Socrate

Elaborat: Talpă Snejana

 Cine este Socrate
 Socrate s-a născut în Alopeke(d), o demă din Atena antică, în 470 î.Hr., adică la sfârșitul războaielor medice.
Mama sa, Phainarete, era moașă; tatăl său, Sophroniscos (Σωφρονίσκος), era cioplitor în piatră sau sculptor.

 Probabil că Socrate a primit educația de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa: a trebuit să învețe
muzică, gimnastică și gramatică, adică studiul limbii bazat pe comentarii de texte.

 Printre maeștrii a căror frecventare ar fi contribuit la formarea gândirii lui Socrate, Maximus din Tyr citează
doua femei: Aspasia din Milet(en) (Ἀσπασία), o curtezană, și Diotima (Διοτίμα) din Mantineea, o preoteasă.
Despre prima, Platon vorbește în Menexenos, dar este evidentă ironia lui Socrate atunci când face din ea un
profesor de elocință; și Xenofon vorbește de Aspasia în legătură cu Socrate, iar după Eschine, ea l-ar fi învățat
pe Socrate doctrina dragostei care-i face pe oameni mai buni. Cât despre Diotima, ea este cunoscută mai ales
datorită celebrului pasaj din Banchetul, unde preoteasa din Mantineea povestește nașterea lui Eros.

 De la Socrate a rămas citatul: „Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic”. Socrate a fost atât de dur în
formularea acestui principiu, fiindcă îi critica pe cei care se credeau în materie de cunoaștere „alfa și omega”,
fără să recunoască atunci când nu știau ceva.
 Viața familială
 Asupra vieții de familie a lui Socrate există câteva amănunte nu
întotdeauna concordante; cert este că el s-a căsătorit cu Xantipa. Socrate a
avut trei copii, Lamprocles, primul născut, Sophroniscos și Menexenos.
 Viața politică
 A luat parte la trei campanii militare în calitate de infanterist. La
începutul războiului peloponesiac a participat la asediul Potideei, în
Chalcidica, între anii 432 î.Hr. și 429 î.Hr. L-a avut ca tovarăș de arme
pe Alcibiade, pe care-l salvează atunci când acesta, rănit, era cât pe ce să
cadă în mâinile dușmanului. În 424 î.Hr., cinci ani după ciuma abătută
asupra Atenei, Socrate se regăsește în bătălia de la Delion, unde trupele
ateniene sunt zdrobite de către tebani. Acolo el îi salvează viața
lui Xenofon, prins sub calul care căzuse peste el. În 422 î.Hr., Socrate
participă la expediția pentru cucerirea orașului Amfipolis.
 Caracterul
 Curajul lui Socrate merge mână în mână cu o răbdare, o simplitate și o stăpânire de sine capabile să
înfrunte orice încercare; la banchete era un conviv vesel și agreabil, care bea la fel de mult ca tovarășii
săi, dar fără a se cufunda vreodată în beție, așa cum li se întâmplă acestora, ispravă ce-l umplea de
admirație pe Alcibiade. Mânia, ieșirile violente, dușmănia îi sunt necunoscute. Primind de la cineva o
lovitură de picior, iar oamenii mirându-se de resemnarea sa, Socrate se justifica: "Dacă un măgar m-ar
fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?"
 Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă, atât din cauza sărăciei, cât și a simplității sale;
niciodată n-a fost văzut afișând o neglijență vestimentară, cum o vor face cinicii. Unii își afectează
zdrențele, de aceea i-a și spus Socrate filosofului cinic care-și etala găurile hainei: "Îți văd
deșertăciunea prin mantie". Lui Socrate nimic nu-i este mai străin decât aroganța, iar atunci când vede
în agora Atenei obiectele de tot felul expuse de negustori admirației și lăcomiei cumpărătorilor, se
mulțumește să spună: "Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!".
 S-a zis că Socrate era deosebit de urât; chel, purtând barbă. Alcibiade, după ce afirma în Banchetul că
Socrate seamănă cu satirul Marsyas, adaugă că este asemeni acelor statui de sileni care se deschid și
conțin înăuntru imaginile unor divinități, chipul lui Socrate ascunzând cel mai frumos dintre suflete, la
fel cum discursurile sale aparent naive și glumețe ascund cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate
nu putea să nu-i scandalizeze pe atenieni, întrucât pentru ei frumusețea fizică era simbolul frumuseții
lăuntrice și nimic nu părea a fi mai incompatibil decât urâțenia lui Socrate și puritatea sa morală.
 Contribuția spirituală și „Demonul lui Socrate”
 Există precizarea făcută de Aristotel, în Metafizica sa, că Socrate a introdus în gândirea filosofică
„raționamentele inductive" și „definițiile genera­le". Prin „raționamentele inductive" Stagiritul exprimă faptul
că maestrul pornea de la realitățile vieții, de la faptele con­crete și particulare pe care i le oferea experiența de
zi cu zi în con­tactul său permanent cu oamenii. În ce privește „definițiile generale" ele sunt în accepțiunea
dată de Aristotel totuna cu noțiunile-cheie vehiculate mereu de Socrate și transmise ca atare de Platon și de
Xenofon: cumpătarea, curajul, înțelepciunea ș.a. Este adevărat, după cum subliniază un mare elenist român, 
Șt. Bezdechi, că Socrate era „un semănător de îndoială"', că știuse să înfrunte, singur, mânia mulțimilor
dezlănțuite, că asculta de „demonul său", acea „voce lăuntrică" care îl sfătuia ce să facă și de ce să se fe­
rească, dar toate acestea erau puse numai și numai în slujba adevă­rului, a binelui individual și social, menite
să conducă pe atenieni pe calea virtuții.
 Condamnarea înțeleptului și moartea lui, bând cucuta (399 î.e.n.) a umplut de mâhnire pe toți concetățenii
care l-au cunoscut. La Ate­na, în semn de doliu național, teatrele și palestrele s-au închis, măsuri cu totul
excepționale pentru acele timpuri. Dar nici acuzatorii lui n-au avut o soartă mai bună - Meletos a fost
condamnat la moar­te, Lycon și Anytos au cunoscut rigorile exilului. Dispariția lui So­crate de pe scena lumii
grecești a reprezentat unul din momentele tulburătoare din istoria Eladei și a Umanității. Este meritul nepie­
ritor al lui Platon și Xenofon de a ne fi transmis date despre ultimele momente din viața bărbatului „cel mai
liber, cel mai drept și mai înțelept" — așa cum l-a proclamat oracolul lui Apollo de la Delfi, căzut pradă
particularismului mentalității unei părți din po­pulația Atenei, agitată de unii demagogi pe cât de mărginiți, pe
atât de malefici.
 Procesul
 Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular, irepetabil; procesul lui Socrate este
procesul intentat gândirii care cercetează, dincolo de mediocritatea cotidiană, adevăratele probleme.
Socrate este acela care, uimindu-ne, ne interzice să gândim potrivit unor obișnuințe dobândite. Socrate se
situează așadar la antipozii confortului intelectual, ai conștiinței împăcate și ai seninătății blajine.
 Adus în fața tribunalului, Socrate refuză ajutorul lui Lysias, avocat de meserie. Textul lui Platon Apărarea
lui Socrate reproduce probabil îndeaproape apărarea prezentată de Socrate judecătorilor. Această pledoarie
se împarte în trei părți:
 Socrate spune cine este și le va înfățișa judecătorilor misiunea încredințată lui de către divinitate: să
deștepte conștiința contemporanilor săi. Nu reușește să-i convingă pe judecători; limbajul minciunii se
dovedește mai convingător decât cel al adevărului. Judecătorii deliberează și 281 de voturi îl declară pe
Socrate vinovat, contra a 278 (sau 221 după alte manuscrise). Acuzatorii ceruseră moartea, dar acuzatul era
liber să facă o contrapropunere iar judecătorii urmau să aleagă una ori alta dintre pedepse.
 Socrate cere să fie hrănit în pritaneu. Iată ultimul act al serioasei ironii a lui Socrate: faptul de-a cere o
recompensă pentru felul cum s-a purtat nu este din partea sa sfidare, ci sinceritate. Fiindcă trebuia stabilită
o sancțiune va propune o amendă de o mină, adică întreaga lui avere. Răspunsul lui Socrate le-a părut
probabil judecătorilor o insultă adusă magistraților, așa încât la urne condamnarea la moarte a avut 80 de
voturi mai mult decât avusese vinovăția sa.
Moartea lui Socrate
 Socrate a stat înlănțuit 30 de zile, dar în fiecare zi primea vizita
prietenilor și se întreținea cu aceștia. Ei nu au stat degeaba și au
pregătit un plan de evadare pe care Socrate îl refuză.
 La data executării sentinței, toți prietenii lui Socrate erau de față
cu excepția lui Aristippos, a lui Xenofon, aflat în Asia și a lui 
Platon, bolnav. El a fost obligat să bea o fiertură otrăvitoare de 
cucută.
 Socrate își dedică ultimele clipe conversației cu prietenii săi pe
tema nemuririi sufletului, iar cuvintele sale au fost păstrate de 
Platon în Phaidon. Socrate se îmbăiază pentru ultima oară și
refuză să aștepte ca soarele să fi dispărut cu totul la orizont
înainte de a bea otravă. Apucând cu o mână sigură vasul cu
cucută, el sorbi fără ezitare sau repulsie băutura mortală. Criton,
îi sunt dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați,
acestea au fost ultimele sale cuvinte. Trebuie înțeles aici, urmând
sugestia lui L. Robin, că Socrate îl roagă pe Criton să aducă o
jertfă zeului medicinei drept mulțumire că i-a vindecat sufletul de
boala de-a fi fost unit cu un trup.
 Mesajul lui Socrate

 Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine - Gnothi se authon. Esențială pentru om
este capacitatea sa de a intra în relație de dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul iar nu corpul.
Pentru Socrate, cunoașterea propriei noastre ființe și a destinului acesteia se realizează pe două căi:
 mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii;
 directă, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecție, acțiune
posibilă datorată intervenției daimonului.
 Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană. Începând cu
Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuși. "Persoana ta este sufletul tău"
spunea Socrate (Platon, Alcibiade, 138e).
Citate :
Mulțumesc pentru atenție