UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU”

SPECIALIZAREA: DRPET
CENTRUL TUTORIAL MIERCUREA CIUC

REFERAT LA DISCIPLINA:
ISTORIA GÂNDIRII JURIDICE

Titlul referatului:
Dreptul natural în secolul al XVII-lea

Profesor de disciplina:
Prof.univ.dr. Manuel Guțan

STUDENT:
Numele Georgescu Prenumele Alberto Mihai
Anul: I

Anul universitar 2016-2017

Semestrul I

0/7
 Dreptul natural în secolul al XVII-lea

Conținut:
1. Consideraţii generale asupra dreptului natutral
2. Evoluţia dreptului natural până în secolul al XVII-lea (prezentare pe scurt a dreptului
natural în antichitate şi în Evul Mediu)
3. Dreptul natural în secolul al XVII-lea ( Viziunea asupra dreptului natural în această
perioadă, principalii teoreticieni ai acestui concept)
4. Concluzii

1. Consideraţii generale asupra dreptului natutral

Geneza dreptului este parte integrantă a procesului istoric, a devenirii istorice a societăţi însăşi a
modificărilor din structura şi din modul de funcţionare a puterii sociale care a dus la dezvoltarea unui
aparat de constrângere, distinct de masa colectivităţii dar în acelaşi timp întreţinut de aceasta.
„Dreptul este o operă a naturii. Dreptul nu trebuie creat ci se creează singur ca un fenomen
natural ca şi limba, arta, literatura populară. El este o oglindă a trecutului poporului. Dreptul creşte
odată cu sufletul poporului şi oglindeşte întreaga istorie a poporului.1”
Dreptul natural este acea formă a dreptului care nu se datorează nici unei autorităţi umane,
superior drepturilor (pozitive) stabilite de oameni şi care le legitimează pe acestea. Dreptul natural este
obligatoriu pentru toate instanţele statului şi pentru toţi oamenii.
În doctrină există două definiţii tipice pentru noţiunea de drept natural2:
 Dreptul natural (I) (lb. latină jus naturale), în filosofia juridică acel drept suprastatal,
suprapozitiv, care nu se sprijină pe legea umană şi care, în anumite cazuri, poate veni în contradicţie cu
dreptul statal. Dreptul natural apare ca drept raţional încă din filosofia antică, mai apoi şi în epoca
modernă (Renaştere, Baroc şi Iluminism). Dreptul natural a devenit o materie de sine stătătoare, fiind
predată la Universităţi, emiţând pretenţii de filosofie a dreptului şi de fundament al marilor sisteme
legale (Grotius, Pufendorf), pentru teoria contractului statal şi social şi astfel şi a statului constituţional,
pentru o umanizare a dreptului penal (desfiinţarea proceselor intentate vrăjitoarelor şi torturii) precum
şi pentru pozitivarea drepturilor omului şi, implicit, pentru statul liberal.
 Dreptul natural (II): Totalitatea drepturilor înnăscute, inerente naturii umane. Toţi oamenii
dispun de o măsură egală de drepturi naturale (de ex. dreptul la viaţă şi la integritate corporală sau la
libertate personală), indiferent de sex sau vârstă, de poziţia socială, de timpul, de locul şi de ordinea
statală în care trăieşte. Drepturile naturale sunt drepturi suprastatale şi de aceea nemodificabile,
"eterne"; ele se deosebesc de prevederile statale şi de normele legale care se pot schimba de-a lungul
istoriei, adică de dreptul pozitiv, emiţând pretenţia că au o calitate juridică mai sporită faţă de acesta din
urmă.
Dreptul natural este o noţiune proprie gândirii preburgheze şi burgheze potrivit căreia dreptul
pozitiv este precedat de un drept ideal, imuabil şi universal fără caracter statal. El îşi are originea în
natura sau raţiunea umană, în voinţa şi raţiunea divină. Unul dintre fondatori a fost Hugo Grotius
(1583-1645), istoric olandez, specialist in drept international.

2. Evoluţia dreptului natural până în secolul al XVII-lea (prezentare pe scurt a dreptului

natural în antichitate şi în Evul Mediu)
Pentru a înţelege cât mai bine concepţia asupra dreptului natural în secolul al XVII-lea, este
absolut necesar să se realizeze o privire de ansamblu asupra evoluţiei acestui concept în perioada
anterioară secolului al XVII- lea.

1
Mihai Badescu – Introducere în filosofia dreptului, Lumina Lex, Bucureşti, 2003
2
http://www.dadalos.org/rom/Menschenrechte/grundkurs_2/Naturrecht/naturrecht.htm (serverului educaţional D@dalos,
parte a serverului internaţional UNESCO).

1/7
 Drepturile naturale au rădăcini istorice adânci, în antichitatea greacă. Ele apar în filosofia unora
dintre sofişti (secolele V - IV î. Hr.), în filosofia lui Platon (427-347 î. Hr.) şi a lui Aristotel (384-322 î.
Hr.), ele au constituit însă mai ales centrul preocupărilor stoicilor (începând cu sec. III î. Hr.), fiind
dezvoltate de adepţii greci şi romani ai acestui curent, de Cicero (106-43 î. Hr.), Seneca (cca. 4 î. Hr.-
65 d. Hr.) şi de Epictet (cca. 50-138).
În antichitate dreptul natural a cunoscut mai multe orientări, dintre care unele cu caracter
religios, constând în susţinerea că dreptul natural este de fapt drept divin şi altele cu caracter laic, unele
mergând până materialism, care afirmau că dreptul ar fi un element al naturii, al materiei.
În Evul mediu concepţiile despre dreptul natural aveau o fundamentare şi finalitate diferite, în
comparaţie cu epoca anterioară. Predomină ideea naturii divine a dreptului natural iar biserica îşi va
reventica rolul de interpret autentic al dreptului naturii3.
Potrivit lui Paul Hayard dreptul s-ar manifesta în societate sub două aspecte: existenţa unui
drept pozitiv, creaţie a oamenilor, care se concretizează în legi şi alte acte normative şi a unui drept
natural „nescris” şi superior celui dintai, care nu este o creaţie voluntara ci are un caracter etern,
imuabil şi se impune dreptului pozitiv.
Acele reguli pe care omul le-a aplicat de la începuturile sale ca fiintă, instinctual, şi pe care le-a
acceptat după aparitia raţiunii, ca necesare, de neînlocuit, carmuiesc şi azi anumite relaţii inter-umane
formând obiectul materiei dreptului natural.
Din cele prezentate se remarcă faptul că dreptul natural apare în operele filozofilor antichitaţii
iar gânditorii greci au fost primii care au pus bazele şcolii dreptului natural.
Fundamentele şcolii dreptului natural trebuie cautate în ideea de ordine universală care
guvernează pe toţi oamenii şi ideea drepturilor inalienabile ale individului, care constitue o permanenţă
a naturii umane în orice loc şi în orice timp. Se poate constata astfel o dualitate a conceperii dreptului:
existenţa unui drept pozitiv, creaţie a oamenilor, care se concretizează în legi şi acte normative şi a unui
drept natural, care nu este o creaţie voluntară a oamenilor şi care are un caracter etern, universal şi se
impune dreptului pozitiv.
Istoria modernă a dreptului începe pe la 1600, cand importanţi autori din filosofia dreptului
încep să se afirme, ca Thomas Hobbes, John Locke, Benedict Spinoza sau Jean Jacques Rousseau
ale cărui idei au influenţat puternic revoluţiile franceză şi americană, legislaţia, teoriile politice precum
şi filosofia dreptului.
Ceea ce poate fi numit vocabularul doctrinei dreptului natural al Bisericii catolice medievale şi
secularizatului drept natural de mai târziu, a fost conturat în lumea romană precreştină, fiind datorat
atât filosofilor cât şi juriştilor acestei lumi. Pentru juriştii romani, natural nu este doar ceea ce rezultă
din calităţile fizice ale omului şi lucrurilor dar, de asemenea, în cadrul aceluiaşi sistem, pare a se potrivi
cu ordinea normală şi rezonabilă a intereselor umane şi, din acest motiv, nu era nevoie de nici o altă
dovadă pentru aceasta. Ar putea să nu fie o prea exagerată comparaţie a spune că relaţia dintre dreptul
divin, inspirat, al lui Cicero şi dreptul natural practic, al aceluiaşi, se aseamănă cu relaţia ce se va ivi la
începuturile epocii moderne între dreptul natural de inspiraţie divină al lui Toma De Aquino şi al
Bisericii catolice şi secularizatul, raţionalul drept natural pe care Grotius l-a clădit pe dreptul naţiunilor
şi care a dominat teoria dreptului secolelor al XVII -lea şi al XVIII-lea.
În perioada Evului Mediu Timpuriu, Sf. Augustin, deşi plasează mai târziu voinţa lui
Dumnezeu într-o poziţie centrală, numeşte dreptul natural ordinea pe care dreptul uman trebuie s-o
respecte.
În filosofia şi teologia Evului Mediu şi mai ales în cea a lui Toma d'Aquino (1225-74) şi a
celorlalţi scolastici, drepturile naturale erau considerate o reminiscenţă a dreptului divin ce acţionează
în om. Sf. Toma d’Aquino, este cel care a realizat o sinteză totală între dreptul natural ca produs al
raţiunii şi doctrina creştină. În concepţia sa dreptul natural nu este altceva decât reflectarea dreptului
etern în creaturile raţionale. Preceptele dreptului natural sunt legate de înclinaţiile naturale ale omului,
printre care există şi o înclinaţie naturală spre bine.

3
Mihai Bădescu – op. cit, p.251

2/7
 Conceptul unui drept natural transcendent nu a pătruns în Evul Mediu târziu doar în forma dată
de Toma d’Aquino. Ea a îmbrăca pentru unii filosofi şi forma voluntarismului lui Ockham conform
căruia rădăcinile obligaţiilor umane nu se află în ceea ce raţiunea percepe ca just, ci ceea ce comandă
Dumnezeu. Rolul dreptului natural în cadrul dreptului pozitiv este asemănător cu cel din epoca
anterioară: dreptul uman contradictoriu dreptului natural este respins. La sfârşitul sec. XVI, dreptul
natural nu apare doar în hainele raţiunii, dar şi fără atributul de supremaţie asupra dreptului uman.

3. Dreptul natural în secolul al XVII-lea ( Viziunea asupra dreptului natural în această

perioadă, principalii teoreticieni ai acestui concept)

Drepturile naturale au dobândit relevanţă politică de abia în Iluminism (secolele XVII-

XVIII), perioadă istorică în care acete drepturi naturale şi-au găsit materializarea în drepturile
fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului pe care se sprijină statul de drept modern.
Iluminismul a fost o mişcare sprituală susţinută de intelectualii europeni, avînd in centrul
programului ei obiectivul de a plasa sub „lumina” raţiunii întreaga viaţă a omului şi de a se opune
tuturor forţelor acuzate că ar dori să ţină minte într-o stare de „inferioritate”, înconjurată în „tenebrele”
erori, ale prejudecăţii şi ale superstiţiei.Trăsătura definitorie a acestei mişcări a fost încrederea în
raţiune ca sursă primordială a intregii cunoaşteri , care e linia directoare a activităţilor umane şi măsură
a tuturor valorilor. Mişcarea iluministă a cuprins întreaga Europă şi pînă în America de Nord. Ea a
apărut mai întîi în Olanda şi în Anglia, unde filozofi şi politicieni precum H.Grotius, T.Hobbes şi
J.Locke au dezvoltat ideea dreptului natural, drept înnăscut omului, al religiei naturale, al
contractului social şi al drepturilor fundamentale ale omului. Ei au pus astfel sub semnul întrebării
poziţia imperiului „dat de Dumnezeu”, precum şi pretenţia bisericilor de a fi instanţa suprema în ceea
ce privea problemele morale, ştiinţifice, literare, artistice şi educaţionale.
Fundamentele şcolii dreptului natural trebuie căutate în ideea de ordine universală şi ideea
drepturilor inalienabile ale individului . Se poate constata o dualitate a conceperii dreptului: existenţa
unui drept pozitiv şi a unui drept natural, ce are un caracter etern, universal şi care se impune dreptului
pozitiv. Pornind de la cele două sensuri ale cuvantului « natural » poate să însemne idealul spre care
aspiră umanitatea sau pur şi simplu conduita obişnuita a oamenilor4.
Este un fapt indisputabil că drepturile omului provin din această tradiţie. Teoria raţionalistă şi
iluministă a drepturilor naturale şi-a trăit momentele de glorie în secolele XVII-XVIII.
Filosofia dreptului natural a reprezentat o mutaţie profundă în gândirea europeană a
secolului al XVII-lea răsturnând paradigmele gândirii politice de până atunci. Inaugurată prin operele
lui Hugo Gratius şi Pufendor, Şcoala dreptului natural contesta ideea originii şi a legitivităţii divine a
puterii laice. Secolul al XVII - lea se profilează mai mult ca o epocă prevestitoare a evenimentelor
revoluţionare de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Ideile şi evenimentele din secolul al XVII-lea şi-au
pus amprenta, dacă nu asupra formei, cel puţin asupra substanţei evenimentelor din secolul următor.
Din punct de vedere religios, secolul al XVII-lea a cunoscut gravele efecte ele Reformei, ce au
luat forma unor puternice conflicte armate între catolici şi protestanţi (în Irlanda, în Franţa, în
Germania Deşi toleranţa religioasă nu s-a instalat încă, apropiata epocă a raţiunii şi luminii va putea
stinge mai mult sau mai puţin ura religioasă.
Din punct de vedere politic, Europa acestui secol a cunoscut mai întâi grandoarea unui Imperiu
Spaniol ajuns la apogeu, deţinător de colonii întinse în America şi Asia de sud-est, devenit puterea
maritimă a lumii, dar şi decăderea acestuia datorată unei antice structuri de guvernământ. La rândul ei,
Franţa, după înfrângerea Frondei, dobândeşte statutul unei proverbiale splendori aristocratice.Germania
a fost distrusă economic şi social de Războiul de 30 de ani. Pentru Anglia, sec. XVII a fost epoca unei
revoluţii radicale pentru istoria evoluţiei teoriei dreptului şi politicului.
Secolul al XVII-lea a fost şi o epocă a revoluţiei ştiinţifice. Acum asistăm la o transformare
ştiinţifică generală, inspirată de ideea, străină epocii medievale, că pot fi făcute descoperiri nelimitate
4
Ion Craiovan, Ion Ceterchi – „Introducere în teoria generală a dreptului”, Editura All Beck, Bucureşti 1993 (capitolul XIV
– Scoli si curente în gândirea juridică);

3/7
în fiecare domeniu al cunoaşterii şi îmbunătăţiri nelimitate ale condiţiei umane. Această perspectivă a
impus însă şi refuzul autorităţii universale pe care papa şi Biserica catolică şi-o asumau. Locul
autorităţii este luat acum de certitudinea explorării şi experimentului, aspecte ce au fost evidenţiate mai
ales de juristul şi filosoful englez Francis Bacon (1561-1626) a cărui carte Novum Organum
Scientiarum(1620) a avut o influenţă decisivă datorită accentului pus pe metoda inductivă de raţionare
şi respingere a celei deductive.
În secolul al XVII-lea, problema raportului dreptului cu un înalt şi transcendent standard, acela
al dreptului natural, continuă să trezească în continuare interesul teoreticienilor. Încă din secolul trecut,
sub influenţa Reformei, discursul despre dreptul natural începe să se desfacă de asocierea cu teologia
scolastică şi să folosească în schimb limbajul raţiunii. În secolul al XVII-lea, un drept natural
secularizat va constitui baza unui notabil avans al teoriei dreptului5.
Jonh Locke însuşi considera că raţiunea este adevărata lege şi nu impută invaliditatea dreptului
uman ce intră în contradiţie cu ea. Jonh Locke a încorporat ideea dreptului natural în multe dintre
teoriile sale, iar cu privire la viziunea sa asupra acestui concept s-au purtat multe discuţii pentru a se
stabili dacă concepţia sa a fost similară cu cea a lui d’Aquinas sau o radicală reinterpretare a lui
Hobbes. Locke a întors la polul opus teoria lui Hobbes, considerând că, dacă conducâtorul merge
împotriva dreptului natural şi prin aceasta el nu mai protejează “viaţa, libertatea şi proprietatea” atunci
poporul poate să înlăture puterea acestuia şi să creeze o nouă putere.
În concepţia lui Jonh Locke, funcţia contractului social este aceea de a apăra drepturile naturale
ale omului. Atâta timp cât îşi îndeplinesc îndatoririle de a garanta drepturile individuale, guvernanţii nu
pot fi privaţi de putere.
Secolul al XVII-lea a produs de asemenea prima respingere a existenţei superioare a
dreptului natural. Ca avocat, Francisc Bacon a invocat dreptul natural, dar în general el respinge
ideile medievale care, împletite cu teologia tindeau să peîntâmpine explorările şi experimentele
ştiinţifice empirice. În lucrarea sa Nova Atlantis, el prezintă dreptul ca pe un produs al unei simple
evaluări a utilităţii umane şi nu ca reflectare a ordinii superioare. Apare astfel ceea ce se numeşte
pozitivismul juridic ce consideră legea ca fiind un simplu instrument în organizarea puterii politice.
Pozitivismul este teoria conform căreia dreptul derivă din normele pozitive, indiferent de conţinutul
acestora, iar forma legilor este considerată absolută, politica fiind cea care are dreptul să stabilească
conţinuturile legale.
Un al teoretician al dreptului natural în secolul al XVII-lea a fost Thomas Hobbes (1588-1679)
care a fost cel mai important om politic al vremii sale şi ale cărui lucrări reprezentative sunt
Leviathanul şi Despre cetăţean.
Hobbes este cel care a fondat o teorie contractualistă a pozitivismului, conform căreia dreptul
natural reprezintă modul în care fiinţa umană raţională se comportă în situaţiile în care încearcă să
supravieţuiască şi să evolueze. În opinia lui Hobbes singura modalitate prin care dreptul natural putea
să prevaleze era aceea ca omul să se supună dispoziţiilor conducătorului. Aceasta datorită faptului că
principala sursă a dreptului vine din partea conducătorului; astfel s-a născut pozitivismul..
Sistemul lui Hobes este liber de asemenea de orice urmă a unui drept superior. Dreptul natural
din Leviathanul său nu este un standard etic transcendent, dimpotrivă, el este un corp de precepte
sugerate de observarea şi dorinţa de a îmbunătăţi condiţia sălbatică a omului în starea sa naturală
originară. Dreptul natural în concepţia lui Hbbes poate fi de asemenea definit ca fiind o regulă generală
izvorâtă din raţiune, conform căreia omului îi este interzis să facă ceea ce este distructiv pentru el însuşi
sau pentru ceilalţi. Istoria dreptului natural este raţiunea umană. Principiul major al dreptului natural
este propria sa conservare. Dreptul şi autoritatea există numai pentru protejarea individului care posedă
drepturi inalienabile
Cunoscutul filozof olandez, Baruch Benedict Spinoza (1637-1673) neagă existenţa dreptului
natural într-un mod şi mai radical „Prin dreptul natural eu înţeleg legile sau regulile naturii în

5
Manuel Gutan, Istoria gândirii juridice europene, suport de curs pentru invâţământul la distanţă, Universitatea Lucian
Blaga - Sibiu

4/7
concordanţă cu care toate lucrurile se întâmplă, ceea ce este natural posibil... Nimic nu este prin
dreptul natural absolut prohibit, doar dacă este fizic imposibil”.
Vorbind despre „dreptul natural“, Spinoza îl exprimă în termenii unei individualităţi care îşi
exercită puterea în absenţa coerciţiei exterioare. „Fiecare lucru individual are dreptul suveran sa faca
ceea ce poate, în alte cuvinte, „dreptul fiecarui lucru se extinde pana acolo unde se intinde puterea lui“.
Starea naturala a umanitatii – pe care filozoful n-o leaga de cunoscuta drama biblica a exilului din
Paradis – este caracterizata de pofta si putere. Acest tablou sumbru coincide cu pesimismul
antropologic impartasit de Hobbes. În concepţia lui Spinoza, dreptul natural confundat initial cu
puterea nestavilita devine drept civil, prin care individul dobandeste o serie de obligatii, protectii si
asigurari din partea Statului.
Negând realitatea dreptului natural şi nerecunoscând nicio obligaţie în afara celei imuse de
putere, Hobes şi Spinoza au făcut o breşă clară între credinţele medievale si cele post renascentiste. A
existat, cu toate acestea, o cale de mijloc între concepţia tomistă a unui drept natural implantat de
Dumnezeu, încă vie chiar şi în Anglia protestantă şi sistemul lui Bacon şi Hobbes. Această cale a fost
prefigurată de câţiva scriitori catolici în Evul mediu târziu, dar a fost conturată sistematic de germanul
Hugo de Groot sau Grotius (1583-1645) considerat fondatorul dreptului internaţional modern.
Figura cea mai reprezentativă a secolului al XVII-lea, Hugo Grotius (1583-1645) este
considerat ca fiind adevaratul întemeietor al Şcolii dreptului natural. Două idei stau la baza concepţiei
sale care s-a bucurat de mare autoritate, mai bine de un secol şi anume ideea stării naturale a oamenilor
şi ideea contractului social.
Cartea sa fundamentală De jure belli et pacis, publicată la Paris în 1625, caută să găsească
acele reguli care să micşoreze ororile războiului şi să reglementeze perioadele de pace. Lucrarea sa
aspiră să confere acestei teme o bază organizată şi ştiinţifică. În centrul operei sale se află ideea, nu
tocmai originală, că dreptul natural are validitate chiar dacă Dumnezeu nu există (etsi daramus) sau nu
este interesat de afacerile umane. "Dreptul natural exista chiar daca nu exista Dumnezeu. El este
universal si este la fel de invaribil ca Dumnezeu (absolut). Nici Dumnezeu nu poate sa-l priveze de
aceasta calitate de a ramane invariabil".
Esenta conceptiei sale consta in aprecierea ca omul este o fiinta sociala prin natura sa. Aceasta
constituie un principiu de drept general, valabil pentru orice cetatean. Dreptul natural priveste omul in
trei ipostaze:- omul abstrac (generic); - omul natural (specie);- omul salbatec. Izvorul dreptului natural
il constituie tendinta naturala a omului pentru o viata in comun, fapt ce se realizeaza dintr-un instinct
social cu care se naste fiinţa umană.
Grotius face o disctinctie neta intre dreptul civil si dreptul oamenilor. Porneste de la distinctia
dintre dreptul voluntar si cel natural. Primul isi are originea in vointa institutionala a unor oameni de
exceptie, a unor legislatori divizandu-se in doua ramuri: umana si divina. Dreptul uman se imparte la
randul lui in 3: dreptul civil – care emana de la puterea publica a statului. O a doua ramura priveste
raporturile domestice parinte-copil, stapan-sclav, iar a treia are o sfera mai mare decat dreptul civil si
poarta numele de drept al oamenilor. Ramura divina isi afla sursa in vointa lui Dumnezeu. Spre
deosebire de dreptul voluntar, dreptul natural regizeaza conduitele umane si da nastere la obligatii care
rezulta din raporturile sociale.
Rezumând, Grotius consideră că dreptul natural este o comandă a raţiunii juste, care scoate în
evidenţă, în cazul unui act particular, în funcţie de concordanţa sau neconcordanţa sa cu natura
raţională, josnicia sau necesitatea sa morală şi arată, în acelaşi timp, că un asemenea act este prohibit
sau comandat de Dumnezeu, autorul acestei naturi raţionale a omului. În ciuda repetării insistente a
credinţei sale în Dumnezeu, teoria lui Grotius a fost decisivă în procesul de desprindere a doctrinei
dreptului natural, în sensul său etic, de teologie. Formula sa celebră, etsi daremus (chiar dacă am
acceptat inexistenţa lui Dumnezeu) a uşurat încercările din secolul său spre crearea unui drept natural
în întregime secularizat.
Teoria dreptului natural se afirma nu doar in Olanda ci si in Germania, mai ales prin Samuel
Puffendorf (1632-1694), pentru care dreptul natural este rupt de orice conexiune cu revelaţia divină,
fiind un produs pur al raţiunii. El face distinctie intre dreptul natural si dreptul teologic. Dreptul natural

5/7
este dedus din ratiunea umana, din natura lucturilor. Natura omului este imuabila (neschimbata), atunci
sunt imobile si normele de drept. Deci, sursa legilor este aici, in natura umana terestra si nu au nimic cu
explicatia mistico-religioasa. Preceptele morale derivate din raţiune au obligativitate intrinsecă. Un
astfel de principiu este: Nu lăsa pe nimeni să acţioneze împotriva altuia într-un asemenea mod încât
ultimul să se poată plânge în mod just că egalitatea în drepturi a fost violată. Există şi alte principii
derivate din raţiune, deci din natură: nu face rău altora, iar când răul se produce, repară-l; tratează-i pe
ceilalţi ca având drepturi naturale egale în baza demnităţii proprii tuturor oamenilor; ajută-i pe alţii în
măsura în care poţi; îndeplineşte-ţi obligaţiile asumate.
Si el crede ca statul este rezultatul unui contract, al unui conventii sau a unui legamant initial
intre oameni. Scopul statului este de a asigura pacea si utilitatea comuna. Suveranul are datoria de a
apara drepturile supusilor, acest fapt (obligatia statului) fiind cuprins in contractul initial.

4. Concluzii
Concluzionând cu privire la toate teoriile asupra dreptului natural enunţate mai sus, se pate
remarca faptul că disputa cu privitre la sursa dreptului se poate sintetiza în două idei principale:
”Dreptul – creaţie a omului” sau ”dreptul – creaţie a unui principiu superior”. De fapt este vorba despre
cele două mari concepţii existente în evoluţia istorică a dreptului şi anume:concepţia pozitivistă şi
concepţia dreptului natural.
Dar dacă tabăra pozitiviştilor este unită de ideea că dreptul este o creaţie a omului, în vreme ce
tabăra naturaliştilor o vede ca pe o creaţie a ceva ce e dincolo de om, ideea existenţei unei omogenităţi
în interiorul uneia sau alteia dintre ele este totuşi o iluzie, întrucât fiecare în parte cuprinde un număr
indefinit de nuanţe, de încercări de explicare a viziunii sale.6 Mai mult decât atât, a spune că voinţa
oamenilor este sursa dreptului înseamnă, până la urmă, până la urmă înseamnă să spui de fapt că acesta
nu are nicio sursă sau, cel puţin, nu una demnă de a fi luată în seamă.
Cum se poate remarca mai sus, niciuna dintre cele două şcoli nu sunt unitare. Astfel, în cadrul
naturalismului se disting două curente: dreptul natural clasic, care are la bază concepţia antică şi
medievală, şi ius-naturalismul, apărut în secolul al XVII-lea . La rândul său, acest ius-naturalism este
dezbinat, lucru care de altfel nu trebuie să ne mire la o creaţie modernă.
Dacă şcoala clasică este de acord că sursa dreptului este, în final, Principiul Suprem, şcoala ius-
naturalistă o caută în cele mai diferite locuri. Spre exemplu, pentru Grotius această sursă va fi raţiunea
umană, dreptul natural existând independent de Dumnezeu. Mai târziu, aşa-zişii ”filozofi ai stării
naturale” fac trecerea de la drept privit în sens obiectiv la drept privind în sens subiectiv, vorbind nu
despre drept natural, ci despre drepturi naturale ale oamenilor: Hobbes consideră că principalul drept
natural e cel la securitate, Locke privilegiază dreptul de proprietate, iar Rousseau se îndreaptă către
dreptul la libertate. De aici se va ajunge la conceptul de ”drepturi ale omului” vehiculat astăzi extrem
de mult, acesta fiind adaosul de care vorbeam mai înainte, adaos pe care naturalismul l-a adus dreptului
pozitivist modern.
În realitate, dacă privim mai îndeaproape ius-naturaliştii, vom observa că ei nu pot fi numiţi
reprezentanţi ai dreptului natural decât printr-un abuz de limbaj. Sursa dreptului pentru ei este, în final,
tot fiinţa umană, ceea ce îi apropie mai degrabă de pozitivişti, ai căror precursori sunt de fapt. Prin
urmare, adevăratul drept natural trebuie circumscris strict viziunii antice şi medievale, adică şcolii
clasice. 7

Bibliografie

6
http://www.proiectul-arche.org/2009/02/dreptul-natural.html (articolul Dreptul natural, publicat de Ioana Păsculeţ)
7
Idem

6/7
1. Manuel GUTAN, Istoria gândirii juridice europene, suport de curs pentru invăţământul la
distanţă, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, 2008
2. Ion Craiovan –Tratat de Teoria Generală a Dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2007;
3. Ion Craiovan, Ion Ceterchi – Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All Beck,
Bucureşti 1993;
4. Conf. Univ. Dr. Mihai Bădescu ––Introducere în filosofia dreptului, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003.
5. www.proiectul-arche.org
6. www.dadalos.org

7/7