Interdependența și raportul

concepției filosofice ale lui

Kant, Hegel și Feuerbach

Elaborat: Talpă Snejana

Immanuel Kant 

 Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg, Prusia – d. 12

februarie 1804, Königsberg, Prusia) a fost un filosof german, unul din cei
mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este
socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin
fundamentarea idealismului critici, a exercitat o enormă influență asupra
dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În
special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice
pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din
vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele
lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la
concepțiile filozofice ale lui Kant.
 Într-una din lucrările majore ale lui Kant, Critica rațiunii pure (1781),  el a
încercat să explice relația dintre rațiune și experiența umană și să meargă
dincolo de eșecurile filozofiei și metafizicii tradiționale. Kant a vrut să
pună capăt unei epoci a teoriilor inutile și speculative ale experienței
umane, rezistând în același timp scepticismului gânditorilor precum David
Hume.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel
 Georg Wilhelm Friedrich Hegel (n. 27 august 1770, Stuttgart - d. 14
noiembrie 1831, Berlin) a fost Hegel s-a născut în 27
august 1770 la Stuttgart/Württemberg, într-o familie protestantă. Tatăl său,
Georg Ludwig Hegel (1733-1799), era înalt funcționar la curtea de conturi
a ducelui de Wurtemberg. Mama sa, Maria Magdalena Fromm (1741-
1783) provine dintr-o familie cultivată de juriști și a participat la formarea
intelectuală a fiilor săi până în pragul morții sale premature. Sora sa,
Christiane va preda mai târziu la Stuttgart și a fost internată într-un azil
psihiatric. Fratele său mai mic a fost căpitan în armata napoleoniană, în
perioada campaniei din Rusia.
 Wilhelm va studia în gymnasium- ul din orașul său natal, unde va fi un
școlar model. Sora sa mărturisește că el învățase prima declinare latină la
vârsta de cinci ani și că perceptorul său i- a oferit o ediție a dramelor
lui Shakespeare la aniversarea vârstei de 8 ani. La 10 ani tatăl său îi dă
primele lecții de geometrie și astronomie. Tragediile grecești erau lectura sa
favorită. La fel de mult îl interesau fizica și botanica. Hegel însuși își
amintea că învățase, la 11 ani, definițiile lui Christian Wolf, astfel că
figurile și legile silogismului, care stau baza logicii (iar acest fapt este luat
de Jacques Derrida ca un argument în polemicile privitoare la vârsta
potrivită pentru o educație filosofică.
FEUERBACH LUDWIG

 FEUERBACH LUDWIG (1804-1872) - filosof materialist şi ateu german.

Concepţiile filosofice ale lui s-au format sub influenţa filosofiei lui Hegel,
adeptul înflăcărat al căruia a fost la începutul cărierei sale, ca mai apoi în
cartea “Contribuţii la critica filosofiei hegeliene”(1839) să supună unei critici
serioase idealismul lui Hegel ca bază teoretică a religiei. În alte lucrări -
“Esenţa creştinismului”(1841); “Teze preliminare cu privire la reforma
filosofiei”(1842); “Principiile filosofiei viitorului”(1843) L.Feuerbach
argumentează, că religia şi idealismul au o temelie comună, unele şi aceleaşi
rădăcini: atribuire gîndirii umane o esenţă sinestătătoare, care numai în
fantezie şi nu în realitate pot fi rupte de om şi contrapuse lui. Idealismul este
pentru el o construcţie speculativă despre suprasenzorial, iar religia este un
idealism raţionalizat.
 L.Feuerbach consideră, că obiectul filosofiei trebuie să fie nu spiritul contrar
naturii şi nu natura contrară spiritului, ci omul în unitatea esenţei sale
corporale şi spirituale. În centrul filosofiei trebuie să fie omul, sau filosofia
trebuie să fie antropologie. Toate enigmele idealismului vor dispărea dacă
noi vom înţelege natura lor – absolutuzarea şi zeificarea capacităţilor umane.
 Hegel despre intelect, rațiune și devenire
 Filozofia modernă, și în special idealismul german, continuă să suscite numeroase dezbateri în
mediile științifice din întreaga lume. Postularea omului ca scop al său însuși și a devenirii umanității
pe coordonatele libertății, oricât de vag și imprecis sau chiar determinist a fost interpretat acest
termen, a realizat o ruptură epistemologică radicală cu ontologiile precedente. Critica operată de
Immanuel Kant asupra dogmatismului metafizic, urmaș al scolasticismului medieval, respectiv
asupra scepticismului, a empirismului exacerbat, întors împotriva sa – a deschis posibilitatea unor
noi interpretări asupra metafizicii și a relației dintre om, societate și lumea înconjurătoare.
 Un mare pas în această direcție l-a constituit originala distincție kantiană între intelect și rațiune,
distincție care a stat la baza reevaluării și reîmprospătării metafizicii, pe care Kant o numește acum
rațiune pură – conducând, în filozofia hegeliană, la posibilitatea împlinirii și depășirii metafizicii
prin ea înseși, ca spirit. Pentru Baruch Spinoza, filozof prețuit de G. W. F. Hegel, care considera
sistemul său drept una dintre cele mai înalte trepte pe care cunoașterea umană, ca spirit încă
înstrăinat de sine, deoarece totalitatea substanței spinoziste era luată drept imanentă, neproducându-
și astfel propria contradicție din care să rezulte conceptul care să îi ofere ulterior identitatea la sine și
cu sine – ajunsese în a doua jumătate a secolului XVII – intelectul era asimilat vonței.
 Teoria cunoașterii. Kant
 Una din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde întreg spectrul filozofiei sale,
o constituie "Critica rațiunii pure" (Kritik der reinen Vernuft, 1781), opera sa capitală, în care
cercetează bazele procesului de cunoaștere. Kant încearcă să integreze într-o concepție unitară
cele două poziții contrare ale teoriei cunoașterii din vremea sa, pe de o parte raționalismul lui 
René Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke și David Hume.
 În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică și cea sintetică. În cazul judecății
analitice, adevărul derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi nevoie de un
experiment, respectiv de o percepție senzorială. În situația în care o analiză rațională nu este
suficientă pentru a extrage adevărul și este nevoie de o observație senzorială sau experiment,
atunci avem de a face cu o judecată sintetică. Evident, toate cunoștințele valabile la un
moment dat derivate din experiență au prin urmare un caracter sintetic. În continuare, Kant
împarte judecățile în empirice sau a posteriori și judecăți a priori. Judecățile empirice sunt în
întregime dependente de percepția senzorială, de ex.: afirmația: "acest măr este roșu".
Dimpotrivă, judecățile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul
individual și nu sunt bazate pe observație senzorială, de ex.: "doi și cu doi fac patru"
reprezintă o afirmație apriorică.
 Concepţia lui L.Feuerbach
 În concepţia lui L.Feuerbach cît pozitiv, atît şi negativ. El critică idealismul lui Hegel, dar n-a putut păstra
pozitivul, împreună cu idealismul L.Feuerbach a înlăturat şi dialectica din filosofia hegeliană. El este
materialist, dar materialismul lui este metafizic şi mecanicist. Pune în centrul filosofiei sale omul, dar îl
priveşte ca fiinţă biologică (şi nu socială), ca individ abstract.
 Omul este o fiinţă naturală şi relaţiile între oameni sunt tot naturale. L.Feuerbach critică religia, arată
rădăcinile ei sociale şi totodată propune o nouă religie care trebuie să zeifice omul, să se bazeze pe iubirea
generală şi interacţiunea dintre “Eu” şi “Tu”. Tendinţa omului spre fericire ca forţă motrică a voinţei umane
duce inevitabil la conştientizerea datoriei morale, deoarece “Eul” nu poate fi fericit şi exista fără “Tu”.
Tendinţa spre fericirea personală depăşeşete limitele egoismului, ea este nerealizabilă în afara comunităţii
umane.
 În teoria cunoaşterii L.Feuerbach s-a pronunţat în calitate de adept al empiris-mului şi senzualismului,
afirmînd cognoscibilitatea lumii şi criticînd agnosticismul lui Kant. Dar ca şi materialismul în întregime,
teoria cunoaşterii lui L.Feuerbach purta un caracter metafizic, contemplativ.
 În interpretarea fenomenelor sociale el a rămas pe poziţiile idealismului. L.Feuerbach afirma, că
orînduirile sociale se schimbă odată cu schimbarea formelor religiei, iar societatea este doar o comunitate de
numeroşi indivizi, uniţi între ei prin legături naturale.