Analiza de text filosofic: Adevăr și eroare, Descartes

În lucrarea sa, „Meditatii asupra filosofiei prime”, Descartes își asumă misiunea de a demonstra
existența lui Dumnezeu pe cale filosofică. Lucrarea constă în șase meditații, autorul contrazicând în mod
subtil ideea aristotelică conform căreia adevărul vine pe calea simțurilor și aducând în lumina propriile
concepte subiective. Fiind parte a celei de-a patra meditații („Privind adevărul și eroarea”), fragmentul
selectat subliniază faptul că omul nu se poate baza pe deplin pe simțurile sale pentru a afla adevărul,
întrucât imperfecțiunea sa constituie un obstacol. Astfel, Descartes întărește argumentele aduse încă
din primul capitol al operei, punând filosofia cunoașterii a lui Aristotel față în față cu scepticismul
cartezian. Drept corolar, Descartes ajunge la concluzia că singurul lucru de care omul nu ar trebui să se
îndoiască este prezența cugetului, fapt ce îi certifică existența: „Cogito, ergo sum”.
În cadrul celei de-a patra meditații, filosoful concentrează un raționament deductiv în jurul
întrebării: ”Atunci de unde izvorăsc greșelile mele?”, pentru a putea înțelege și explica de ce omul,
creație a lui Dumnezeu, este supus erorii. Această întrebare reprezintă tema textului, în timp ce teza pe
care Descartes va încerca să o demontreze este aceea că eroarea este rezultatul imperfecțiunii
substanței umane și a voinței acesteia de a înțelege mai mult decât îi este permis.
Acesta debutează prin a afrima că, dacă se pleacă de la premisa confrom căreia ”tot ce se află în
mine izvorăște de la Dumnezeu, iar el nu mi-a dat vreo facultate de a greși”, atunci omul, întorcându-se
permanent spre substanța perfectă, ar trebui să fie fără de greșeală. Și totuși, acest lucru nu este veridic.
Atunci, Descartes caută să își explice fenomenul prin limitata sa facultate de a judeca adevărul, ce
reprezintă un cusur uman, o mărginire și nu poate fi comparată cu cea a Creatorului, care este infinită.
Greșelile umane și incapacitatea de a recunoaște adevărul reprezintă nedesăvârșirea umană, prezența
unei absențe, ce depinde în mod direct de relația dintre facultatea de a cunoaște și facultatea de
alegere, adică liberul arbitru, mai precis de interconectivitatea dintre intelect și voință.
Analizând în profunzime, Descartes afirmă că nu în cadrul voinței se regăsește lipsa de care
suferă ființa umană, întrucât aceasta este ”cât se poate de întinsă și, în felul ei, desăvârșită”. Dar nici
facultatea de a înțelege nu poate fi imperfectă, întrucât aceasta este dată de Creator: ”fără îndoială că
înțeleg în chip drept, întrucât am de la Dumnezeu Faptul de a înțelege”. Luând cele deduse în
considerare, Descartes ajunge la concluzia că lipsul, imprefecțiunea de care suferă ființa umana este
dată de asincronismul proporțional dintre intelect și voință, căci voința dorește să înțeleagă mai mult
decât îi este permis, depășind capacitățile intelectuale umane: ”Atunci de unde izvorăsc greșelile mele?
Din faptul că voința, întinzându-se mai mult decât intelectul, nu o închid între aceleași granițe, ci o
extind asupra lucrurilor pe care nu le înțeleg; iar fiindcă în privința acestora ea e indiferentă, se abate
lesne de la ceea ce adevărat și bun, iar astfel mă înșel și păcătuiesc. ” Altfel spus, dorința general umană
de a depăși cercul strâmt în care este înscris intelectul nostru este supusă pedepsei și de aceea omul
păcătuiește și ajunge la eroare.
Desigur, teza lansată de Descartes nu a fost în unanimitate aprobată, aceeași temă nascând
opinii contradictorii. În timp ce Descartes susține că eroarea apare tocmai ca urmare a imperfecțiunii
substanței umane în comparație cu Dumnezeu, Karl Raimund Popper, filosof austriac, autor al unor
opere precum: ,,Logica cercetării”, ,,Societatea deschisă și dușmanii”, ,,Rolul erorii în cunoaștere” afirmă
că omul este hărăzit cu ”lumina naturală” a rațiunii, care ne dezvăluie adevărul, iar eroarea apare în
situația ,,propriului nostru refuz vinovat de a vedea adevărul manifest” sau în cazul prejudecăților pe
care ni le-am format odată cu educația, ori prin alte metode care ne-au dematurizat spiritul. De
asemenea, pentru Descartes, voința este cea care cauzează efectuarea unei greșeli, căci oamenii au
libertatea de a acționa dupa bunul plac. În schimb, Popper vorbește despre o teorie conspirațională,
dând vina pe manipularea prin implantarea ideologiilor false, cum ar fi doctrinele religioase, deoarece in
opinia lui există un sistem tradițional a căror întrebări sunt considerate ca făcând parte din normalitate,
fiind incontestabile. Astfel, filosoful austriac propune acceptarea ideii că,, surse ideale de cunoaștere nu
există-întocmai cum nu există nici conducători ideali”, iar calea de evitare a erorii este propria judecată
și desprinderea de orice indoctrinare sădită în cadrul societății în care trăim.

“How is Descartes
So freakin’ smart?”
– Andrei Pavel, philosopher, historian, politician and military genius