Tema: Concepțiile filosofico-juridice promovate de Thomas Hobbes

1. Repere biografice
2. Sistemul filosofic al lui Th. Hobbes
3. Concepţiile sociale, morale şi politico-juridice

Repere biografice
Născut în anul 1588 în familia unui preot de ţară dintr-un comitat din sudul Angliei, Th.
Hobbes îşi face studiile la Universitatea din Oxford. La Oxford primeşte educaţia tipică pe care o
propagau universităţile timpului aflate sub tutela şi controlul rigid al bisericii. Viitorul filosof
studiază aşa disciplini ca: teologia, filosofia aristotelică, dreptul roman, literatura şi istoria antică,
medicina etc. Studierea matematicii, ştiinţa preferată de Hobbes până la sfârşitul vieţii, a fost
introdusă în universităţi după ce filosoful îşi finalizase studiile.
Th. Hobbes renunţă la cariera academică de profesor universitar, acceptând să fie
educator în familia conţilor de Devonshire. Ca însoţitor, filosoful are prilejul să călătorească
împreună cu familia nobililor în Franţa şi Italia. În Anglia Hobbes îi cunoaşte pe Ben Jonson, pe
Herbert de Cherbury şi leagă prietenie cu F. Bacon. O perioadă de timp îndeplineşte funcţia de
secretar al lui Bacon, ajutându-l la traducerea operelor sale în limba latină. În cursul călătoriilor
în Europa Hobbes descoperă „Elementele” lui Euclid şi la peste patruzeci de ani îşi umple
lacunele educaţiei sale studiind matematica. În Italia filosoful face cunoştinţă cu G. Galilei care
exercită o influenţă majoră asupra lui, iar în Franţa, leagă prietenie cu Mersenne – discipolul şi
prietenul lui Descartes.
În autobiografia pe care a scris-o în limba latină sub formă de versuri la 84 de ani,
filosoful a mărturisit că cercul lui Mersenne a valorat pentru formarea sa mai mult decât şcoala
pe care a urmat-o la Oxford. Hobbes a citit „Meditaţiile metafizice” ale lui Descartes înainte de
editare, înaintând un şir de obiecţii filosofului francez. Ulterior, Descartes a publicat Meditaţiile
împreună cu răspunsurile la obiecţiile primite.
Contactul cu ştiinţele matematice şi cu reprezentanţii de seamă a acestor ştiinţe l-a
condus pe Hobbes la ideea că metoda geometrică trebuie să fie modelul şi idealul oricărei
cunoaşteri. Această idee, pe care o vom întâlni şi la contemporanii săi (Descartes, Spinoza)
denotă gradul de dezvoltare a ştiinţelor naturii şi a ştiinţelor matematice din acea vreme.
Interesul faţă de epoca în care a trăit şi faţă de perioada anterioară revoluţiei burgheze din
1648 l-a determinat pe Hobbes să înceapă elaborarea sistemului său filosofic cu teoria asupra
statului (care tradiţional reprezintă ultima parte a unui sistem filosofic). Astfel, în anul 1642,
filosoful publică lucrarea „Despre cetăţean”. În anul 1650 vede lumina tiparului lucrarea
„Elemente de drept natural şi civil”, scrisă încă în anul 1640. Principala lucrare a lui Th. Hobbes,
care reprezintă o sinteză a ideilor social-politice ale filosofului, „Leviathan”, apare în anul 1651.
Abia la întoarcerea în Anglia republicană, din Franţa unde emigrase, fiind o vreme profesorul de
matematică al viitorului rege Carol al II-lea, Hobbes publică prima parte a sistemului său
filosofic „Despre corp”. Patru ani mai târziu, în anul 1659, publică cea dea doua parte a
sistemului filosofic cu denumirea „Despre om”.
Este de remarcat, că după revenirea la putere a Stuarţilor, Hobbes a fost persecutat de cler
şi nobilime aducândui-se multiple învinuiri de cooperare cu adepţii republicii. Operele
filosofului au fost declarate primejdioase, „Leviathan - ul” n-a mai putut fi retipărit, iar la trei ani
după moartea autorului lucrarea a fost arsă în mod public de către autorităţile Universităţii din
Oxford.
Hobbes a murit în anul 1679. În ultimii ani ai vieţii filosoful şi-a scris autobiografia şi a
tradus din Homer.

Sistemul filosofic al lui Th. Hobbes

Th.Hobbes, continuatorul lui F. Bacon, a elaborat un sistem filosofic mecanicist. Sistemul filosofic
al lui Hobbes este original prin combinarea empirismului cu matematica. Filosoful englez a fost un mare
admirator al matematicii şi al aplicaţiilor ei, în special a mecanicii, care îl impresiona prin eficienţa ei
practică. Oamenii de ştiinţă şi filosofii din epoca modernă se străduiau să explice corect toate fenomenele
naturii pornind de la datele matematicii. Aflându-se în faţa sarcinii de a clasifica materialul faptic obţinut
anterior (minerale, plante, animale etc.), ei au contribuit la consolidarea metodei analitice, metodă utilizată
iniţial în matematică. Cercetătorii au început să desfacă fenomenele compuse în părţi mai simple,
examinarea minuţioasă a părţilor facilitând înţelegerea întregului.
Pentru Hobbes, ca şi pentru Bacon, scopul filosofiei constă în sporirea influenţelor şi a
bunăstării oamenilor. Prin filosofie se pot cunoaşte cauzele fenomenelor şi se pot prevedea
efectele. În opinia lui Hobbes toate succesele umanităţii (măsurarea şi cântărirea corpurilor,
construirea navelor şi navigaţia, fabricarea armelor şi a prafului de puşcă etc.) se datorează
dezvoltării filosofiei. Hobbes desemnează ansamblul cunoaşterii care reprezintă ştiinţa, cu
termenul de „filosofie”. Popoarele, în opinia filosofului englez, sunt înzestrate în aceiaşi măsură
cu aceleaşi capacităţi spirituale. Ele se deosebesc prin nivelul diferit de cultivare a filosofiei.
Hobbes menţionează faptul că numai poporul care acordă prioritate dezvoltării filosofiei poate
dobândi considerabile succese materiale.
Filosofia, în opinia lui Th. Hobbes, este ştiinţa despre corpuri. Filosoful englez împarte
totalitatea corpurilor în corpuri naturale şi corpuri artificiale. Statul, de exemplu, este un produs
artificial creat de oameni. Omul ocupă un loc intermediar deoarece, reprezentând un corp
natural, posedă capacitatea de a crea corpuri artificiale.
Având la bază acest criteriu sistemul filosofic al lui Hobbes se prezintă sub forma unei
trilogii, reflectând cele trei registre în care realitatea îi apărea filosofului: natura, omul,
organizarea politică. Fiecare grup de fenomene constituie obiectul unei părţi a sistemului său
filosofic, fiind tratat într-o lucrare specială. Natura este tratată în lucrarea „Despre corp”, omul în
lucrarea „Despre om”, statutul în lucrările „Despre cetăţean” şi în „Leviathan”. Ultima lucrare
poartă un caracter exhaustiv, reluând sistematic întreaga problematică de care s-a preocupat
filosoful englez. Primele două părţi ale sistemului lui Hobbes, constituie „filosofia naturală” iar
ultima, „filosofia civilă”.
Sistemul filosofic al lui Hobbes este considerat un sistem filosofic materialist. Această
clasificare se datorează preocupărilor filosofului cu problema materiei. În opinia lui Hobbes în
natură nu există nimic necorporal, deci nematerial. Obiectele sunt fie substanţe, adică materiale
şi corporale, în acest caz nu există nimic ne corporal, fie sunt necorporale, şi atunci nu există nici
un fel de substanţe. „Substanţa necorporală” este un absurd echivalent cu noţiunea de „corp
necorporal”. Din acest raţionament derivă concluzia ateistă a lui Hobbes: pentru a exista,
spiritele trebuie să fie corpuri.
Pentru a respinge ideea substanţelor necorporale Hobbes face apel la argumentele
nominalismului. „Materia primă”, aşa numeşte Hobbes materia, este doar un nume care
desemnează corpul în general, corpul fără formă, lipsit de accidente. În realitate, însă, nu există
nimic în afară de corpurile individuale.
Corpul – noţiunea de bază a sistemului filosofic al lui Hobbes – este definit drept ceea ce
ocupă un anumit loc în spaţiu şi nu depinde de reprezentările omului, fiind o parte reală a
universului. Proprietăţile esenţiale ale corpului, care-l însoţesc de-a lungul întregii sale existenţe,
sunt mişcarea şi întinderea. Mişcarea este obiectivă şi veşnică, stând la baza varietăţii calitative a
lumii înconjurătoare. Mişcarea, în opinia lui Hobbes, este exterioară corpurilor. Originea ei este
transcendentă, deoarece nici un corp nu-şi schimbă mişcarea şi nu iese din starea de repaos decât
ca urmare a unei alte mişcări.
În ceea ce priveşte spaţiul, Hobbes consideră că acesta nu rezidă în corpuri, căci dacă ar
fi aşa, corpul care se mişcă ar duce spaţiul cu sine. Vidul nu există, iar spaţiul nu este identic cu
întinderea corpului. Corpurile posedă întindere, în timp ce spaţiul este însăşi întinderea care
conţine toate corpurile.
În acelaşi mod analizează Th. Hobbes şi problema timpului. Reprezentarea timpului este
direct proporţională cu mişcarea corpurilor naturale. Mişcarea face posibilă distingerea reală a
trecutului de prezent şi viitor.
 Cauzalitatea este o altă noţiune de importanţă majoră tratată în sistemul filosofic al lui
Hobbes. Cunoaşterea realităţii depinde de gradul cunoaşterii cauzelor fenomenelor, cunoaşterea
cauzelor asigurând procesul de prevedere a fenomenelor. Prevederea fenomenelor, la rândul său,
reprezintă scopul practic al filosofiei.
Cauza reprezintă suma tuturor condiţiilor care produc cu necesitate un anumit efect. În
absenţa uneia din condiţii efectul nu se va manifesta. Legătura cauză-efect este considerată de
Hobbes că fiind universală. În aceste condiţii este negată întâmplarea. Întâmplător nu este
fenomenul care nu are cauză pentru că un asemenea fenomen nu poate exista, ci fenomenul al
cărui cauză noi nu o cunoaştem. În consecinţă, Hobbes confundă cauzalitatea cu necesitatea,
acest lucru conducându-l la negarea existenţei obiective a întâmplării şi la fatalism.
Fiind preocupat, în spiritul timpului, de problema metodei, Hobbes consideră metoda un
demers apt să dezvăluie cauzele lucrurilor şi fenomenelor. Admiraţia pentru geometrie conduce
la acordarea unei însemnătăţi metodologice majore analizei. Prin analiză corpurile pot fi
desfăcute în elementele lor cele mai simple: puncte, linii, suprafeţe. Cunoaşterea elementelor
constitutive înseamnă tocmai surprinderea cauzelor şi deci cunoaşterea deplină a lucrurilor. Pe
baza analizei devine posibilă sinteza: înţelegerea modului în care din elementele cele mai simple
se constituie obiectele determinate.
În teoria cunoaşterii Hobbes încearcă să îmbine sensualismul cu raţionalismul.
Menţionând rolul important pe care-l deţine senzaţia în procesul cunoaşterii, Hobbes susţine, că
nu există nici o noţiune în mintea omului care să nu se fi născut iniţial – în întregime sau parţial
– în organele de simţ. În acelaşi timp filosoful subliniază imperfecţiunea cunoaşterii senzoriale,
care este dependentă de organele de simţ ale subiectului cunoscător.
Noţiunea nu reprezintă pentru Th. Hobbes o treaptă calitativ deosebită în cunoaştere.
Dacă cunoaşterea senzorială este explicată mecanicist, cea raţională este explicată, la rândul ei,
matematic. Aritmetica adună şi scade numere; geometria – figuri; logica – noţiuni. Raţiunea
reprezintă ansamblul calculelor informaţiilor senzoriale prin aducerea lor la un numitor comun.
În opinia lui Hobbes orice operaţie a gândirii, fie că se referă la numere sau suprafeţe, fie la
raporturi matematice, psihologice, sociale sau politice, nu reprezintă decât o adunare sau o
scădere.
Această concepţie simplistă despre gândire este o denaturare mecanicistă care rezultă din
admiraţia nemărginită pentru succesele matematicii. Înţelegând şi apreciind înalt rolul
matematicii în dezvoltarea ştiinţelor naturii, Hobbes a extrapolat viziunea mecanică de la
fenomenele simple, în care instrumentul matematic joacă un rol hotărâtor, la fenomenele
complexe, cum este gândirea, în care domină legi mult mai complicate pentru a putea fi reduse la
operaţii aritmetice.
 Pentru a explica procesul de trecere de la percepţie la gândire, Hobbes a abordat şi
problema limbajului, arătând că dezvoltarea gândirii este legată de limbaj. În opinia filosofului,
limbajul constă din nume şi serveşte la transmiterea cunoştinţelor. Hobbes afirmă că numele s-au
format arbitrar, convenţional, reprezentând simboluri ale lucrurilor ce nu trebuie confundate cu
lucrurile însăşi. Criticând teoria realismului medieval, Hobbes arată, că numai lucrurile există în
mod real, denumirile lucrurilor fiind lipsite de realitate asemeni noţiunilor generale (universalii).
În acelaş timp filosoful menţionează că „adevărul” şi „falsul” nu sunt atribute ale lucrurilor, ci
ale limbajului. Corpurile naturale cât şi cele artificiale nu pot fi adevărate sau false. Adevărate
sau false pot fi afirmaţiile noastre despre ele.

Concepţiile sociale, morale şi politico-juridice

Nota distinctivă a doctrinei etice a lui Th. Hobbes constă în negarea fundamentului religios al
moralei. Pronunţându-se împotriva ideii ce susţinea originea divină a normelor etice, filosoful întreprinde
efortul de fundamentare a unei etici naturaliste, punând accentul pe interesul personal pe care-l crede
esenţial. Virtutea nu mai înglobează într-o epocă a concurenţei şi rivalităţii jertfirea de sine, asceza, puritatea
şi celelalte calităţi morale predicate de reprezentanţii cultului bisericesc. Binele şi răul sunt relative, fiind
judecate în dependenţă de ceea ce este util şi plăcut, dăunător şi neplăcut omului în situaţii concrete ale vieţii
reale. Filosofia morală, în concepţia lui Hobbes, este ştiinţa despre ceea ce este bine şi ceea ce este rău în
raporturile sociale.
Deşi accentuează interesul personal ca factor fundamental al vieţii morale, Hobbes nu
este promotorul unei etici individualiste şi relativiste, considerând că normele etice şi juridice
trebuie să fie prescrise de către stat. Oricare ar fi caracterul legilor – acestea fiind diferite de la
epocă la epocă – supunerea faţă de ele reprezintă virtutea unui cetăţean, iar încălcarea lor este
echivalentă cu viciul.
Filosoful englez se raportează critic la natura umană accentuând faptul, că aceasta înclină
spre discordie. Spiritul de concurenţă, neîncrederea şi gloria reprezintă trăsăturile specific umane
care generează neînţelegerile sociale. Concurenţa îi împinge pe oameni să se atace pentru a-şi
asigura câştigul, neîncrederea – pentru a fi în siguranţă, iar gloria-pentru a-şi crea o reputaţie.
Cea mai elaborată parte a sistemului lui Hobbes este doctrina politică şi teoria statului.
Fiind preocupat de problema apariţiei statului Th. Hobbes se detaşează de concepţia cu privire la
originea divină a statului, considerându-l o creaţie a raţiunii şi voinţei umane, un corp artificial
creat de oameni. În concepţia filosofului englez înainte de apariţia statului oamenii se aflau într-o
stare naturală, presocială, care nu reprezinta regretabila epocă de aur descrisă în mitologie, ci o
stare de război permanent al tuturor împotriva tuturor. În starea naturală, în care funcţiona „legea
celui mai puternic” (dreptul forţei) domnea anarhia, violenţa şi sălbăticia. În virtutea egoismului
specific naturii umane, dând frâu liber pasiunilor, fiecare tindea să posede cât mai mult şi să-i
domine pe ceilalţi, omul pentru om devenind, în opinia filosofului, lup. “Homo hominis lupus
est”-afirmă Hobbes, caracterizând natura umană în lucrarea sa “Leviathan”. Starea de război
continuu făcea imposibilă conveţuirea în comun a oamenilor. Instinctul de autoconservare şi
înţelepciunea i-a îndemnat pe oameni să încheie un pact prin care ei renunţă la dreptul natural,
transmitându-l unui suveran (formând monarhia), reprezentanţilor unei pături sociale (formând
aristocraţia), sau unei adunări populare (formând republica). Deoarece drepturile oamenilor din
starea naturală erau nelimitate, Hobbes consideră că statul a fost investit de cetăţenii săi cu
putere absolută în vederea asigurării securităţii individuale, menţinerii ordinii sociale şi a păcii.
Odată cu statul apare societatea, dreptul de proprietate şi morala.
Pentru a denumi sugestiv şi simbolic statul Hobbes utilizează termenul Leviathan, care
desemna în Vechiul Testament un animal uriaş creat de oameni. În concepţia autorului statul este
constituit din mai multe părţi, funcţiile şi manifestările acestora fiind analoage cu cele ale
corpului uman. „Sufletul statului” este puterea supremă; „raţiunea statului”- dreptatea şi legile,
„articulaţiile statului” – organele judecătoreşti şi executive, „nervii statului” – recompensele şi
pedepsele, „sănătatea statului” – pacea civică, „boala statului” – revoltele civile, „moartea
statului”- războiul civil.
Dintre toate formele de guvernare Th. Hobbes acordă predilecţie monarhiei absolute care
posedă cele mai evidente aptitudini în vederea păstrării păcii în societate.
Activitatea economică, pe care o recomandă Hobbes conducătorilor în scrierile sale,
trebuie să se îndrepte spre trei factori esenţiali urmărind: creşterea bunăstării sociale; prelucrarea
pământului; organizarea muncii şi a comerţului; dezvoltarea spiritului de economie. În acest
scop, statul trebuie să emită legi care ar favoriza agricultura şi pescuitul, ar stimula tehnica
navigaţiei încurajând comerţul, ar mări interesul pentru mecanică şi matematică în vederea
aceluiaşi scop practic. În vederea dezvoltării spiritului de economie Hobees recomandă
elaborarea legilor care ar frâna abuzul de hrană şi luxul în îmbrăcăminte.
Din punct de vedere teoretic concepţia lui Th. Hobbes despre stat a reprezentat un
progres real în dezvoltarea ideilor social-politice prin faptul că filosoful a elaborat o teorie laică
despre originea statului, opusă concepţiei teologice. Teoria lui Hobbes care pune contractul
social la baza apariţiei statului s-a bucurat de o mare rezonanţă în epocă, influenţând elaboratrea
teoriilor social-politice ulterioare.
Atât în secolul în care a trăit şi a activat, cât şi în secolele următoare, Th. Hobbes a fost
apreciat pentru preocupările sale cu privire la problema metodei, pentru concepţiile sale
mecaniciste despre lume, pentru continuarea şi sistematizarea filosofiei empiriste a
compatriotului său Bacon, pentru elaborarea teoriei contractului social etc. Concepţiile sale
filosofice şi politice i-au influenţat pe Spinoza şi pe Gassendi pe J. Locke şi pe J.J. Rousseau. D.
Holbach i-a tradus o parte din lucrări, iar Diderot a scris cu multă admiraţie despre viaţa şi
activitatea sa. Mai mult decât atât, în ultimule decenii Hobbes este tot mai des nominalizat în
calitate de părinte al filosofiei analitice şi precursor al filosofiei popperiene.

Bibliografia:
1. Dergaciov L., Rumleanschi P., Roşca L., Filosofia, Chişinău, Ed.UASM, 2003.
2. Gortopan N., Doctrinele filosofice în evoluţia lor, Vol.I, Chişinău, Ed. ASEM, 1998.
3. Herseni T., Thomas Hobbes, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1937.
4. Hobbes Th., Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil –
fragmente, în colecţia Texte filosofie – Vol.Bacon, Morus, Hobbes, Locke, Bucureşti, Ed.de Stat,
1952.
5. Istoria filosofiei moderne şi contemporane, Bucureşti, Ed. Academiei, 1984.
6. Negulescu P.P., Scrieri inedite, Vol.III, Bucureşti, Ed. Academiei R.P.R., 1972.
7. Petrescu N., Thomas Hobbes. Viaţa şi opera, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie,
1937.
8. Roşca I. N., Filosofia modernă, Bucureşti, Ed.Fundaţiei „România de mâine”, 1999.