Ministrul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Modova

Colegiul Politehnic din mun. Bălți

Referat:
La disciplina Filosofia
Conceptele filosofice ale lui Thomas Hobbes și ale
lui John Locke cu privire la cauzele apariției
societății și statului și deosebirile dintre ele

Elaborat : Onisim Ariadna

Gr.A-315
Verificat: Ciobanu Violeta

Bălți 2018
1
Thomas Hobbes (n. 5 aprilie 1588; d. 4 decembrie 1679) a fost un filozof englez, cel mai
cunoscut pentru tratatul său Leviatanul(1651).
Hobbes a scris despre filozofie politică și alte subiecte, oferind o definiție a naturii umane ca o
formă de cooperare auto interesată. A fost contemporan cu Francis Bacon și cu René Descartes și
a scris un răspuns la Meditațiile lui René Descartes.
Hobbes este unul dintre cei mai mari sistematicieni ai raționalismului și un bun cunoscător al
filosofiei lui Descartes. Pentru a scăpa de Revoluția engleză, Hobbes s-a mutat la Paris în
perioada 1640-1651, întorcându-se în Anglia după căderea lui Cromwell.
In secolul al XVII-lea sunt folosite din ce in ce mai des doua concepte ce isi au originea in Evul
Mediu, dar care nu obtinusera un statut de referință universală în acea perioadă. Cele două
concepte sunt cele de legi ale naturii, folosite în filosofia naturală, și cel de legi naturale, folosite
in jurisprudenta si in teoria politica.
O metafizica mecanicista; Dumnezeu e corp!
Thomas Hobbes, ramas in memoria colectiva ca filosof al politicului, realiza experimente
stiintifice si avea o opinie metafizica despre structura materiei. Pentru o analiza coerenta a lui
Hobbes putem pleca exact de la opinia sa asupra materiei. Exista interpretari ale lui Hobbes (1)
care sustin ca metafizica sa este gândita spre a fi cea care asigura pacea sociala, ca renuntarea la
entitatile spirituale este motivata de dorinta sa de a asigura pacea civila. Mi se pare insa onest si
elegant sa ii oferim lui Hobbes prezumptia de nevinovatie si sa asumam ca punctul de plecare al
sistemului sau de gândire este ontologia, evitând sa ideologizam de la bun inceput interpretarea.
Pentru Hobbes există doar entitați corporale si nu exista nimic in afara acestor entitati corporale.
Aceste entitati se definesc ca fiind independente de minte si co-extensive in spatiu. Ele au
accidente, acestea sunt corelativul proprietatilor substantelor din gândirea lui Descartes, orice
atribut in afara de miscare – culoarea, temperatura, marimea – reprezinta un accident. Interesant
este faptul ca accidentele sunt cele ce joaca un rol cauzal, si nu corpurile. Orice explicatie in ceea
ce priveste lumea fizica, corporala, singura care exista, este redusa la miscarea materiei (2).
Daca acceptam aceasta viziune asupra lumii avem câteva probleme, caci Hobbes nu elucideaza
ceea se intâmpla intr-un corp astfel incât sa poata produce miscare in celalalt. In plus, aceasta
conceptie nu este compatibila cu creatia lumii de catre Dumnezeu ex nihilo, afirmatie cu care
Hobbes este de accord, data fiind conceptia sa asupra autoputerniciei divine. E interesant de
subliniat ca Dumnezeu insusi este corp, pentru ca nu exista entitati spirituale, dar in acelasi timp
Dumnezeu este incognoscibil, caci oamenii nu poseda o facultate ce poate concepe infinitul (cum
poseda in filosofia lui Descartes).
Omul ca suveran de nevoie
Consecintele acestei reduceri ontologice sunt impresionante. In mod direct, dat fiindca nu exista
decât materie corporala si toate schimbarile sunt definite prin miscarea materiei, singurul model
pentru orice tip de cunoastere este fizica. Metoda geometrica a fizicii trebuie generalizata pentru
toata cunoasterea. Hobbes insusi declara in Prefata de la „De Cive“ ca filosofia sa a fost posibila
doar prin aplicarea noii metode folosite de Galilei in fizica.
In plus, daca filosofia morala medievala era bazata pe metafizica, in modernitate locul
metafizicii a fost luat de filosofia naturala, asa ca Hobbes incearca sa isi bazeze filosofia politica
pe acesta noua stiinta a naturii. Mecanica devine model universal, de la teoria politica la
medicina, vointele individuale sunt privite ca putând fi compuse, la fel cum fortele sunt compuse
la Galilei, pentru a obtine vointa colectiva. Monismul materialist si determinismul sunt
2
elementele distinctive al acestui mecanicism generalizat ce se prezinta ca un sistem inchis,
aproape autarhic si in echilibru (3).
Dar cum si legile mecanicii reprezinta rezumate si sinteze ale fenomenelor, si nu fenomenele
insele, la fel si viziunea asupra societatii se prezinta ca fiind artificiala. Geometria este un model
pentru fizica, dar este o „insula“ ideala a certitudinii si coerentei, creata de mintea umana si nu
de natura. Pentru Hobbes, adevarata cunoastere este doar cea a propriilor creatii, este o
cunoastere a ceea ce e artefact. Dat fiindca atotputernicia divina este de neinteles, nu exista o
armonie prestabilita intre mintea umana si univers, ca la Galilei. Or, daca nu poate cunoaste
decât ceea ce creeaza, omul este obligat sa organizeze universul, fiind absolut strain universului,
este obligat, ca sa supravietuiasca, sa joce rolul de suveran (4).
Nu putem cunoaste prin cauze finale, orice explicatie de tip teleologic este izgonita din filosofia
naturala, dar putem sa stim care sunt scopurile omului, stiinta politica obtinând in acest fel statut
de stiinta. Pentru ca vizeaza constructiile umane, stiinta asupra politicului poate fi precisa. La fel
ca in aritmetica si in geometrie – alte constructii umane -, arta de a face si de a mentine
republicile presupune anumite reguli, ne spune Hobbes (5).
Forta si puterea
Acest model al fizicii sociale ce ar caracteriza gândirea lui Hobbes, dupa propriile sale spuse, a
fost contestat din mai multe perspective: negarea lui in favoarea psihologiei si a antropologiei,
inlocuirea lui cu o teorie semiotica a puterii, negarea lui in favoarea unei teologii politice,
interpretarea opusa potrivit careia Hobbes pleaca de la scopul politic. Sa le luam pe rând.
1. Nu fizica, ci elemente de psihologie si antropologie ar sta la baza teoriei politice a lui Hobbes.
Pentru Leo Strauss conceptia politica a lui Hobbes nu e bazata pe stiintele naturii, ci pe elemente
de observatie empirica asupra comportamentului uman, un fel de psihologism, prezent inca din
scrierile de tinerete ale lui Hobbes, moment in care filosoful englez nu era interesat de filosofia
naturala. Teoria pasiunilor si teoria actiunii, atât de importante pentru descrierea starii de natura
si pentru argumentarea necesitatii de a renunta la aceasta stare, utilizeaza observatii despre
comportamentul uman, constante in opera lui Hobbes si prezente inca din tineretea sa (6).
2. Analogiile cu lumea fizica, pe care Hobbes le face, ar fi dus la o interpretare gresita ca sistem
mecanicist a gândirii sale. Teoria pasiunilor si dinamica relationala ce duce la razboi nu pot fi
explicitate, pur si simplu, in termeni de fizica. Nu avem de a face cu o fizica sociala, ci cu o
semiotica etico-politica, pentru ca puterea nu produce efecte decât prin intermediul semnelor. In
fizica, la fel ca in societate, forta este semn al puterii, avem de a face cu un sistem de relatii
simbolice si nu cu o folosire directa a violentei, puterea este de natura potentiala si nu este
totdeauna in act. Universalitatea insasi a statului este un produs al limbajului (7). In aceasta
interpretare accentul este pus pe teoria cunoasterii si pe nominalismul lui Hobbes.
Biserica – o corporatie politica autorizata de suveran
3. Teologia politica ce s-ar vrea ultima justificare a teoriei socio-politice a lui Hobbes pleacând
de la puterea nemarginita a lui Dumnezeu. Nu functia sa de creator este cea care conteaza, ci
aceea de suveran absolut si atotputernic. Omul i se supune pentru ca nu poate face alfel, omul
asculta de legea naturala, data de Dumnezeu, pentru ca are obligatia de a asculta. Legea divina
insasi nu merita numele de lege decât in masura in care relatia dintre om si Dumnezeu e
comparabila cu relatia ce ii uneste pe suveran cu supusii sai (8).
Atotputernicia divina este fundament atât al ordinii necesare a naturii, cât si al ordinii morale a
naturii. Modelul fizico-mecanist se fundamenteaza ca si modelul social pe necesitatea absoluta a
vointei lui Dumnezeu si pe faptul ca nu exista un posibil neactualizat al vointei divine. In ceea ce

3
priveste individul, conservarea de sine este impusa de atotputernicia divina, care duce la legile
naturale, care la rândul lor duc la constructia societatii. Obligatia morala provine din calitatea lui
Dumnezeu de suveran si din cea a omului de supus (9). Slabiciunea umana pusa in paralel cu
atotputernicia divina creeaza obligativitatea de a se supune legilor naturale si apoi de a se supune
corpului politic.
Dreptul natural este astfel derivat din puterea irezistibila a lui Dumnezeu ca suveran si nu din
faptul ca acesta este creatorul universului. Interesant este insa faptul ca Dumnezeu, dincolo de
revelatie, e incognoscibil, nu exista teologie naturala posibila, noi putem sti despre Dumnezeu
doar ca este, si nu ce este. In aceste conditii esenta crestinismului este redusa la minim si, in
ultima instanta, la latura sa politica. Esenta crestinismului este aceea ca Hristos este Mesia, dar
Mesia este regele imparatiei lui Dumnezeu, iar aceasta imparatie nu poate fi decât temporala si
materiala.
Pâna la a doua venire a lui Hristos, crestinul este deci obligat sa asculte de suveran, unic
reprezentant al lui Dumnezeu pe pamânt. In mod paradoxal, ascultatrea de puterea temporala este
justificata prin transcendenta si puterea lui Dumnezeu. Cum papa si papalistii folosisera teoria
celor doua sabii pentru a justifica superioritatea puterii spirituale asupra celei materiale, Hobbes
foloseste monismul ontologic pentru a reduce puterea spirituala la cea materiala si pentru a face
din Biserica o corporatie politica autorizata de suveran.
Impotriva clericilor
4. Interpretarea mai radicala presupune ca filosofia lui Hobbes ar pleca in mod invers fata de
cazurile descrise pâna acum, materialismul monist este ontologia pe care o alege deoarece
aceasta ar fi cea mai recomandata pentru a duce la pacea sociala. In scopul de a asigura pacea
publica, Hobbes elaboreaza o ontologie care nu lasa nici un loc pentru ceea ce nu este materie,
indiferent ca e vorba de a substante spirituale sau de vacuum. Hobbes isi propune sa prezinte un
sistem de gândire ce elimina elementele producatoare de haos si dezordine, pâna si faptul ca nu
crede in existenta vidului este o contributie la evitarea razboiului civil (10).
Capitolul 3 al tratatului „Leviathan and the air pump“, intitulat in mod sugestiv „Seeing double“,
este un atac impotriva influentei preotilor, reprezentanti ai asa-zisei puteri spirituale, ce vor sa
dubleze autoritatea si prin urmare sa creeze doua loialitati paralele pentru suveran si pentru
preoti. Or, divizarea autoritatii suveranului si impartirea loialitatilor cetatenilor este o crima.
Pentru a contracara acest comportament ce duce la revolte, trebuie sa il distrugem de la radacina,
iar radacina dublei puteri spirituale si temporale este credinta in existenta a doua tipuri de entitati
ontologic ireductibile, materia si spiritul. Daca acest dualism este negat nu mai exista un motiv in
virtutea caruia preotii sa pretinda autoritate si sa se prezinte drept o alternativa la deciziile
suveranului.
In aceasta forma, interpretarea mi se pare prea sociologizanta, este insa de retinut lantul cauzal,
in ambele sensuri. Chiar daca Hobbes a plecat de la ontologie si a ajuns la consecinte politice sau
daca a plecat de la dorinta de pace si a construit un sistem ontologic pe care sa se bazeze aceasta
dorinta, coerenta sistemului se pastreaza, ceea ce sunt premise in primul caz devin concluzii in
cel de al doilea si viceversa.
Legile naturii si legile naturale
Chiar si daca nu ar fi construit un sistem monist putem sa intelegem dorinta lui de a prelua
modelul practicat in filosofia naturala a vremii, pentru ca acesta oferea certitudine si
universalitate. Legile naturii, ca si legile naturale sunt universale, nimic nu se poate sustrage de
la respectara lor, spre deosebire de legile civile, pe care poti sa nu le respecti si nu doar ca poti,

4
dar nici nu esti pasibil de pedeapsa daca nu le respecti in cazul in care supravietuirea ta depinde
de incalcarea legii (11).
In plus, in secolul XVII regasim adesea dorinta de a deduce un intreg sistem conceptual dintr-o
baza minima de principii–axiome–legi. Descartes pretinde ca va reusi sa deduca din primele
principii ale filosofiei legile miscarii, mai in amanunt Descartes vrea sa bazeze aceste legi fizice
pe atributele divine. Chiar daca modul de a il concepe pe Dumnezeu difera la cei doi
contemporani in mod radical, ambii il pun pe Dumnezeu ca fundament al constructiei lor
teoretice.
Poate parea ciudat sa spunem despre Hobbes, care a fost acuzat de ateism, ca isi fundamenteaza
sistemul in suveranitatea absoluta a lui Dumnezeu. Nu stiu daca Hobbes a fost un credincios sau
nu, dar modalitatea de a apela la Scriptura si la atotputernicia divina dovedeste ca, daca nu era un
bun credincios, cel putin era un excelent retor. Chiar daca preia doar modelul paradigmatic de
gândire din teologie sau daca ii da un statut epistemic de fundamentare, in ambele cazuri se poate
vorbi despre o teologie politica a lui Hobbes.
In concluzie, relatia dintre legile naturii propuse de filosofia naturala si legile naturale propuse de
teoria politica poate fi interpretata in doua moduri: 1. fizica este model pentru constructia politica
si legile comportamentului uman sunt structurate la nivel metodologic dupa modelul fizicii sau 2.
atât legile naturale, cât si legile naturii au o sursa superioara, teologia naturala sau politica, si
existenta unui unic suveran ce se ingrijeste in mod asemanator de ambele.
Daca invocam insa monismul hobbesian, diferenta dintre legile naturii si legile naturale nu are
cum sa fie decât una in functie de departamente lumii la care se refera. Unitatea provine din
insasi ontologia sa nediferentiata.
John Locke (29 august 1632 – 28 octombrie 1704) a fost un filosof şi om politic englez
din secolul al XVII-lea, preocupat mai ales de societate şi epistemologie.
S-a născut la Wrington, Anglia; studiază mai întâi la Londra, apoi trece la Oxford, manifestând o
deosebită preferinţă pentru studiile exacte, medicină şi filosofie. În anul 1665 este secretar de
legaţie la Cleve, pe lângă Sir Walter Van, dar pentru scurtă vreme, două luni. Întors de la Cleve
în Anglia, cunoaşte un an mai târziu pe Lordul Anthony Ashley, care va fi ridicat ceva mai târziu
la rangul de Earl of Shaftesbury, cu care se împrieteneşte şi în a cărui casă va îndeplini, de
la 1667 la 1675, oficiul de medic precum şi pe acela de educator. Prietenia cu lordul Anthony
Ashley a decis şi peripeţiile vieţii lui John Locke. Împărtăşind împreună cu acesta răspunderi
politice, fiindu-i secretar şi atunci când prietenul său a fost Lord Cancelar cât şi atunci când a
fost prim-ministru, el a trebuit să-l urmeze pe Shaftesbury şi când acesta a trebuit să se refugieze
în Olanda în urma conflictului cu regele, unde trăieşte luându-şi diferite nume şi schimbând
oraşele, pentru a nu fi descoperit, de la 1683 până la 1689, când se urcă pe tronul
Angliei Wilhelm de Orania. Întorcându-se în patrie, el este numit mai întâi „Commissioner of
appeals” iar apoi „Commissioner of trade and plantages”. John Locke moare la Essex la 28
octombrie 1704.
Locke a continuat linia empiris-materialistă a lui Bacon şi Hobbes, fundamentând orientarea
senzualistă în teoria cunoaşterii. Opera celebră a lui J. Locke, care a exercitat foarte mari
influenţe, se intitulează: An essay concerning human understanding (Eseu asupra intelectului
omenesc), 1689–1690. Combătând teoria idealistă a ideilor înnăscute, Locke afirmă în această
operă că toate cunoştinţele provin din experienţa senzorială. După el, sufletul omului, la naştere,

5
ca o foaie nescrisă (tabula rasa): În intelect nu există nimic fără să fi fost înainte în simţuri.
Locke a făcut totuşi unele concesii idealismului, admiţând, alături de experienţa internă, ca un
izvor de sine stătător al cunoaşterii şi formulând teoria calităţilor secundare, după care
calităţile secundare (culoarea, gustul, mirosul etc.) ar fi subiective şi numai
calităţile primare (întinderea, figura, mişcarea etc.) ar avea un caracter obiectiv. Locke nu
înţelegea specificul calitativ al raţiunii în raport cu simţurile şi rolul ei activ.
Teoria ideilor înnăscute este o teorie gnoseologică idealistă potrivit căreia în conştiinţa omului ar
exista de la naştere, independent de experienţă, anumite idei (ex. ideea de număr, de mişcare, de
întindere). Teoria ideilor înnăscute a fost suţinută sub diferite forme
de Platon, Descartes, Leibniz şi de alţi filosofi. Ea a fost criticată de pe poziţiile senzualismului
materialist de Locke, Condillac ş.a. Materialismul dialectic respinge teoria ideilor înnăscute,
arătând că izvorul tuturor cunoştinţelor noastre sunt senzaţiile şi percepţiile, care reflectă lumea
obicetivă.
Locke spune că nu există idei şi principii înnăscute. Intelectul nu este în posesia anumitor idei cu
care vine pe lume, când se naşte omul. Ci toate ideile, fără deosebire, pe care le posedă intelectul,
îi sunt procurate de simţuri, îi vin de la percepţii. Intelectul, prin urmare, nu posedă originar şi
nici nu poate crea idei, ci el numai prelucrează ceea ce-i furnizează simţurile. Intelectul este activ
dar nu este creator. Două sunt izvoarele din care provin cunoştinţele noastre. Avem pe de o parte
percepţiile care ne pun în contact cu obiectele externe, pe care Locke le numeşte senzaţii
(sensations), iar pe de altă parte avem percepţiile care ne relevează ceea ce se petrece în
conştiinţa noastră şi pe care Locke le numeşte reflexii (reflections). Avem deci o experienţă
externă şi una internă. Locke ţine să sublinieze că experienţa externă este aceea care se produce
întâi şi că după aceasta ia naştere şi experienţa internă.
În politică, Locke combate absolutismul şi tirania, apără libertatea şi dreptul, vede în puterea
legislativă forţa supremă. Acesteia trebuie să i se supună puterea executivă şi cea federativă, care
are menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară. Dacă guvernul, reprezentanţii
şi monarhul îşi depăşesc mandatul, atunci poporul trebuie să intervină şi să-şi exercite singur
suveranitatea. Cine calcă legea şi ştirbeşte din drepturile poporului, se pune în stare de război cu
acesta, şi revoluţia este în acest caz o armă de apărare, un rău necesar.
În pedagogie, Locke recomandă să se deştepte în copil dispoziţiile naturale, să se ţină seama de
individualitatea lui, să se predea un învăţământ intuitiv, să fie pregătit pentru muncă printr-o
activitate plăcută.