Gottfried Wilhelm

Leibniz
„A te lupta cu tine însuţi e lupta cea mai grea; a te învinge pe
tine însuţi este biruinţa cea mai frumoasă.”

Gottfried Wilhelm Leibniz s-a născut

la Leipzig, în 1646 și a decedat în 1716 la
Hanovra. A fost matematician, jurist, istoric,
om de ştiinţă, diplomat, poet, inventator şi
curtean, fiind preocupat de metafizică, limbaj
și logică. A aparținut curentului filozofic
numit raționalism.
Leibniz (de la „Lubenics”, probabil
nume de origine slavă) se va dovedi de la
început un copil genial. Curiozitatea sa
universală îl va conduce spre studiul intens
încă de timpuriu, care îl va face ulterior un
gânditor enciclopedist, asemenea lui
Aristotel. La vârsta de 8 ani va învăţa singur
latina, fără profesor şi fără manuale, doar
prin confruntarea dintre texte şi imagini a
unei ediţii ilustrate a lui „Titus Livius”.
Ajuns la şcoală, îşi va speria profesorul de
latină prin cunoştinţele sale.
Devenit student la vârsta de 15 ani,
tânărul Leibniz îşi va lua doctoratul în
filosofie la 17 ani, iar la 20 de ani îşi ia şi
doctoratul în drept.
 A învăţat la universităţile din Leizig, lena şi Altdorf, unde a studiat matematica, filozofia
şi dreptul. A refuzat un post de profesor universitar şi a intrat în serviciul baronului Boineburg
din Frankfurt, continuându-şi studiile de drept şi cultivându-şi interesul pentru fizică.
Leibniz a întemeiat Academia din Berlin, al cărei membru a fost şi domnitorul
moldovean Dimitrie Cantemir (1673-1723). Nu a fost niciodată căsătorit şi se pare că a rupt
relaţiile cu membrii familiei sale.
Activitatea lui în slujba baronului era diversă: a fost secretar, bibliotecar, şi emisar în
probleme politice. În această ultimă calitate a călătorit la Paris în 1672, unde a stabilit multe
legături utile cu matematicieni, oameni de ştiinţă şi filozofi străluciţi, precum Amauld,
Malebranche şi Huygens. Anul următor, cu ocazia unei misiuni similare în Anglia, Leibniz i-a
cunoscut pe Hooke şi pe Boyle şi a prezentat la Royal Society maşina de calcul (neterminată) pe
care o inventase și a fost ales membru al acestei societăți în acelaşi an.
Etapa finală a vieţii lui Leibniz a început în 1676, când a preluat postul de bibliotecar şi
consilier al ducelui de Hanovra și a rămas aici până la sfârşitul vieţii, dar în slujba a diferiţi
patroni. Îndatoririle sale oficiale erau în mare măsură administrative, însă a continuat să lucreze
la o gamă largă de proiecte.
Activitatea lui a fost influențată de Ockham, Suarez, Hobbes, Descartez, Arnauld și
Malebranche. Filozofia sa e neobişnuită. Aceasta este dispersată într-un număr enorm de lucrări
de mică amploare. Propriu zis, Leibniz a scris numai două cărţi: „Noi eseuri asupra intelectului
uman” în 1705 şi „Teodiceea” în 1710 însă nu oferă o expunere completă a sistemului său,
pentru reconstituirea căruia sunt necesare şi alte lucrări importante de mai mică amploare:
„Disertaţie metafizică” din 1686, „Noul sistem al naturii” din 1695 şi „Monadologia” din 1714.
Numeroase lucrări ale sale au rămas sub formă de manuscris în bilioteca din Hanovra şi nici până
astăzi nu au fost publicate în întregime.
Întrucât în vremea sa publicaţiile de specialitate erau puţine, corespondenţa cu marii
oameni din Europa era modalitatea cea mai bună de a lua contact direct cu ideile filosofice şi
ştiinţifice ale lumii, de la Leibniz rămânând peste 15.000 de scrisori pe diverse teme. De o
importanţă deosebită este corespondenţa cu Amauld (cu privire la ideile din „Disertaţie
metafizică”) şi cu Samuel Clarke.
Sistemul filozofic al lui Leibniz se întemeiază pe un mic număr de principii
fundamentale, dintre care cele mai cunoscute sunt principiul raţiunii suficiente şi principiul
indiscernabilităţii identicilor (numit uneori „legea lui Leibniz”). Primul afirmă că există o raţiune
pentru care fiecare lucru sau fapt e aşa cum e şi nu altfel; nimic nu se întâmplă fără motiv. De
exemplu, Leibniz susţine că, dat fiind că nu ar putea exista un motiv ca lumea să fie creată la un
moment dat mai degrabă decât la altul, atunci nu se poate ca lumea să fi fost creată la un anumit
moment. Al doilea principiu afirmă că, dacă două lucruri sunt identice, au toate proprietăţile
comune.
Metafizica lui Leibniz e simplă: acesta afirmă că lumea e compusă dintr-o infinitate de
substanţe simple, pe care le numeşte monade. Leibniz a devenit faimos mai ales datorită
acestora, abordate în cartea sa de căpătâi, „Monadologia”, o lucrare de mici dimensiuni (90 de
paragrafe), dar care trebuie citită cu multă atenţie pentru a fi înţeleasă cum se cuvine, mai ales că
este prezentată în stilul „Eticii” lui Spinoza. Monadele nu au relaţii cauzale – „nu au ferestre prin
care să poată intra sau ieşi ceva" (Monadologia §7). În schimb, Leibniz dezvoltă o versiune
proprie, distinctă a ocazionalismului lui Malebranche: principiul armoniei prestabilite. Conform
acestuia, Dumnezeu a creat monadele astfel încât acţiunile şi percepţiile lor să se armonizeze
între ele, întocmai cum două ceasuri perfect construite vor arăta întotdeauna aceeaşi oră, deşi nu
există nici o relaţie de cauzalitate între ele.
Leibniz observă însă că în ideea fundamentală a filosofiei lui Spinoza se strecoară o
contradicţie: dacă există o singură substanţă având ca atribute întinderea (caracteristică a lumii
materiale) şi cugetarea (esenţială pentru suflet), fără legătură între ele, atunci este ca şi cum am
spune că substanţa este în acelaşi timp întinsă şi neîntinsă. Dar cugetarea nu este întinsă, ca atare
n-o putem percepem cu simţurile, precum corpurile întinse. Mai mult, cugetarea este indivizibilă:
o idee nu poate tăiată în două, aşa cum putem diviza un corp material oarecare.
Leibniz distinge patru categorii principale de monade, etajate de la cele mai simple şi
până la cele perfecte:
a) monadele goale, care sunt elementele constitutive ale materiei brute şi sunt
inconştiente, fiind situate pe treapta cea mai de jos a scării ierarhice;
b) monadele sensibile, caracteristice sufletelor animalelor, având dorinţe şi percepţii
conştiente (un animal e compus dintr-o infinitate de monade goale, conduse de o
monadă sensibilă).
c) monadele raţionale, caracteristice oamenilor, au conştiinţă de sine, raţiunea lor
însemnând imaginea şi oglinda divinităţii, acestea fiind libere să se determine pe
sine.
d) monada supremă (Dumnezeu), este infinită în cunoştinţele sale, cu cea mai
deplină libertate de acţiune.
Aceasta nu este singura modalitate în care Leibniz reinterpretează felul cum înţelegem în
mod normal lumea. De exemplu, deşi un curcubeu nu e o halucinaţie, el nu e cu adevărat un arc
colorat pe cer. De asemenea, timpul, spaţiul și corpurile sunt fenomene bine fundamentate.
Lumea e ordonată într-o manieră care corespunde experienţei noastre despre ea, dar acea
ordonare nu este spaţială, temporală, materială sau cauzală. Fiecare monadă conţine o
reprezentare completă a lumii, dar această ordine e în cea mai mare parte prea vagă şi neclară
pentru a putea fi socotită percepţie ori cunoaştere. Totuşi, teoretic putem dobândi cunoştinţe
despre întreaga lume pur şi simplu urmând conexiunile dintre ceea ce există în mintea noastră.
Filozofia neobișnuită a lui Leibniz a influențat multe generații de gânditori, printre care
se numără: Amo, Kant, Frege, Russell, Strawson și Lewis.
Gottfried Wilhelm Leibniz a răspuns, prin toată activitatea și filozofia sa la întrebarea
„Ce este lumea?”.