Drepturile omului

Au fost avansate mai multe abordări teoretice pentru a explica cum și de ce drepturile omului
devin parte a așteptărilor sociale.
Una dintre cele mai vechi filozofii occidentale privind drepturile omului este că acestea sunt
produsul unei legi naturale, care decurge din diferite motive filosofice sau religioase.
Alte teorii susțin că drepturile omului codifică comportamentul moral care este un produs
social uman dezvoltat printr-un proces de evoluție biologică și socială (asociate cu Hume). Drepturile
omului sunt, de asemenea, descrise ca un model sociologic de stabilire a regulilor (ca în teoria
sociologică a dreptului și în opera lui Weber). Aceste abordări includ noțiunea că indivizii dintr-o
societate acceptă reguli de la autoritatea legitimă în schimbul securității și avantajului economic (ca
în Rawls) – un contract social.

Drepturile naturale

Teoriile dreptului natural fundamentează drepturile omului pe o ordine morală, religioasă sau
chiar „naturală”, care este independentă de legile sau tradițiile umane tranzitorii.
Socrate și moștenitorii săi filosofici, Platon și Aristotel, au susținut existența dreptății naturale
sau a dreptului natural (dikaion physikon, δικαιον φυσικον, latină ius naturale). Dintre acețtia, se
spune adesea că Aristotel este părintele dreptului natural, deși dovezile pentru aceasta se datorează
în mare parte interpretărilor operei sale de către Toma de Aquino.
Dezvoltarea acestei tradiții a dreptății naturale într-una a dreptului natural este de obicei
atribuită stoicilor.
Unii dintre părinții Bisericii timpurii au încercat să încorporeze în creștinism conceptul păgân
de până atunci al dreptului natural. Teoriile dreptului natural au apărut foarte mult în filosofiile lui
Toma de Aquino, Francisco Suárez, Richard Hooker, Thomas Hobbes, Hugo Grotius, Samuel von
Pufendorf și John Locke.
În secolul al XVII-lea, Thomas Hobbes a fondat o teorie contractualistă a pozitivismului juridic
asupra a ceea ce toți oamenii ar putea fi de acord: ceea ce căutau (fericirea) era supus unor dispute,
dar s-ar putea forma un consens larg în jurul a ceea ce se temeau (moartea violentă de mâna altuia
). Legea naturală a fost modul în care ar acționa o ființă umană rațională, care încearcă să
supraviețuiască și să prospere. A fost descoperită luând în considerare drepturile naturale ale
omenirii, în timp ce anterior se putea spune că drepturile naturale au fost descoperite luând în
considerare legea naturală. În opinia lui Hobbes, singurul mod în care ar putea prevala legea
naturală era ca oamenii să se supună poruncilor suveranului. În aceasta stau bazele teoriei unui
contract social între guvernat și guvernator.
Hugo Grotius și-a bazat filosofia dreptului internațional pe dreptul natural. El a scris că „nici
voința unei ființe atotputernice nu poate schimba sau abroga” legea naturală, care „și-ar menține
valabilitatea obiectivă chiar dacă ar trebui să presupunem imposibilul, că nu există Dumnezeu sau că
nu îi pasă de treburile umane”. (De iure belli ac pacis, Prolegomeni XI). Acesta este celebrul
argument etiamsi daremus (non-esse Deum), care a făcut ca legea naturală să nu mai depindă de
teologie.
John Locke a încorporat dreptul natural în multe dintre teoriile și filozofia sa, în special în
Două tratate despre guvernare. Locke a dat peste cap prescripția lui Hobbes, spunând că, dacă
conducătorul ar fi împotriva legii naturale și nu va proteja „viața, libertatea și proprietatea”, oamenii ar
putea răsturna în mod justificat statul existent și ar putea crea unul nou.
 Filosoful dreptului belgian Frank van Dun este unul dintre cei care elaborează o concepție
laică a dreptului natural în tradiția liberală. Există, de asemenea, forme emergente și seculare ale
teoriei dreptului natural care definesc drepturile omului ca derivate ale noțiunii demnității umane
universale.
Termenul „drepturi ale omului” a înlocuit termenul „drepturi naturale” în popularitate, deoarece
drepturile sunt din ce în ce mai puțin văzute ca fiind necesare legi naturale pentru existența lor.

Alte teorii ale drepturilor omului

Filosoful John Finnis susține că drepturile omului sunt justificabile pe baza valorii lor
instrumentale în crearea condițiilor necesare pentru bunăstarea umană. Teoriile interesului
evidențiază datoria de a respecta drepturile altor indivizi din motive de interes personal:
”Legea drepturilor omului, aplicată propriilor cetățeni ai unui stat, servește interesului statelor, de
exemplu, prin minimizarea riscului de rezistență violentă și protest și prin menținerea nivelului scăzut
de nemulțumire față de guvern.”
– Niraj Nathwani în Regândirea legii refugiaților
Teoria biologică are în vedere avantajul reproductiv comparativ al comportamentului social
uman bazat pe empatie și altruism în contextul selecției naturale.