, politic, economic, administrativ, cultural etc.
Armata imperiala era inca puternica, dar ea era alcatuita, pana la gradele militare cele mai inalte, din mercenari straini, originari din provinciile
romane mai vechi sau mai noi. Proaspeti cetateni romani, ace tia erau devotati Romei, dar este semnificativ pentru declinul Imperiului Roman faptul ca
cea mai importanta institutie a sa ajunsese in mainile barbarilor".
Sub raport politic, declinul era, de asemenea, evident. Administratia romana reu ea sa gestioneze tot mai dificil multiplele probleme cu care se
confrunta imensul imperiu. Presiunea popoarelor migratoare, indeosebi, asupra granitelor estice ale imperiului era din ce in ce mai puternica, astfel incat
autoritatile romane au fost nevoite sa restranga de mai multe ori succesiv suprafata imperiului (retragerea aureliana din Dacia romana din anul 271 d.Hr.
a fost o expresie a acestui proces). Este simptomatic, in acest sens, i faptul ca in anul 410 vizigotii condu i de regele lor Alaric cuceresc i jefuiesc
Roma. Marea armata romana, careia timp de secole nu-i rezistase nimeni i nimic, era umilita de barbari" in chiar capitala imperiului!
Si sub raport economic se inregistreaza regrese dramatice. Comertul i economia urbana decad continuu. Negustorii levantini (Levantul era
denumirea traditionala a unei mari parti a Orientului Mijlociu la sud de Muntii Taurus, marginita de Marea Mediterana la vest i de De ertul Arabiei i
Mesopotamia superioara la est) vindeau mult la Roma i cumparau putin, iar aceste schimburi economice dezechilibrate au secatuit treptat rezervele de
metale pretioase acumulate la Roma in perioada marilor cuceriri. La sfar itul secolului al IV-lea aceste rezerve erau practic epuizate, ceea ce a incetinit
activitatea comerciala i a accelerat declinul me te ugurilor i al ora elor. Aa cum se intampla de regula, criza economica a fost dublata de una
financiara, iar deficitul bugetar a afectat functionarea intregului sistem social. Situatia economica a imperiului a fost agravata i de fiscalitatea romana
impovaratoare, care a determinat ruinarea taranilor i a micilor me te ugari. Treptat se profileaza o noua forma de organizare social-economica
intemeiata pe economia agrara i pe marele domeniu rural. Se prefigureaza, astfel, relatiile economico-sociale de tip feudal.
In primele secole dupa naterea lui Hristos cel mai important fenomen spiritual care s-a inregistrat in Imperiul Roman a fost aparitia si
rdspdndirea rapidd a religiei crestine. Cretinismul a aparut ca o religie a saracilor, fapt ce explica dispersia sa rapida la nivelul paturilor sarace ale
imperiului. Noua religie era superioara sub raport teologic mitologiei greco-romane, in primul rand, deoarece ea era o religie monoteista, adica mult mai
coerenta sub raport doctrinar. De asemenea, spre deosebire de mitologia greco-romana, ea propunea adeptilor sai un ideal de moralitate de inalt umanism
- intruchipat de faptele i de doctrina lui Isus Hristos - i speranta mantuirii tuturor oamenilor, indiferent de nationalitatea sau de starea lor sociala.
In primele secole dupa aparitia sa, religia cre tina a fost interzisa in Imperiul Roman, fiind perceputa de autoritati ca o religie subversiva, intrucat
ea se opunea mitologiei romane i atragea, cu precadere, categoriile sociale defavorizate ale imperiului. Amintirea rascoalei sclavilor condu i de
Spartacus din anul 71 i.Hr. era inca puternica in memoria autoritatilor imperiale, iar nemultumirea paturilor sarace ale imperiului era tot mai greu de
stavilit. De asemenea, unele practici de cult ale noii religii contraveneau legislatiei romane in vigoare (de exemplu, pacifismul, concretizat in refuzul
primilor cretini de a se mai inrola in armata imperiala sau boicotarea manifestarilor religioase traditionale). De i cre tinismul era in mod oficial interzis
in imperiu, atitudinea diverilor imparati romani fata noua religie i, mai ales, fata de comunitatile cre tine timpurii au fost variabila, osciland intre
toleranta sau indiferenta (Marc Aurelius, Traian, Hadrian, Verus, Pius etc.) i represiune violenta (Caligula, Nero).
Pe fondul declinului generalizat al Imperiului Roman, imparatul Constantin cel Mare (272337, a domnit incepand din anul 307) a intrevazut in
noua religie un posibil instrument politic de refacere a fortei, unitatii politice, administrative i spirituale, ca i a maretiei de altadata a Romei. De aceea -
la indemnul mamei sale Elena, care se convertise dej a la cre tinism -, el a adoptat in anul 313 a a-numitul Edict de la Milano, prin care a legalizat
religia cretina in Imperiul Roman. Se pare ca s-a convertit el insu i la cre tinism (convertirea sa este inca obiect de dispute intre istorici i teologi!) i a
convocat i prezidat primul conciliu ecumenic cre tin, care a avut loc in anul 325 la Niceea (actualul ora Iznik din Turcia) i a adoptat prima varianta a
Crezulului (a carui forma va fi definitivata de conciliul de la Constantinopol din anul 381), document doctrinar esential pentru fundamentarea teoretica i
teologica a religiei cretine. Aa cum era de a teptat, dupa legalizare procesul de raspandire a noii religii in intregul Imperiu Roman s-a amplificat i s-a
accelerat. In numai cateva secole biserica cre tina va deveni cea mai bine organizata, mai puternica i mai eficienta institutie medievala. Din pacate,
uitandu-i parca propria experienta, ea va declan a o adevarata prigoana impotriva celorlalte religii practicate in Imperiul Roman, impunandu-se, nu de
putine ori prin forta, ca singura religie legala.
In pofida ateptarilor lui Constantin cel Mare, legalizarea cre tinismului a agravat declinul Imperiului Roman. Religie cu vocatie universala,
cretinismul a inceput sa se simta in scurt timp incorsetat de structurile politice, juridice i administrative imperiale i a inceput lupta dintre biserica i
puterea laica pentru suprematie. In scurt timp puterea laica a fost integral subordonata bisericii cre tine. Este semnificativ, in acest sens, faptul ca
suveranii celor mai importante state occidentale nu erau considerati legitimi decat dupa ce erau recunoscuti de biserica.
 La inceputul celui de-al doilea mileniu cretin, pe fondul unor dispute doctrinare (referitoare, indeosebi, la dogma filioque - lat. i de la Fiul" -
privitoare la originea Sfantului Duh), dar i ca urmare a constituirii unor centre de autoritate religioasa i de interese politico-economice divergente
grupate in jurul Romei i Constantinopolului, in anul 1054 s-a produs Marea Schisma, in urma careia cre tinismul unitar al primului mileniu cre tin s-a
divizat in confesiunile cretine catolica i ortodoxa, care s-au excomunicat reciproc, s-au considerat, fiecare dintre ele, purtatoare ale adevaratului
cretinism i au evoluat in continuare autonom.
In primele secole dupa naterea lui Isus cretinismul era mai mult o stare de spirit generoasa decat o doctrina riguros intemeiata teologic i
teoretic. Sarcina fundamentarii teoretice i teologice a cre tinismului i-o vor asuma in primul mileniu cre tin Sfintii Apologeti, creatorii Apologeticii
(sec. II - III) i Sfintii Pdrinti, creatorii Patristicii (sec. IV - VIII). Acest proces va fi desavarit de catre reprezentantii Scolasticii (sec. IX - XIV).

Sfintii Apologeti (sec. II - III) au fost primii aparatori ai cretinismului, iar lucrarile lor capitale, intitulate, in mod semnificativ, Apologii (gr.
apologeia - lauda", preamarire"), erau expuneri partiale ale religiei cre tine i tentative de justificare a superioritatii ei nu numai fata de toate celelalte
religii practicate in Imperiul Roman, ci i fata de filosofia greco-romana. Intrucat au fost elaborate in perioada in care cre tinismul era inca interzis in
Imperiul Roman, Apologiile erau i pledoarii juridice adresate imparatilor romani ce urmareau sa-i convinga sa recunoasca dreptul legal la existenta i la
libera practica religioasa al cretinilor intr-un imperiu care in mod oficial era inca pagan. Este semnificativ, in acest sens, faptul ca unii dintre Sfintii
Apologeti au avut pregatire juridica i au practicat avocatura. Cei mai importanti Sfintii Apologeti au fost:
> In secolul al II-lea: Quadratus, Aristide, Hermas, Justin, Tatian, Athenagoras,
Minucius Felix etc.;
> In secolul al Ill-lea: Tertulian, Arnobius, Cyprianus, Origene, Clement etc.
Cei dintai apologeti au considerat ca religia cre tina este superioara nu numai tuturor religiilor pagane", ci i filosofiei greco-romane. Ei au
declarat, astfel, razboi tuturor celorlalte religii practicate in Imperiul Roman, precum i filosofiei greco-romane, considerata, i ea, pagana", plina de
erori i executata ca atare. Minucius Felix scria in acest sens: Cei vechi se inchinau la zei de lemn ciopliti poate din rama itele unui rug sau dintr-o
bucata de blestemata spanzuratoare, la zei de bronz sau de argint facuti, nu-i imposibil, din vreo oala de noapte ori sculptati din piatra de un meseria
murdar". La randul sau, Tatian in lucrarea sa Cuvdnt cdtre greci aprecia ca religia cretina este mai veche decat filosofia lui Platon i Aristotel, a lui
Democrit i a stoicilor. Aa cum era de ateptat, marii filosofi greci nu erau, nici ei, menajati: Platon ar fi fost vandut ca sclav de Dionysios cel Batran
datorita lacomiei pantecului sau", Aristotel ar fi pus proste te limite providentei, laudandu-l totodata prea mult pe Alexandru Macedon", Empedocles
era laudaros etc.
Justin, mai echilibrat i, totodata, mai subtil, i-a dat seama ca filosofia greceasca nu putea fi pur i simplu negata, cu atat mai mult cu cat opera
fundamentare teoretica a cretinismului nu putea ignora achizitiile ei. De aceea el intreprinde o adevarata opera de cre tinizare" a filosofiei grece ti, atat
pentru a o anihila, cat i pentru a crea cadrul pentru valorificarea din perspectiva cre tina a unora dintre achizitiile ei: Cei care au trait potrivit Logosului
sunt cretini, chiar daca au trecut drept pagani sau atei. Aa au fost la greci Socrate, Heraclit i altii asemenea lor, iar la barbari Abraham, Ananias,
Azarias, Misael i altii asemenea lor".

Sfintii Pdrinti sau Pdrintii Bisericii (sec. IV - VIII) sunt creatorii Patristicii. Termenul Patristicd (de la latinescul pater - tata", parinte")
denumete o micare teologico-filosofica aparuta in primul mileniu cre tin prin care s-a urmarit fundamentarea teologica sistematica i riguroasa a
religiei cretine. Sfintii Parinti au continuat i au aprofundat opera Sfintilor Apologeti, iar activitatea lor va fi desavar ita de catre gandirea scolastica.
Medievistul francez Etienne Gilson apreciaza ca se nume te literatura patristica, in sens larg, totalitatea operelor cre tine care apartin epocii
Parintilor Bisericii; dar nu toate au ca autori Parinti ai Bisericii, i nici chiar aceasta titulatura nu este riguros exacta. Intr-un prim sens, ea ii denume te
pe toti scriitorii ecleziastici vechi, care au murit in credinta cre tina i in comuniune bisericeasca" (Filosofia in Evul Mediu, Editura Humanitas, 1995, p.
13). In sens restrans, un Parinte al Bisericii trebuia sa intruneasca urmatoarele patru trasaturi:
1. ortodoxie doctrinara, adica doctrina sa trebuia sa fie conforma nu numai spiritului, ci i literei Bibliei;
2. sfintenie de viata, adica teologul respectiv trebuia sa fi trait in conformitate cu normele pronuntat ascetice ale moralei cre tine
timpurii;
1. recunoatere de catre Biserica, adica opera sa sa aiba aprobarea Bisericii cre tine;
3. vechime - trebuia ca el sa fi trait intre sfaritul sec. al III-lea i sec. al VIII-lea. In cadrul Patristicii se disting doua aripi":

a. Aripa greacd care-i are ca principali reprezentanti pe: Grigore din Nazians, Vasile cel Mare, Grigore din Nyssa, Pseudo-
Dionisie Areopagitul, Ioan Damaschin;
b. Aripa latind care-i are ca principali reprezentanti pe: Aureliu Augustin, Grigore cel Mare, Isidor din Sevilla.

Scolastica (sec. IX - XIV) a desavarit opera de fundamentare teologica i filosofica a religiei cre tine initiata de Sfintii Apologeti i continuata de Sfintii
Parinti.
Sub raport filosofic, scolastica intereseaza, in primul rand, prin cea mai importanta disputa teoretica desfa urata in cadrul sau, numita Cearta
universaliilor. Ea a fost declanata de Isagoga (gr. - introducere") lui Porphyrios (filosof grec neoplatonician care a trait intre anii 232 i 304 i a fost
unul dintre continuatorii lui Plotin - cca. 205-270 - cel mai important reprezentant al neoplatonismului) la Categoriile lui Aristotel, prima carte a
tratatului de logica al Stagiritului, Organon. Porphyrios se intreba in Isagogd daca genurile i speciile (adica notiunile, care erau denumite de medievali
universalii) sunt realitati substantiate sau numai concepte i daca, in cazul in care ele sunt reale, au corporalitate sau nu.
In esenta, Cearta universaliilor a urmarit elucidarea raporturilor dintre universalii, cum spuneam ca erau denumite in epoca medievala genurile
i speciile, adica generalul, i lucrurile individuale. In legatura cu aceasta problema au fost formulate numeroase puncte de vedere (nu mai putin de 13!),
reductibile in ultima instanta la doua:
1. Nominalismul - care avea maxima: Universalia sunt nomina (lat. - universaliile sunt nume", adica notiunile sunt doar termeni,
cuvinte) - se revendica din filosofia lui Aristotel i considera ca existenta reala au numai lucrurile individuale, iar generalul nu
exista ca atare nici in lucruri, nici separat de ele. Notiunile n-ar fi altceva decat simple cuvinte, nume date de oameni diferitelor
categorii de lucruri individuale. Cei mai importanti reprezentanti ai nominalismului au fost: Roscelin din Compiegne, Pierre
Abelard, Duns Scot, William Occam etc.
2. Realismul - ce avea maxima: Universalia sunt realia (lat. - universaliile sunt realitati", adica existente spirituale de sine
statatoare, asemanatoare Ideilor platoniciene) - se revendica din filosofia lui Platon i considera ca notiunile generale constituie
realitati de sine statatoare cu caracter spiritual, anterioare lucrurilor individuale, independente de acestea ca i de activitatea
spiritului uman. Cei mai importanti reprezentanti ai realismului au fost: Anselm de Canterbury, Guillaume de Champeaux,
Toma d'Aquino etc.