UNIVERSITATEA ROMANO-AMERICANA

Facultatea de Drept

FILOSOFIE. SUPORT CURS

Lect. Dr. Robert Popescu

Bucuresti
2020
A. Cuprins:

I. Natura umana si legile (timp de studiu: 2 ore)

II. Etica si drept (timp de studiu: 4 ore)

II1. Terorii teleologice. (timp de studiu: 2 ore)
II.1.a Aristotel
II.1.b Etica crestina
II.1.c. Utilitarismul
II2. Teorii deontologice. (timp de studiu: 4 ore)
II.2.a. Kant

III. Lege, dreptate si morala. (timp de studiu: 4 ore)

III.1. Teoriile dreptului natural (timp de studiu: 2 ore)

III.2. Teoriile dreptului pozitiv (timp de studiu: 2 ore)

IV. Drepturi umane fundamentale (timp de studiu: 6 ore)

IV.1. Libertatea.
IV.1. a. Libertate negativa si libertate pozitiva (timp de studiu: 2
ore)
IV.1. b. Libertatea de expresie (timp de studiu: 2 ore)
IV.1. c. Libertatea religioasa(timp de studiu: 2 ore)

IV.2. Egalitatea (timp de studiu: 6 ore)

 IV.2. 1. Mijloace de combatere a inegalitatilor
IV.2..a. Actiunile antidiscriminatorii(timp de studiu: 2 ore)
IV.2.b Actiunile afirmative(timp de studiu: 2 ore)

V. Controverse privitoare la logica juridica (timp de studiu: 2 ore)

VI. Logica juridica
VI. Problema faptelor
B. Sinteza:

I Natura umana si existenta legilor

Obiective:

1. identificarea premiselor dialogului dintre filosofie si drept;

2. prezentarea sumara a celor mai importante teorii despre natura
umana

Ne putem intreba, pe buna dreptate, ce are atat de particular omul, incat sa

aiba nevoie de legi? Exista ceva in natura sa interioara, care sa necesite
prezenta legii? Intrebarea e cu atat mai nelinistitoare cu cat raspunsul cel mai
la indemana, acela care ar invoca complexitatea extraordinara a societatilor
umane, nu sta in picioare. Nu sta, pentru ca exsta in natura societati extrem
de complexe, cum ar fi cele ale termitelor (numarand milioane de indivizi), a
caror acivitate se desfasoara, mai trebuie sa o spunem? fara a fi reglementata
legislativ.
Daca incercam sa urmarim raspunsurile oferite de filosofie la
intrebarea noastra, am putea vedea ca acestea se pot grupa in cateva
categorii:
a. raspunsul traditional (religios) In majoaritatea religiilor lumii,
omul este o fiinta creata de Divinitate si impartaseste cu
Aceasta cateva trasaturi esentiale, cea mai importanta fiind
constiinta. Legea divina se reflecta in constiinta omului. Sau
asa ar trebui, deoarece, din nefericire, omul a cazut in pacat,
 iar pacatul originar a intrerupt conexiunea intima intre Creator
si creatura. De aceea, in scopul restabilirii legaturii,
Dumnezeu a trimis omului legi scrise, ca acesta sa poata
(re)intelege ceea ce doreste Dumnezeu de la el.
b. Raspunsurile moderne sunt mai numeroase, insa cele mai
importante sunt cele numite „ale contractului social”. Ele
pleaca de la ideea ca raspunsul traditional este nesatisfacator,
data fiind multiplicitatea de sisteme de legi care se
autointituleaza „divine”. Pe care din ele sa le credem?
Ganditorii moderni au ales sa nu creada nici una, ci sa incerce
sa deduca din existenta umana primitiva (asa numita „stare de
natura”) adevarata natura umana. Putem identifica doua mari
teorii ale contractului social:
b.1 teoria optimista (J.J.Rousseau) ce asuma ca viata
umana primitiva era prin excelenta una fericita, dominata de
doua principii (principiul dragostei de sine, respectiv
principiul iubirii aproapelui). Existenta idilica a umanitatii s-a
terminat in momentul in care a aparut ideea proprietatii, care a
adus dupa sine inegalitatile sociale. Rousseau propune un
„contract social”, bazat pe principile fundamentale ale naturii
umane, care ar trebui sa readuca fericirea in viata sociala.
Inconsecinta, legile (contractului social) sunt necesare pentru
a indrepta raul facut de proprietatea privata.
B2. teoria pesimista (Th. Hobbes), care pleaca de la
ideea ca viata in comunitatile umane primitive era dominata
de competitie si razboi. Oamenii sunt „lupi unii fata de
ceilalti”, pentru ca supravietuirea lor este in joc. Ca o viata
sociala sa poata incepe, este nevoie de reglementarea
violentei, printr-un contract social. Legile sunt necesare pentru
oameni pentru a le infrana pornirile razboinice ale naturii lor.

Cele trei teorii enumerate mai sus pleaca de la

presupozitii diferite privitoare la natura umana, insa toate cad
de acord ca viata umana nu este posibila in absenta legilor.
Trebuie sa spunem insa ca toata aceasta discutie despre natura
umana si raportul ei cu legile nu are doar o importanta
teoretica: din raspunsurile care s-au data au decurs consecinte
foarte importante cu privire la organizarea efectiva a
societatilor. Pe baza teoriei optimiste cu privire la natura
umana au fost concepute societatile comuniste, iar pornind de
la presupozitiile teoriei pesimiste, societatile de tip capitalist.
Ironic, nu-i asa?
Teste de autoevaluare:
1. Imaginati o societate in care sa nu existe nici un fel de reguli
scrise. Credeti ca aceasta s-ar apropia de „starea de natura”
conceputa de Rousseau, sau de cea a lui Hobbes?
2. De ce credeti ca societatile socialiste, plecand de la o viziune
optimista asupra naturii umane, au inregistrat peste tot esecuri
rasunatoare?
II. Etica si legile

Obiective:
1. trasarea legaturilor intre conceptul juridic de lege si cel moral;
2. identificarea teoriilor etice fundamentale si a legaturilor acestora
cu relativismul moral;

In primul capitol am discutat despre legi la modul foarte general, ceea

ce desigur constituie un neajuns. „Lege umana” poate face referire la ceva
juridic (ceea ce intereseaza studentul la drept), dar se poate referi si la
morala, care reprezinta de fapt sursa dreptului. In capitolul de fata ne vom
referi la acest sens al notiunii de lege, cel moral.
Etica (sau morala) este acea parte a filosofiei care se ocupa de
evaluarea actiunilor umane, ca fiind dezirabile sau indezirabile, bune sau
rele. Sigur ca actiunile nu sunt in sine „bune” sau „rele”. Ca ele sa poata fi
incadrate astfel, este nevoie ca ele sa se desfasoare in interiorul unui „spatiu
moral”, spatiu in care oamenii sa posede instrumente de discriminare/
categorizare a tuturor tipurilor de actiuni posibile.
Daca ar exista un singur sistem de incadrare a tuturor actiunilor, adica
daca toti oamenii ar fi de acord cu privire la ceea ce inseamna bine/rau, am
putea vorbi de „absolutism moral”. Intr-un asemenea caz, nu ar mai exista
dezbatere etica, asa cum nu exista dezbatere aritmetica. Opusul
absolutismului moral il constituie relativismul moral, conceptia protrivit
careia notiunile morale sunt relative la cei care le produc – la extrema,
fiecare individ poate poseda un sistem de evaluare propriu, ceea ce ar
distruge complet ideile de bine si rau. Chiar mai dramatic decat aceasta,
orice sens al acordului moral si-ar pierde substanta.
Exista totusi o forma de relativism mai interesanta, anume
relativismul cultural, care evita pericolele amintite mai sus. Acesta sustine ca
fiecare cultura elaboreaza un sistem de valori proprii, iar notiunile de bine si
rau sunt relative la nivelul culturii respective. Cu alte cuvinte, oameni
apartinand aceleiasi colectivitati ar impartasi aceleasi idei despre ceea ce
este bine, insa nu exista un bine si un rau valabil pentru toate colectivitatile
umane. Ce e bine pentru o colectivitate poate sa fie rau pentru alta si
viceversa. De exemplu, bigamia este condamnabila in societatile crestine,
insa e acceptate in cele musulmane. Relativismul se potriveste foarte bine cu
asemenea exemple. Exista situatii mai dificile, care face ca aceasta forma de
relativism moderat sa fie pusa sub semnul intrebarii. Poate cineva educat
intr-o cultura care pune pret pe viata si libertatea umana sa accepte alte
culturi in care libertatile sunt incalcate, oamenii sunt torturati, ca alternative
morale autentice? Suntem gata sa admitem ca libertatea, egalitatea sunt doar
valori ale culturii noastre, si ca alte culturi pot avea pur si simplu alte valori?
Ca sa raspundem la o asemenea intrebare, ar trebui sa urmarim cateva mari
teorii morale.

II.1 Teorii teleologice

II.1.a Aristotel

Perspectiva morala a lui Aristotel este una teleologica pentru ca el priveste

morala in termeni de finalitati umane. Intrebarea „ce este binele pentru om?”
e gandita de Aristotel ca sinonima cu „care este scopul omului, asa cum a
fost conceput de catre Divinitate”? Raspunsul lui Aristotel este simplu:
fericirea. Doar ca Aristotel nu concepe fericirea ca fiind o stare sufleteasca
de implinire sau satisfactie deplina, asa cum o concepe simtul comun.
Retinerea lui Aristotel cu privire la ideea de „stare sufleteasca” e data de
caracterul trecator al oricarei stari psihologice. Orice stare, cat ar fi ea de
placuta, va trece in cele din urma, iar fericirea, daca e scopul suprem al
fiintei umane, nu poate fi ceva trecator. Solutia lui Aristotel este una
interesanta: el afirma ca fericirea este o activitate, anume aceea conforma
cu virtutea (unde virtutile sunt sinonime cu actiunile cumpatate, medii intre
extreme). Un om virtuos este acela care evita excesele, fie in fapta, fie in
simtire. Omul virtuos este prin excelenta un om echilibrat, care actioneaza in
conformitate cu natura sa. Si atunci, cand cineva actioneaza asa cum a fost
destinat de catre divinitate, cand el nu-si doreste ceva care nu-i sta in putinta,
el este fericit.
Cum se ajunge la fericire? Omul natural nu este fericit, pentru ca inca
nu si-a implinit potentialitatea. El nu se cunoaste pe sine si nu stie ce ar
trebui/putea sa faca. Aceasta cunostere o aduce etica, insa simpla cunoastere
nu este suficienta – asa cum simpla cunoastere a teoriei muzicale nu face
dintr-un om obisnuit un interpret la un instrument muzical. Pentru a canta,
este nevoie de practica. Pentru a deveni virtuos, omul trebuie sa exerseze
virtutea.

II.1.b Etica crestina

Aceasta impartaseste multe din perspectiva aristoteliciana, in primul

rand caracterul teleologic. Binele este definit in functie de scopul final, care
este fericirea (sau mantuirea). De asemenea, crestinismul asuma ca omul
natural nu este fericit, pentru ca nu se cunoaste pe sine (aici mai este
adaugata ideea ca omul natural este deasemenea pacatos). Ca sa devina
fericit, el trebuie sa cunoasca etica crestina/ practice virtutile crestine.
Asemanarile cu aristotelismul se oprsc aici, pentru ca ideea de fericire
crestina este simultan mai extinsa si mai restransa decat cea aristotelica
• mai extinsa, pentru ca fericirea crestina, inteleasa ca unio
mystica, contopire a omului cu divinitatea, este ceva care
intrece orice imaginatie
• mai restransa, deoarece crestinul nu poate obtine fericirea in
timpul vietii. Viata in „aceasta lume” este una prin excelenta
nefericita, plina de suferinte si neajunsuri – o viata de sacrificii
asemanatoare vietii mantuitorului.

II.1.c. Utilitarismul

Conceptia crestina despre etica a dominat intreg Evul Mediu

european. O data cu reforma protestanta, au inceput sa apara fisuri ale
teoriei. Omul devine fericit, sustine etica crestina, daca respecta preceptele
morale ale eticii. Ce se intampla insa daca apar sieteme de etica diferite, care
cer actiuni diferite din partea credinciosilor? Concret, daca etica catolica
sustine ca ca pentru mantuire sunt necesare rugaciunea, postul, caritatea,
participarea la slujbe religioase etc, iar protestantismul afirma ca nici una din
aceste acetiuni nu garanteaza mantuirea, ce ar trebui sa faca crestinul de
rand? Pe cine sa creada? Pe nimeni, crede J. Bentham, intemeietorul
curentului utilitarist din etica. El considera ca toate teoriile etice religioase
sunt construite pe baza unor superstitii si prejudecati. Prejudecata cea mai
problematica este aceea ca ar exista un „scop suprem” pentru toti oamenii,
acela exprimat de conceptia etica. Ca nu exista un asemena scop este evident
pentru Bentham, deoarece cate teorii etice exista, atatea sunt si „scopurile
supreme”. In locul acestei himere, Bentham propune o teorie pishologica
bazata pe cele doua principii ale naturii umane (in viziunea lui Bentham)
• inclinatia catre placere
• dorinta de a evita durerea
Toti oamenii impartasesc cele doua principii. In consecinta, binele este ceea
ce produce placere si ne permite sa evitam durerea. Actiunile nu sunt in
sine bune sau rele, ci vor fi taxate ca atare in masura in care ne ajuta sa
sporim placerea/micsoram suferinta. Bentham evita egoismul deplin care
pare sa caracterizeze o asemenea perspectiva considerand ca evaluarea
utilitatii in termeni de placere/durere se va face la nivel social, nu individual
(ceea ce sporeste placerea/micsoreaza durerea la nivel de comunitate). A
construi spitale pentru saraci este un lucru bun, deoarece are efecte utile la
nivel social (nu pentru ca asa a poruncit Dumnezeu). Perspectiva utilitarista
insa devine problematica in situatii in care actiuni considerate in mod
instinctiv ca rele au consecinte sociale dezirabile (a distruge o comunitate
mica poate servi interesele majoritatii, dar asta nu o face „buna”). Pericolul
care pandeste perspectiva utilitarista este acela al lui „scopul scuza
mijloacele”
II. 2 Teorii deontologice

II.2.a. Kant

Ganditorul german Immanuel Kant respinge orice incercare de a concepe

etica in termeni teleologici, concentrandu-se asupra actiunilor morale in sine.
Intrebarea fundamentala a eticii pentru el nu este „care e scopul omului?” ci
„ce trebuie sa fac?”. Raspunsul este simplu: trebuie sa-mi fac datoria. Dar
care este datoria morala, in viziune kantiana. Pentru a intelege aceasta,
trebuie sa urmarim articularea interna a datoriei:
• premisa fundamentala a moralei este aceea a libertatii. Ca oamenii sa
poata fi evaluati, ei trebuie sa fie considerati liberi. Altfel, nu exista
nici un fel de responsabilitate
• nu doar ca oamenii sunt liberi, dar ei devin constienti de aceasta
libertate si o doresc.
• „vointa buna” este aceea de a dori permanentizata aceasta libertate,
garantand-o si pe cea a celorlalti. Daca eu refuz libertatea celorlalti,
imi retrag posibilitatea fundamentarii propriei libertati.
• Garantarea libertatii de catre „vointa buna” se face prin fixarea de
norme imperative.
Imperativul categoric kantian, esenta datoriei in perspectiva lui Kant, poate
fi rezumat astfel: actioneaza asa incat sa tratezi umanitatea (atat in
persoana ta, cat si a celorlalti) intotdeauna ca scop si niciodata doar ca
mijloc. E o formulare extraordinara, care intr-o fraza reuseste sa rezume
intreaga pleiada de porunci morale ale umanitatii. Daca eu respect
umanitatea celuilalt, tratand-o ca scop in sine, eu nu pot sa-l mint, sa-l insel,
sa-l ucid.
 Marea problema a kantianismului o constituie lipsa totala de atentie
acordata consecintelor actiunii. Chiar daca actiunea are ca finalitate suferinta
mea sau a celor din jur, eu trebuie sa-mi fac datoria.

Care teorie este cea mai buna? Nu se poate da un asemenea raspuns, cu cat
chiar si astazi exista dezbateri teoretice semnificative intre filosofi. Si astazi
exista luari de pozitie kantiene sau utilitariste. Scopul acestui capitol nu este
acela de a ne schimba atitudinile morale, ci de a examina presupozitiile,
implicatiile si dificultatile lor.
Teste de autoevaluare:

1. Care este teoria etica pe care o considerati cea mai adecvata vietii
cotidiene? De ce?
2. Sunteti de acord cu teoria utilitarista cand sustine ca minciuna nu
este un rau in sine, ci doar consecintele acesteia ar putea fi
evaluate ca fiind bune sau rele?
3. Credeti ca relativismul moral este o provocare serioasa la adresa
valorilor traditionale?
III Morala si dreptate

Obiective:

1. Punerea in lumina a caracterului problematic al dreptatii: este

aceasta o notiune morala sau este exclusiv una juridica?
2. Teoria dreptatii naturale si cea a dreptatii pozitive – cele doua
perspective majore privitoare la dreptate
3. Descoperirea implicatiilor profunde ale aderarii la una din cele
doua teorii ale dreptatii: exemplul crimelor de razboi.

Sunt morala si dreptatea sinonime? Unii considera ca da, insa cei mai multi
teoreticieni insista asupra distinctiilor dintre ele:
• Morala ar face trimitere la acele clase de actiuni a caror nerespectare
nu este sanctionata legal;
• Dreptatea ar face trimitere la acea clasa de actiuni a caror nerespectare
este sanctionata de lege;

Dar care ar fi aceste actiuni? Putem distinge doua mari categorii

• Repartizarea bunurilor/avantajelor in interiorul unei comunitati;
• Protectia indivizilor imporiva agresiunilor sau vatamarilor.

Ca bunurile sa fie repartizate corespunzator la nivelul unei comunitati sau ca

indivizii sa fie protejati nu sunt necesare doar legi morale, care sa fie
prezente in constiintele indivizilor – sunt necesare legi scrise. Dreptatea este,
asadar, inseparabila de ideea de lege. Ceea ce separa teoreticienii in
considerarea dreptatii este daca cumva dreptatea este dependenta de morala,
sau daca nu cumva legea pozitiva epuizeaza complet intelesul dreptatii.
Avem asadar
a. Teoria dreptului natural, ce priveste dreptatea ca fiind
inseparabila de morala;
b. teoria dreptului pozitiv, care considera dreptatea separata de
morala.

III.1. Teoria dreptului natural

E cea mai veche perspectiva privitoare la relatia dintre dreptate si

morala, ea existand inca din antichitate (ex. Cicero). Ea este elaborata
sistematic insa in Evul Mediu de catre Toma D’Aquino, ce sustine ca exista
o „lege naturala”, inculcata de catre Dumnezeu in constiinta omului si care
este indreptatita sa judece legea pozitiva (scrisa), atunci cand aceasta din
urma s-a abatut de la preceptele divine. Adesea auzim expresia „nimeni nu e
mai presus de lege”. Toma ar fi replicat: „ba da, si anume legea naturala”.
Cand legea scrisa este nedreapta (cum a fost cazul legilor in societatile
totalitare), legea naturala din sufletul omului le poate condamna ca fiind
nedrepte! Judecatorul american Robert Jackson, presedintele tribunalului de
la Nuerenberg, in procesul intentat capilor Germaniei Naziste, a considerat
ca „legea naturala” a constiintei este mai puternica decat legile strambe
elaborate de Hitler, iar aceasta este suficienta pentru a-i condamna pe
nazisti.
Trasaturile generale ale dreptului natural:
a. dreptatea sau nedreptatea nu depind exclusiv de legea pozitiva;
b. dreptatea reprezinta criteriul de evaluare al legii pozitive;
 c. dreptatea este obligatorie;
d. dreptatea este o notiune obiectiva.

III.2. Teoria dreptului pozitiv

Adeptii acestei teorii neaga orice legatura intre moralitate si dreptate.

Aceasta din urma nu este data de o presupusa „lege naturala”, ci este fixata
si definita integral de legea pozitiva. Conceptul central al teoriei dreptului
pozitiv este acela de „regula”. Regulile fixeaza ceea ce este drept si nedrept:
drept este ceea ce regula autorizeaza, nedrept este ceea ce regula interzice.
Orice societate cunoaste doua tipuri de reguli fundementale:
1. reguli primare (imperative) care sunt regulile de actiune;
2. regulile secundare, care vizeaza regulile primare. In fapt,
regulile de ordinul doi specifica conditiile in care regulile
primare pot fi propuse, afirmate, modificate sau eliminate.
Trasaturile generale ale dreptului pozitiv sunt:
a. dreptatea/nedreptatea sunt dependente de legea pozitiva;
b. legea este independenta de notiunile de dreptate sau nedreptate;
c. dreptatea se defineste ca o conformare la lege;
d. orice notiune de dreptate independenta de legislatie este in mod
fundamental o notiune subiectiva.

Cele doua teorii se afla in opozitie directa, fiecare beneficiind de argumente

solide, dar prezentand fiecare si slabiciuni semnificative. Teoria dreptului
natural, admitand o legatura intrinseca a dreptului cu morala, permite o
abordare mai flexibila a ideii de legislatie nedreapta (pentru ca incalca
dreptul natural), insa este incarcata cu premise teoretice discutabile (ideea
prezentei in constiinta omului a unor idei independente de educatie). Teoria
dreptului pozitiv este libera de asemenea presupozitii, insa intra in dificultate
atunci cand trebuie sa dea seama de regimuri politice totalitare.
Intrebari de autoevaluare

1. Credeti ca Procesul de la Nuerenberg, in care au fost judecati

capii nazisti, poate fi justificat in lumina dreptului natural?
2. Este legitim ca o cultura sa impuna o viziune asupra dreptatii
altor culturi (pe care le considera inferioare)? Incercati sa oferiti
exemple atunci cand va argumentati raspunsul.
3. credeti ca un jurist este tentat sa priveasca dreptatea prin
intermediul teoriei dreptului pozitiv? De ce?
IV. Drepturi umane fundamentale

Obiective:

1. Expunerea celor doua concepte majore ale libertatii: conceptul

pozitiv, respectiv negativ al libertatii.
2. Identificarea caracterului paradoxal al libertatii pozitive: cum se
poate ajunge la dictatura ce are la baza ideea de libertate.
3. Problematizarea ideii de „libertate de expresie”: este aceasta o
bariera in dialogul intre culturi?
4. Libertatea religioasa: este religia opusa ideii de libertate?

IV.1 Libertatea

Mai facem un pas important. Despre dreptate putem vorbi la modul

general, precum in capitolul anterior, insa putem intelege mai bine sensurile
acesteia doar daca atingem continuturile particulare ale drepturilor
indivizilor.
Adesea auzim spunandu-se ca libertatea ar fi cea mai importanta
achizitie a umanitatii, ca Revolutia din Decembrie ’89 a avut ca scop tocmai
recuperarea unei libertati pierdute in timpul regimului comunist si, in acelasi
timp, ni se spune ca prea multa libertate este daunatoare, ea putand corupe
lesne mai ales vietile tinerilor. Cum putem armoniza aceste perspective
contradictorii?
IV. 1. a. Libertatea pozitiva si libertatea negativa

Ar trebui precizat mai intai ca exista cel putin doua sensuri fundamentale
ale conceptului de libertate, asa cum le-a sistematizat filosoful britanic Sir
Isaiah Berlin:
1. notiunea libertatii pozitive;
2. notiunea libertatii negative.

1. Libertatea pozitiva este cea mai veche acceptiune a libertatii, prezenta

inca la Platon, care considera ca „liber este acela care este propriul sau
stapan”. Originalitatea lui Platon a fost aceea de a elibera conceptul de
„sclavie” de sensul sau juridic, imbogatindu-l cu conotatii morale si
psihologice. Sclav, pentru Platon, este si tiranul al carui suflet este inrobit de
pasiuni. Ecouri ale perspectivei platoniciene intalnim in limbajul comun
chiar si astazi, atunci cand spunem despre cineva care a renuntat la un viciu
(alcool, droguri) ca „s-a eliberat”.
Desigur, o asemenea perspectiva implica o impartire a fiintei umane
in doua etaje distincte:
• eu superior (controlat de ratiune)
• eu inferior (dominat de instincte)

Platon crede ca fiinta umana este libera atat timp cat eul superior
controleaza eul inferior. In caz contrar, este vorba de sclavie si cadere in
animalitate. Aceasta viziune asupra libertatii umane a cunoscut o larga
popularitate in cultura europeana. Crestinismul, de exemplu, a imbratisat
integral ideea libertatii pozitive.
Paradoxul inerent al acestei perspective este ca, in numele libertatii
autentice (adica a eului rational) oamenii pot fi constransi sa urmeze o
anumita linie de actiune, in pofida dorintei lor. Aceasta, pentru ca se poate
asuma ca dorintele lor nu sunt altceva decat produsul instinctualitatii
animalice. Constrangerea ar fi necesara pentru ca exista partea inferioara din
om. Daca toti oamenii ar fi guvernati de ratiune, constrangerea si-ar pierde
sensul existentei.
Putem spune ca viziunea libertatii pozitive poate fi sustinuta doar in
conditiile acceptarii unor presupozitii extrem de discutabile cu privire la
natura umana:
1. exista un singur scop veritabil pentru toti oamenii, acela de a conduce
rational existenta;
2. finalitatile tuturor se armonizeaza intr-un intreg;
3. orice conflict e cauzat de confruntarea dintre ratiune si instincte;
4. atunci cand oamenii vor fi complet rationali, vor asculta de legile
rationale ale propriei lor constiinte, vor respecta legea si vor fi
complet liberi.

2. Libertatea negativa se numeste asa pentru ca este definita doar ca o lipsa,

anume cea a constrangerii. Un om este liber, in aceasta perspectiva, daca nu
este constrans de altcineva/altceva sa faca ceea ce nu doreste. Sigur ca
libertatea nu poate fi niciodata totala, altfel omenirea ar recadea in starea de
natura hobbesiana. Sustinatorii ideii de libertate negativa accepta ca existe
limite inerente ale libertatii fiecaruia, insa ei cred ca garnita libertatii este
data de libertatea celor din jur. Suntem liberi sa facem orice, cu conditia sa
nu rapim libertatea altor persoane.
O asemenea viziune generoasa asupra libertatii a nascut numeroase
controverse. De aceea, cu privire la spatiul in interiorul caruia sa nu existe
constrangeri exista mai multe opinii:
• la o extrema, perspectiva liberala asuma ca oamenii sunt fiinte morale
complete, ceea ce le confera dreptul la o libertate deplina, in masura in
care aceasta nu afecteaza libertatea celorlalti (in consecinta, statul nu
ar trebui sa interzica cetatenilor consumul de alcool, droguri, sa nu
intervina in chestiuni legate de dreptul la viata si moarte – eutanasia,
sinuciderea, avortul);
• la cealalta extrema este perspectiva socialista care asuma faptul ca
statul (sau o parte a lui) cunoaste mai bine decat cetatenii ce este mai
bine pentru ei, si de aceea isi permite sa reglementeze strict consumul
de droguri si alcool, sa decida in ceea ce priveste dreptul la viata si la
moarte.

In esenta, conceptul libertatii negative este unul politic, care pune in

paranteze ideea de natura umana. Omul, in aceasta viziune, este liber sa-si
urmeze propriile dorinte, indiferent care ar fi acelea si indiferent de ceea ce
cred ceilalti despre ceea ce ar trebui sa constituie „adevaratele scopuri” ale
naturii umane.

IV.1. b Libertatea de expresie

Libertatea de expresie (a discursului) reprezinta dreptul de a avea si

sustine o opinie, indiferent care este aceasta. Libertatea de expresie trebuie
tratata separat de problematica generala a libertatii deoarece prezinta o
particularitate extrem de importanta. In timp ce limitele libertatii (in genere)
pot fi fixate relativ usor, granitele fiind date de libertatile celorlalti, e mult
mai dificil sa definim granitele libertatii de expresie. In ce masura
exercitarea dreptului de exprimare a unei persoane poate atenta la libertatea
altor persoane este foarte greu de stabilit („in masura in care ceilalti se simt
ofensati” poate constitui schita unui raspuns, insa nu tot raspunsul; ce se
intampla in care ceilalti sunt deranjati de simpla mea prezenta?). oricat de
greu ne-ar fi sa credem, de-a lungul istoriei libertatea de expresie a fost
foarte adesea considerata periculoasa si, in consecinta, ingradita. De aceea,
multi ganditori importanti ai ultimelor secole au incercat sa ofere argumente
in favoarea ei. Vom enumera cateva dintre acestea:
1. liberul schimb al ideilor (J.S. Mill) pentru filosoful englez,
opiniile concureaza pe piata libera a ideilor, iar adevarul si
falsul lupta fiecare impotriva celuilalt. Statul nu ar trebui sa
intervina in aceasta batalie, deoarece:
• in primul rand, pretentia ca guvernantii pot
discerne intre adevarul/falsul unor teorii
complexe din domeniile cunoasterii este
absurda
• in plus, reprimarea ideilor este un lucru rau
in sine (si nu doar reprimarea adevarului, ci
chiar si a falsitatilor, deoarece acestea ne
permit o intelegere mai cuprinzatoare a
ideilor adevarate)
2. autonomia. Pentru Th Scanlon, limitarea libertatii de opinie
presupune limitarea autonomiei individuale. Statul care
 limiteaza se face acuzat de paternalism, impiedicand
indivizii sa-si formeze propriile opinii si sa-si indeplineasca
posibilitatile.
3. calcularea riscurilor. Reprezinta argumentul pragmatic in
privinta libertatii de expresie. Pentru judecatorul american
Learned Hand, o opinie trebuie limitata doar in cazul unui
„pericol clar si iminent”, adica atunci cand opinia respectiva
poate aduce daune concrete societatii. In rest, opiniile nu ar
trebui interzise, indiferent cat de neplacute ar fi pentru restul
membrilor comunitatii.

IV.1.c. Libertatatea religioasa

Libertatea religioasa presupune dreptul fiecarui individ de a-si alege

singur religia sau de a nu avea vreo credinta religioasa. Societatile
traditionale sunt prin definitie intolelerante, deoarece contestarea religiei
oficiale reprezinta un atac la adresa fundamentelor societatii. Mecanismul
intolerantei are structura urmatoare:
1. daca sunt sigur de adevarul propriei mele credinte, sunt la fel de
sigur de falsitatea credintelor celorlalti;
2. a avea o credinta falsa implica ratarea sanselor de mantuire;
3. chiar daca as accepta ca cineva are dreptul sa-si rateze mantuirea,
nu pot accepta raspandirea ereziei, care sa conduca si pe altii la
damnare;
4. erezia trebuie combatuta prin orice mijloace, inclusiv violente.
 Ca sa intelegem cum e posibila toleranta si libertatea religioasa,
trebuie sa analizam tipurile de relationare intre puterea politica si cea
religioasa:
• Teocratie (puterea apartine preotilor);
• Colaborare (ex: simfonia bizantina – puterea religioasa si
cea politica sprijinindu-se reciproc);
• Ateism de stat;
• Separatie (neutralitate).
Singura forma de relationare care permite aparitia tolerantei este separatia
completa intre religie si puterea politica. Totusi, o asemenea separatie este
greu de realizat, deoarece
- pe de o parte statele laice s-au format din state religioase;
- pe de alta parte, libera expresie religioasa poate implica
actiuni care contravin practicilor acceptate intr-un stat laic
(ex: consumul de substante halucinogene de catre samani).
Teste de autoevaluare

1. Credeti ca in Romania de dupa 1989 exista „prea multa

libertate”? Argumentati raspunsul cu exemple.
2. Cum este posibila alunecarea de la un concept generos al libertatii
precum cel „pozitiv” la contariul acestuia, opresiunea?
3. Apreciati ca oamenilor ar trebui sa le acordam mai multa
libertate (dreptul la consumul de droguri, dreptul la sinucidere)
sau, dimpotriva, libertatea lor ar trebui restransa?
4. Dreptul la libera expresie ar trebui restrans, pentru a impiedica
calomnia?
5. Credeti ca toate credintele religioase ar trebui sa primeasca drept
de manifestare, sau statul ar trebui sa incurajeze doar unele
dintre acestea?
IV. 2 Egalitatea

Obiective:

1. Expunerea principalelor tipuri de egalitate;

2. Problema realizarii concrete a egalitatii: discriminarea si
combaterea acesteia
3. Problemele conceptuale ale actiunii afirmative (discriminarii
pozitive)

In 1789, una din lozincile Revolutiei Franceze asuma ca „toti oamenii

se nasc si raman egali”. Este o asemenea afirmatie necontroversabila? Cu
siguranta ca nu. Noi stim ca oamenii sunt foarte diferiti intre ei, atat din
punct de vedere biologic, dar si social (ierarhic). Si totusi, suntem convinsi
ca exista ceva fundamental adevarat in afirmatia franceza. Este aceasta un
fapt sau doar un deziderat. Daca e vorba de un fapt, e limpede ca nu e vorba
de egalitate biologica sau sociala.
Ca sa inlaturam ambiguitatile, trebuie sa distingem intre mai multe
sensuri ale egalitatii:
1. egalitate formala, o perspectiva abstracta asupra egalitatii,
care abordeaza problema in termeni principiali. Aristotel
vorbeste despre o egalitate proportionala, o perspectiva in
care „fiecare primeste cat merita” (unii vor primi mai mult,
 deoarece merita mai mult). In zilele noastre se vorbeste de o
egalitate a oportunitatilor, in care fiecare individ trebuie sa
primeasca aceleasi oportunitati (dar fiecare va profita de ele
asa cum doreste);
2. egalitatea substantiala, care respinge orice abordare in
termeni principiali, concentrandu-se pe datele concrete in
care se afla indivizii.

IV. 2.1. Mijloace de combatere a inegalitatilor

IV.2. 1.a. Actiunile antidiscriminatorii

Principiul antidiscriminarii este un principiu general care contesta

clasificarile, deciziile si practicile care depind de conceptul de rasa.
Partizanii antidiscriminarii pledeaza pentru masuri de eliminare a
inegalitatilor sociale rezultate din teoriile rasiste (acordarea de drepturi egale
minoritatilor rasiale, integrarea lor in populatia majoritara etc.)

IV.2. 1.b Actiunile afirmative

Sunt tot masuri antidiscriminatorii, insa spre deosebire de politicile de

desegregare, actiunile afirmative promoveaza programe discriminatorii de
sens contrar (de acordare a unor drepturi speciale minoritatilor rasiale).
Actiunile afirmative sunt de doua feluri:
1. orientate spre trecut (justitie reparatorie), ce isi propune sa
ofere compensatii minoritatilor discriminate, ca urmare a
suferintelor suferite in trecut
2. orientate spre viitor (justitie distributiva), cu miza crearii
unei societati drepte, bazate pe o distributie corecta a
oportunitatilor, beneficiilor si bunurilor
Teste de autoevaluare

1. Credeti ca in societatile moderne avem de-a face cu o egalitate

formala sau una substantiala?
2. Ne putem imagina o societate in care nu exista nici un fel de forme
de discriminare? Este dezirabila o asemenea societate?
3. Credeti ca discriminarea pozitiva asa cum este conceputa in
societatatile de tip occidental poarta cu sine un nou tip de
nedreptate?
V. Controverse privitoare la logica juridica

Obiective:

1. Identificarea logicii juridice ca un capitol special al

logicii clasice;
2. Descoperirea caracterului problematic al multiplicarii
faptelor: mijloacele moderne de investigatie judiciara
permit luarea in considerare a mult mai multor fapte
relevante, ceea ce creeaza noi probleme.

V.1 Logica juridica

In mod traditional, logica juridica nu reprezinta altceva decat un capitor al

logici generale. Exista insa autori precum R.Dewey, care sustin ca logica
juridica ar trebui imbogatita cu o logica a investigatiei – avocatul nu
porneste, de exemplu, de al premise si se indreapta spre concluzie. El
procedeaza oarecum invers, plecand de la o anticipare vaga a concluziei,
cautand apoi date care sa o sustina.
V.2 Problema faptelor

In gandirea juridica, faptele sunt foarte importante – teoriile etice, cele ale
egalitatii sau dreptatii nu ar avea nici o semnificatie in lipsa faptelor
concrete. Desigur, nu toate faptele sunt la fel de importante – mai cu seama
in ultima suta de ani, odata cu multiplicarea mijloacelor de investigatie
stiintifica, putem afirma ca ne confruntam cu o „explozie a faptelor”. Cum
putem distinge intre fapte relevante si fapte nerelevante? Nu exista un
raspuns simplu la intrebarea aceasta. Distinctia intre relevant/nerelevant tine
de un proces decizional, iar premisele deciziei nu sunt de cele mai multe ori
constientizate.
Teme de autoevaluare:

1. Dati exemple in care sa fie implicata ideea ca logica juridica este o

logica a investigatiei, concluzia fiind anticipata de premise.
2. Imaginati un caz in care multiplicarea probelor juridice sa
amplifice problema solutionarii cazului.
3. Considerati ca exista fapte nerelevante sau, dimpotriva, credeti ca
toate faptele sunt relevante pentru un jurist care isi propune sa
solutioneze un caz?
Bibliografie recomandata:

1. Kelsen, Hans, Doctrina pura a dreptului, Ed. Humanitas, Bucuresti,

1999
2. Berlin, Isaiah, Patru eseuri despre libertate, Ed. Humanitas, 2010
3. Locke, John, Al doilea tratat despre guvernare, Ed. Nemira, 2000
4. MacIntyre, Alasdair – Tratat de Morala, Ed. Humanitas, 1998
5. Tebbit, Mark, Philosophy of Law: An Introduction, Routledge, 2017