Glosar

 Insuficienţa de organ este definită ca o stare clinico-biologică ce rezultă în urma

pierderii temporare/definitive a funcţiilor organului respectiv.

 Insuficienţa cronică de organ atrage după sine imposibilitatea exercitării fiziologicului,

cel mai adesea rezultatul fiind imposibilitatea de a trăi.

 Prelevarea este recoltarea de organe, tesuturi sau celule umane

sănătoasemorfologic si functional, în vederea realizării unui transplant.
Prelevareaorganelor, tesuturilor si celulelor de origine umană se pot face atât de
ladonatori vii sau da la donatori decedati.Transplantuleste implantarea organului,
tesutului sau celulelor, în scopterapeutic, în organismul unui om bolnav.

 transplantul de tesuturi si/sau de organe se intelege acea activitate medicala complexa care, in
scop terapeutic, inlocuieste tesuturi si/sau organe umane compromise morfologic si functional,
din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sanatoase.

 moartea cerebrala reprezinta medical alterarea ireversibila a vietii celulelor creierului (cortex,
cerebel si trunchi cerebral), care provoaca incetarea definitiva a functiilor encefalului intreg

Istoric

 Această barieră, a insuficienţei de organ a fost depăşită în ultimele decade a secolului

XX, odată cu posibilitatea transplantului de organe.

 Transplantarea de organe a fost posibilă ca urmare a unor îndelungate cercetări de

medicină fundamentală care să depăşească bariera fiziologicului, perfectarea
tehnicilor de chirurgie a transplantului, aprofundarea cercetărilor în domeniul
imunologiei transplantului, introducerea de noi medicamente imunosupresoare care
să moduleze răspunsul imun în vederea acceptării organului transplantat,
îmbunătăţirea metodologiei de urmărire şi supraveghere a pacienţilor transplantaţi.

 Cu toate progresele realizate în domeniul imunologiei, la ora actuală nu poate fi vorba

decât de transplantarea cu allogrefe. Prin termenul de allogrefă se înţelege că grefa
provine de la un membru diferit genetic de primitor, dar care aparţine aceleaşi specii.
Majoritatea transplantelor de organ şi măduvă hematogenă sunt allogrefe şi se
realizează între fraţi şi surori, părinţi şi copii sau între primitori şi donatori neînrudiţi
identic genetic. Penuria de donatori de organe care se înregistrează la ora actuală la
nivel mondial, obligă la aprofundarea studiilor de genetică şi de imunologie în vederea
xenotransplantului cu xenogrefe.

 Prin xenogrefă se înţelege că grefa provine de la altă specie decât cea umană, de
exemplu transplantarea organelor de la porc la cimpanzeu, ca şi încercări
experimentale.
  Până la ora actuală xenotransplantul nu se poate efectua la specia umană; posibil ca
barierele imunologice să fi depăşite într-un viitor apropiat, rezolvând totodată şi
nevoia stringentă de organe pentru transplantare. Există în schimb la ora actuală mari
controverse de ordin medical, religios, etc, care consideră xenotransplantul inoportun
şi în contradicţie cu definirea biologică, etică şi morală a speciei umane. Dilema
xenotransplantului este de departe de a fi rezolvată, şi va necesita multe generaţii
până la luarea unei decizii adecvate.

Date statistice

 La ora actuală în Europa de vest, peste 40.000 de bolnavi sunt în aşteptarea unui
transplant renal, în timp ce numărul de transplante renale este sub 12.500, din care
sub 6.000 sunt cu donator cu moarte cerebrală. Această discrepanţă dintre cerere şi
ofertă este valabilă şi pentru alte continente. În SUA, la sfârşitul lunii ianuarie 1996,
existau 31.200 pacienţi înscrişi pe o listă de aşteptare, în timp ce numărul de
transplante efectuate anual nu depăşeşte 10.000 (datele provin de la Organizaţia
UNOS - United Network for Organ Sharing). Un calcul matematic arată că pentru a
realiza idealul transplantului renal ar fi nevoie de o activitate constantă şi susţinută pe
o durată de 3 ani, cu condiţia ca toate transplantele să fie reuşite, iar pe lista de
aşteptare să nu fie înscris nici un bolnav nou. În ciuda tuturor eforturilor care se
depun, acest deziderat nu se poate realiza. În ţările cu tradiţie în transplantologia
renală, cu posibilităţi economice adevărate, timpul de aşteptare este de cel mult 2 ani.
Din nefericire România este o ţară care se aliniază greu la ţările cu tradiţie în
transplantul renal; cauze de ordin economic, social, menţin încă România departe de
ţările cu tradiţie, în ciuda unei pregătiri profesionale remarcabile în acest domeniu de
activitate. Datele statistice din anul 2001 arătau astfel: un număr total de 3.789
bolnavi cu insuficienţă renală cronică terminală în program de substituţie renală, din
care doar 233 au avut şansa unui transplant renal (statistic 6,14% din numărul de
bolnavi au fost transplantaţi).

 Proporţia de transplante cu donor viu creşte la 14% în Danemarca, 25% în Suedia, 38%
în Norvegia, 72% în Grecia, 80% în Turcia, 80% în România.

 Comerţul cu organe este prohibit cu severitate în toate ţările, inclusiv în România.

 Datele statistice arată că până în prezent din cele 250.000 de transplante, peste
60.000 au fost efectuate cu donator viu. Datele EUROTOLD (Transplant Organs from
Living Donor) arată că în ţările din Europa de Vest se folosesc anual 1200 grefe cu
donator viu (11%) în timp ce în USA numărul lor este de 1800 (20%).

Donori

 In viata

 Era transplantului renal a început în anul 1954 cu celebra pereche de băieţi a

lui Merril JP, când doi fraţi univitelini au acceptat transplantul renal. Se acceptă
 la ora actuală că gemenii univitelini au compatibilitate mare dar nu total
identică. Cum această şansă este extrem de mică, de-a lungul anilor s-a
conturat accepţiunea că donorii vii sunt reprezentaţi de rude de gradul I
respectiv mamă, tată, frate, soră, a cărei înrudire genetică este cea mai bună cu
primitorul.

 Donatorul viu înrudit emoţional se defineşte ca acel donator care face parte din
categoria soţ-soţie, prieteni apropiaţi, între care se stabilesc probleme comune
de viaţă, o legătură emoţională atât de puternică încât acceptă sacrificiul de a
dona un organ pereche pentru salvarea vieţii celuilalt, cu respectarea regulilor
impuse de compatibilitatea imunologică.

 Transplantul cu donatori vii se aplică exclusiv pentru organele pereche !

 Se face excepţie de la această regulă în cazul transplantului hepatic şi exclusiv

la copil când donorul părinte poate dona un lob hepatic, sau un segment
hepatic. A 2-a regulă esenţială în transplantul renal este aceea că el trebuie să
respecte regula transfuziei de sânge izogrup, izoRh.

 A 3-a regulă esenţială – donarea cu donator viu este interzisă pentru minori.

 Moarte cerebrala – cadavru

 Donorul în moarte cerebrală constituie cea de a doua categorie de donori,

recoltarea respectând aceleaşi criterii medicale de indicaţii, contraindicaţii,
compatibilitate imunologică, grup sanguin şi de consimţământ verbal sau scris
emis în cursul vieţii de către donator sau acordat postmortem de cei cărora le
revine în mod legal cadavrul şi decizia asupra soartei lui. De-a lungul anilor şi
acest concept a suferit multe modificări. Iniţial s-a acceptat ca donare doar
pentru acei donori heart-beating-corps (donori cu cord funcţionând),
actualmente existând tendinţa care practică recoltarea de la donori „non
heart-beating” (cu cord oprit, dar nu mai mult de 30 minute). Rezultatele pe
termen lung privind funcţionarea rinichiului transplantat la a doua categorie
sunt net inferioare primei categorii de donori.

 Însuşi conceptul de moarte a suferit modificări, deşi se acceptă că stabilirea

„stării de moarte” este o activitate medicală; la bazele afirmării acesteia există
criterii educaţionale, culturale, religioase. Este explicaţia pentru care criteriile
de moarte şi în special de moarte cerebrală au fost modificate de mai multe ori
atât în Europa, cât şi în SUA.

 Conform criteriilor care uniformizează conceptul de moarte elaborate în 1981

în SUA, o persoană este considerată moartă în condiţiile în care:

 atât creierul cât şi trunchiul cerebral nu mai funcţionează;

  moartea cerebrală a fost clar identificată şi din punct de vedere a
ireversiblităţii sale;

 absenţa funcţiei cerebrale trebuie să persiste pe o perioadă determinată şi

uniform acceptată de timp.

 Dacă acceptăm cele două clasificări a morţii, „moarte cerebrală” şi „moarte

obişnuită”, dintr-o dată există riscul unor confuzii ireversibile, din partea unor
persoane neavizate, creindu-se părerea că în final ar fi vorba de două morţi.
Aceasta este motivaţia pentru care se preferă utilizarea termenului generic de
moarte, noţiunea de moarte cerebrală fiind rezervată într-un cadru strict
medical. Există legislaţii mai permisive care acceptă termenul de donare
prezumată; noţiunea se defineşte astfel: dacă persoana, posibil donator, nu a
exprimat în mod scris sau verbal (cu martori) că nu se opune donării, înseamnă
că el este de acord. Legislaţia română nu face referiri la această modalitate de
donare. Cu toate că a existat permanent o preocupare intensă pentru
perfecţionarea criteriilor de definire a morţii cerebrale, pentru a limita
abuzurile, încă mai persistă reticenţe privind acceptarea de către populaţie a
cărţilor de donator de organe. Chiar şi-n lumea medicală există ezitări, pe un
eşantion anonim de medici chestionaţi asupra oportunităţii de a deveni
donatori, un mic procent 5% au fost de acord.

 La polul opus se află alte concepţii cum ar fi ţările musulmane, sau Japonia,
care se opun transplantării cu organe recoltate de la donor cu moarte cerebrală
şi care consideră recoltarea de organe ca o blasfemie, ca o lipsă de moralitate
şi demnitate faţă de persoană şi faţă de conceptul de moarte. Este explicaţia
posibilă de ce în aceste ţări domină transplantul cu donor viu.

 Dacă se analizează situaţia reală cu donor cadavru, la care se adaugă şi

contraindicaţiile medicale, vom constata că acest dezechilibru între cerere şi
ofertă se va menţine permanent, discrepanţa se va menţine în fiecare an prin
creşterea continuă a numărului de bolnavi care au nevoie de o grefă renală.
Datele statistice arată că până în prezent din cele 250.000 de transplante, peste
60.000 au fost efectuate cu donator viu. Datele EUROTOLD (Transplant Organs
from Living Donor) arată că în ţările din Europa de Vest se folosesc anual 1200
grefe cu donator viu (11%) în timp ce în USA numărul lor este de 1800 (20%).

Etica

 Problema donării de rinichi ridică probleme etice deosebite, uneori dificil de

interpretat. Este greu uneori de a exclude cu certitudine suspiciunile legate de actul
donării, motiv pentru care majoritatea sistemelor naţionale de transplant (inclusiv în
România – în anul 1999 a fost promulgată Legea Transplantului de Organe) insistă
asupra necesităţii ca recoltarea de organe de la donator în viaţă să se facă numai
 atunci când motivaţiile donării sunt clar emoţionale, genetice şi altruiste, fără presiuni
interne sau externe şi în condiţiile în care atât donatorul cât şi primitorul au fost bine
şi corect informaţi asupra gestului decizional. Este motivaţia pentru care în toate
sistemele de transplant se pleacă de la ideea că donarea de organe nu poate face
obiectul unor foloase materiale, donarea trebuie să fie un act uman, altruist, eventual
donorul poate fi recompensat la nivel instituţional, reducerea programului de
activitate, schimbarea locului de muncă dacă depune eforturi fizice mari, asigurare de
sănătate, etc.

 În anul 1987 Consiliul European al Ministerelor Sănătăţii a opinat că donarea de

organe de la persoane în viaţă trebuie redusă şi dacă este posibil chiar eliminată. Se
argumentează că donarea de organe s-ar face sub presiuni psihologice şi se încalcă un
principiu a lui Hipocrate „Primam non nocere” (în primul rând să nu faci rău). Din
punct de vedere medical donorul rămâne totuşi cu un singur organ, nu lipsit complet
de complicaţii şi dezavantaje.

 Dincolo de bariera care se interpune între donor şi receptor există o altă categorie de
susţinători care afirmă că donarea este un act de mare moralitate şi demnitate
umană. În multe ţări legislaţia este mult mai permisivă (exemplu Spania). În Germania,
de exemplu, nu există o lege a transplantului cu donor viu în timp ce în Belgia legea
stipulează că transplantul cu donator viu este acceptată doar în condiţiile în care viaţa
primitorului este în mare pericol. Anglia, spre exemplu acceptă donorul viu, în timp ce
în Italia, Franţa, Germania transplantul cu donor viu este sub 10%.

 O altă problemă delicată este dacă există sau nu priorităţi pentru primitorii de grefă
renală.

 Aceste priorităţi, într-un cuvânt şi pe înţeles, s-ar defini: acei bolnavi care din raţiuni
de ordin medical au dificultăţi de continuare a unui program de dializă, au o patologie
asociată dializei ameninţătoare de viaţă şi pentru care transplantul ar rămâne singura
şansă de supravieţuire.

 Aceste criterii de apreciere variază de la ţară la ţară şi chiar în interiorul aceluiaşi

program naţional de transplant, de la un centru la altul.