Referat:

Filosofia clasică
germană

A elaborat: Babilev Alina

Filosofia clasică germană ocupă  o perioadă relativ scurtă, care este mărginită cu anii
80 a sec XVIII dintr-o parte şi anul 1831 (anul morţii lui Hegel ) din altă parte. Însă
din punct de vedere teoretic  ea este culmea dezvoltării gîndirii filosifice din acea
perioadă. La sfîrşitul sec. XVIII  lichidînd rămînerea în urmă economică şi politică,
Germania se apropia de revoluţia burgheză, la fel ca şi în Franţa veacului XVIII, în
Germania din veacul XIX revoluţia filosofică a precedat revoluţiei politice. Filosofia
clasică germană a fost ca o teorie germană a revoluţiei franceze. 

Pentru ea este caracteristic: 

* Generalizarea tuturor ideilor filosofice precedente. 
* Divizarea existenţei în lumea naturii şi lumea omului 
* Se studiază nu numai istoria umană, dar şi esenţa omului. Principala problemă este
problema omului, trecerea de la cultul omului abstract la oameni reali consideraţi în
acţiunea lor istorică 
* Se subliniază rolul filosofiei în rezolvarea problemei umanismului 
* Înţelegerea filosofiei ca un sistem de discipline, categorii şi idei 
* Formularea dialecticii ca concepţie integral.
Immanuel Kant
Immanuel Kant a fost un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din
perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi
din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o
enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte,
Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui
Kant.

Immanuel Kant se naște la 22 aprilie 1724 la Königsberg, în Prusia orientală, unul

dintre cei cinci copii, care vor atinge maturitatea, din cei nouă născuți ai părinților săi;
avea o soră mai mare, două surori mai mici și un frate mezin, Johann-Henrich. Kant
provine din mediul social sărac.

Grație sprijinului unui pastor, prieten al familiei, Albert Schultz, Kant poate intra la
colegiul Frederic (Fridericianum). Elev strălucit, își însușește o bună cunoaștere a
autorilor latini.

În toamna anului 1740, în vârstă de 17 ani, intră la Universitatea din Königsberg la

Facultatea de Teologie, la care urmează și cursuri de filozofie, fizică, matematică.

Va analiza operele lui Newton, Hume și mai ales Rousseau, care, după propriile-i
cuvinte, îl aduc pe "drumul drept" și îi provoacă o "revoluție în reflecție". Kant
crezuse până atunci că sursele cunoașterii nu se află în experiență ci în spirit, în
rațiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă,
toate cunoștințele noastre sunt ivite din experiență.

Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la

Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, ideea că experiența și
judecata permit deopotrivă cunoașterea. Așa cum va scrie mai târziu, intuiția fără
concept e oarbă iar conceptul fără intuiție este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de
toate un fundament pentru uzul rațiunii, ceea ce implică recunoașterea limitelor
puterii sale. Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru
luni), Critica rațiunii pure, a cărei primă ediție datează din 1781. Kant avea 57 de ani
și era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe.

Una din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde întreg spectrul
filozofiei sale, o constituie "Critica rațiunii pure" (Kritik der reinen Vernuft, 1781),
opera sa capitală, în care cercetează bazele procesului de cunoaștere.
Tema acesteia este că rațiunea nu poate cunoaște totul. Ea este deci limitată în
domeniul cunoașterii. În schimb, are o valoare în domeniul practic, așadar moral.

Kant încearcă să integreze într-o concepție unitară cele două poziții contrare ale
teoriei cunoașterii din vremea sa, pe de o parte raționalismul lui René Descartes, pe de
alta empirismul filozofilor englezi John Locke și David Hume.

În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică și cea sintetică. În cazul
judecății analitice, adevărul derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi
nevoie de un experiment, respectiv de o percepție senzorială. În situația în care o
analiză rațională nu este suficientă pentru a extrage adevărul și este nevoie de o
observație senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică.

În alte două lucrări, "Fundamentarea metafizicii moravurilor" (Grundlegung zur

Metaphysik der Sitten, 1785) și "Critica rațiunii practice" (Kritik der praktischen
Vernunft, 1788), Kant prezintă sistemul său etic, care se bazează pe convingerea că
rațiunea este cea mai înaltă instanță a moralei. Din acest punct de vedere, există două
moduri în luarea unei decizii dictate de voință: un imperativ condiționat sau ipotetic,
care decurge dintr-o înclinare subiectivă și urmează un anumit scop individual, și un
"imperativ categoric", care se supune unei legi obiective, universal valabilă și
necesară.

Kant formulează astfel principiul "imperativului categoric", considerat ca

fundament al moralei: "Acționează în așa fel încât maxima acțiunilor tale să poată fi
impusă ca lege universală".

Kant a fost figura proeminentă a perioadei de iluminism în Germania și în această

calitate a dezvoltat ideea de "libertate", pornind de la concepțiile sale asupra moralei.
Prin libertate el nu înțelege un liber arbitru lipsit de legi, ci libertatea de
autodeterminare, de respectare conștientă a legilor, care derivă din rațiune.

Deviza lui Kant, "Sapere aude !" ("Îndrăznește să știi !"), să ai curajul de a te servi
de rațiune, a devenit deviza mișcării iluministe împotriva absolutismului. O societate
liberă trebuie să fie alcătuită din cetățeni capabili de a înțelege democrația și de a
gândi liber.

În lucrarea sa elaborată către sfârșitul vieții, "Spre pacea eternă" (Zum ewigen
Frieden, 1795), Kant preconizează o comunitate a popoarelor, o federație universală
alcătuită din state reprezentativ republicane, în care să fie eliminate conflictele de
interese ce duc la război.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel

Georg Wilhelm Friedrich Hegel a fost un filozof german, principal reprezentant

al idealismului în filozofia secolului al XIX-lea. Hegel s-a născut în 27 august 1770 la
Stuttgart/Württemberg, într-o familie protestantă.

Wilhelm va studia în gimnaziul din orașul său natal, unde va fi un școlar model.

El se dăruiește teologiei și intră, la vârsta de 18 ani, la seminarul din Tübingen (numit

Stift) pentru a-și realiza studiile universitare. Aici studiază filozofia, istoria, teologia
și limbile clasice, latina și greaca, matematică și fizică.

În 1790 obține titlul de "Magister der Philosophie" cu o lucrare asupra problemei

morale a obligațiilor, unde opune dualismului kantian ideea unității rațiunii cu
sensibilitatea. Apoi se înscrie la Facultatea de Teologie. Timp de opt ani lucrează ca
profesor particular în diverse familii din Berna și Frankfurt am Main, până în 1801,
când devine docent la Universitatea din Jena.

Filozofia lui Hegel este o filozofie a spiritului absolut și a dezvoltării sale dialectice,
care constituie realitatea și evoluția sa. Această filozofie este în mod esențial
determinată de noțiunea de "dialectică", care este în același timp un concept, un
principiu al cunoașterii și al mișcării reale care guvernează existența lumii sau, după
Hegel, istoria "Ideii", care după ce s-a exteriorizat în natură, revine la sine pentru a se
realiza în formele culturale, urmând o ierarhie formală a unui conținut identic: artă,
religie, filozofie.

Dialectica este însăși natura lucrurilor, filozofia descriind realitatea și reflectînd-o

În domeniul spiritului, dialectica este istoria contradicțiilor gândirii, pe care ea le
depășește trecând de la afirmație la negație și de aici la negarea negației. Totul se
dezvoltă prin unitatea contrariilor, și această mișcare reprezintă existența în totalitate.

Hegel în prelegerile sale de filosofie a istoriei, se lasă cuprins de nostalgie. Atunci

când evocă splendoarea civilizaţiilor antice, filosofia sa se transformă într-o elegie
prin care îşi exprimă regretul dispariţiei vechilor civilizaţii.

Abordând filosofic istoria, Hegel, la rândul său, se întreabă de ce au dispărut

civilizaţiile cele mai înfloritoare în care s-a obiectivat spiritul.El revine asupra
ruinelor fiindcă existenţa lor este incompatibilă cu Providenţa.

Pentru ce există atâtea ruine, atâtea distrugeri, atâta moarte?

Pentru Hegel nu toate ruinele au aceeaşi semnificaţie. Filosofia lui Hegel este o
tentativă de a împăca omul cu propria sa istorie. Ruinele, pe lângă multe alte lucruri,
par a fi incompatibile cu raţionalitatea.

După Hegel, rațiunea guvernează lumea și se realizează în istorie. Această

raționalitate integrală a istoriei implică afirmarea că dezvoltarea sa realizează în forma
cea mai completă morala și libertatea. Obiectivul istoriei nu îl constituie indivizii în
existența lor singulară, ci totalitatea poporului și spiritul său (Volksgeist). Evoluția
dialectică a spiritului universal parvine în final la ideea de Stat, în care se găsesc
reunite moravurile, arta și dreptul. Obiectivul istoriei este deci Statul și libertatea pe
care el o realizează.

În 1818, după o scurtă activitate la Universitatea din Heidelberg, ocupă catedra de

filozofie la Universitatea din Berlin, care aparținuse lui Fichte, și începe, în
prelegerile ținute, să propage propria sa filozofie, ce va fi succesiv publicată în
"Enciclopedia științelor filozofice" (Enzyklopädie der philosophischen
Wissenschaften, 1817-1830), cuprinzând filozofia dreptului, a istoriei, religiei, istoria
filozofiei etc. Hegel moare la 14 noiembrie 1831 în Berlin, victimă a unei epidemii
de holeră.După moartea lui Hegel, discipolii lui s-au divizat în două tabere.
Hegelianii de "dreapta" erau grupați în corpul universitar din Berlin și reprezentau
conservatismul politic al epocii de restaurație după căderea lui Napoleon. "Stânga",
cunoscută și ca "Tinerii Hegeliani", interpretau filozofia lui Hegel în sens
revoluționar, preconizând ateismul în religie și democrația liberală în politică.

Arthur Schopenhauer
Arthur Schopenhauer a fost un filozof german, cunoscut - mai ales - prin teoria sa
asupra primatului „voinței” în sfera reprezentării lumii și în comportamentul uman.

Arthur Schopenhauer s-a născut în 1788 la Danzig (astăzi Gdansk/Polonia), fiu al

unui comerciant, care îl destinase și pe fiul său negustoriei. Împreună cu tatăl, face
numeroase călătorii prin Europa. După moartea acestuia în 1809, începe mai întâi
studiul medicinei la Universitatea din Göttingen, la care renunță pentru a se dedica
studiului filozofiei.

În 1811 pleacă la Berlin, unde audiază cursurile lui Friedrich Schleiermacher și ale

lui Johann Gottlieb Fichte. Se transferă la Jena și, în 1813, obține titlul de Doctor în
Filozofie cu dizertația "Cu privire la rădăcina cvadruplă a principiului rațiunii
suficiente" (Über die vierfache Wurzel des Satzes vom zureichenden Grunde). În
același an întâlnește la Weimar pe Goethe, cu care discută teoria acestuia asupra
culorilor. În lucrarea apărută după aceea, "Despre vedere și culori" (Über das Sehen
und die Farben, 1816), expune propria sa concepție în acest domeniu, în contradicție
cu opiniile lui Goethe.

 În 1819, primește însărcinarea de a ține cursuri la Universitatea din Berlin, unde

preda și Hegel, care era în acel timp figura dominantă a filozofiei germane, acum
criticat vehement de Schopenhauer. Opera principală a lui Schopenhauer, "Lumea ca
voință și reprezentare" (Die Welt als Wille und Vorstellung, 1819) apare în același an. 

Sub influența lui Platon și a lui Immanuel Kant, Schopenhauer se situează în

problema teoriei cunoașterii pe poziția idealismului. Dar în cadrul acestei concepții,
Schopenhauer își susține propriile sale vederi și combate filozofia lui Hegel.

Bazat pe achizițiile științelor naturale, dezvoltă un punct de vedere original asupra

fiziologiei percepției. După Schopenhauer, lumea exterioară există numai în măsura în
care este percepută și prezentă în conștiința omului, deci ca reprezentare. 

  Spre deosebire de Hegel, consideră că lumea și istoria sunt lipsite de sens și de o

țintă finală. Voința stă nu numai la baza acțiunilor omului, ci determină întreaga
realitate, organică sau anorganică. Voința se manifestă în lumea animală ca forță vitală
și ca impuls spre procreare.

Concepțiile lui Schopenhauer asupra literaturii și artei sunt o consecință directă a

pesimismului său și a influenței filozofiei budiste. Voința este un impuls existențial
care nu dă nici o satisfacție, dimpotrivă, creând permanent noi necesități ce nu pot fi
în întregime satisfăcute, devine o sursă de suferință.

De aceea nu poate exista o fericire de durată; viața este o vale a plângerii, plină de
dureri. La un nivel superior, însă, omul se poate sustrage dictatului Voinței, reușind să
se elibereze. 
 Spre deosebire de Kant, etica lui Schopenhauer nu se bazează pe rațiune și pe legile
morale; el vede în "milă" singura modalitate a comportamentului moral. Prin
compătimire și înțelegerea suferinței lumii, omul își depășește egoismul și se
identifică cu semenii săi (Über die Grundlage der Moral, 1840).

La apariția operelor sale, Schopenhauer nu s-a bucurat de o atenție deosebită. Mai

târziu însă, mulți s-au revendicat de la gândirea sa.