Argumentul cauzalitatii la Descartes.

Problematica raportului cauză – efect

Introducere
Lucrarea „Meditatii metafizice” a lui Descartes este considerată extrem de
importantă pentru filosofia modernă, însă este cunoscut faptul că sunt multe semne de întrebare
în ceea ce privește atât subiectele abordate de acesta din urmă, cât și argumentele folosite. Unul
dintre aceste semne de întrebare se referă la primul argument pe care îl folosește în scopul
demonstrării existenței lui Dumnezeu, argumentul cauzalității. Prin acest argument Descartes
afirmă că Dumnezeu reprezintă cauza primă a apariției tuturor lucrurilor, iar prin aceasta
înțelegem că divinitatea nu are la bază o cauză prin care să fie determinată, deoarece este însăși
ființa perfectă care a făcut posibilă existența, inclusiv totalitatea cauzelor și efectelor ce au avut
loc de-a lungul timpului.
În acest eseu, voi încerca să susțin teza conform căreia agumentul cauzalității așa
cum a fost folosit și interpretat de Descartes în lucrarea menționată în paragraful anterior nu
poate fi considerat valabil datorită existenței anumitor erori pe care urmează să le dezbat în
continuare. Pentru a explica din punct de vedere științific existența divinității, Descartes a
încercat să exploateze ideea conform căreia lumea poate fi inteleasă ca un ansamblu de cauze și
efecte, în sensul în care tot ceea ce vedem în jurul nostru nu reprezintă altceva decât efectul unei
cauze. Astfel, Descartes observă necesitatea existenței unei cauze prime care a făcut posibilă
însăși existența tuturor lucrurilor, iar această cauză primordială, consideră acesta din urmă, este
Dumnezeu.
Secțiunea următoare va cuprinde o trecere prin modul în care Descartes a ajuns la
aceste concluzii și importanța argumentului cauzalității în filosofia acestuia. Următoarea secțiune
se va axa pe argumentarea propriu-zisă prin care vor fi expuse punctele slabe ale argumentului în
speță, dar și un răspuns la posibile contraargumente. Finalul va fi reprezentat de ultima secțiune
prin intermediul căreia voi trage concluziile întregii argumentări.
Meditatii metafizice – Argumentul cauzalitatii
Descartes începe prin căutarea unei metode satisfăcătoare care îi poate oferi o cale
sigură către adevăr, ajungând astfel la indoială1, poziție care îl îndeamnă să considere că totul
este nesigur, mai puțin divinitatea. În cele din urmă, acesta ajunge să se gândească la faptul că
există posibilitatea ca Dumnezeu să fie rău și inșelător – ipoteza demonului rău, prin intermediul
căreia Descartes face un pas extreme de important. El realizează ca dacă este înșelat de acest
demon, atunci el există cu necesitate (Cogito ergo șum):

„Dacă el mă înşeală, atunci nu există nici un strop de îndoială că eu exist; şi

înşele-mă el cît va vrea, nu va putea face niciodată ca eu să nu fiu nimic, atîta
timp cît eu voi gîndi că sînt un lucru oarecare . Astfel că, după ce m-am gîndit
bine la aceasta, şi după ce am examinat cu mare atenţie toate lucrurile, trebuie în
sfîrşit să trag concluzia, şi să consider drept un lucru sigur că această propoziţie:
Eu sînt, eu exist este adevărată în mod necesar, de fiecare dată cînd o pronunţ,
sau cînd o concep în mintea mea.”2
Totuși, Descartes nu cunoaște încă ce este el, ci numai faptul că există, motiv pentru care își
continuă traseul folosindu-se de aceeași îndoială pe care a folosit-o încă de la început, ajungând
la concluzia că el este de fapt un lucru care gandeste3. Astfel, înțelegem că acesta din urmă prin
„existență” se referă la gândire, și nu la fizic, sufletul devenind astfel obiect al gândirii în
filosofia lui. În acest sens, se observă faptul ca există o legătură destul de importantă între trup și
suflet și în pofida evidenței superiorității sufletului în viziunea sa, Descartes pune bazele
dualismului cartezian4.
În cea de-a treia meditație, care este destinată integral existenței lui Dumnezeu,
Descartes aduce în discuție pentru prima dată argumentul cauzalității, prin intermediul căruia va
încerca să demonstreze din punct de vedere științific că Dumnezeu există în mod necesar:
1
Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Trad. Cr. Totoescu, Editura Științifică, București, 1957, p. 19 –
„pentru a avea certitudinea adevărului, pentru a putea determina clar care lucruri sunt adevarăte si care false, trebuie
să plecăm de la indoială”
2
Rene Descartes, Meditatii metafizice, Trad. Ion Papuc, Editura CRATER, Bucureşti, 1997, p. 36.
3
Ibidem, p. 40 – „Adică ceva care se îndoieşte, care înţelege, care afirmă, care neagă, care vrea, care nu vrea, care
îşi imaginează, şi care simte”
4
Irina Coifescu, Agentul de legatură in dualismul cartezian, p.1. – „curent care susține că sufletul este alcătuit dintr-
o cu totul altă substanță față de cea materială”
 „Acum, datorită luminii naturale este un lucru evident, că trebuie să ai cel
puţin tot atîta realitate în cauza eficientă şi totală cît şi în efectul ei: căci de unde
îşi poate trage efectul realitatea lui, dacă nu din cauza pe care o are? Şi cum ar
putea această cauză să i-o transmită, dacă nu ar avea-o în ea însăşi?
Iar de aici rezultă nu numai că neantul nu poate produce nici un lucru,
dar şi că ceea ce este mai perfect, adică ceea ce conţine în sine mai multă
realitate, nu poate fi o unnare şi o dependenţă a ceva mai puţin perfect. Şi acest
adevăr nu este c lar şi evident doar în cazul efectelor pe care le are această
realitate pe care filozofii o numesc actuală sau fonnală, ci şi în cazul ideilor în
care este luată în considerare doar realitatea pe care ei o numesc obiectivă”5

Este important de observant faptul că Descartes pune în lumină o idee prin care aduce în discuție
un alt argument folosit pentru a demonstra existența lui Dumnezeu, argumentul ontologic. Acesta
evidențiază că omul este o ființă imperfectă, acesta fiind motivul pentru care nu dispune de
autodeterminare, deoarece numai ființa perfectă poate face acest lucru. Astfel, divinitatea prin
prisma perfecțiunii sale poate fi propria cauză, eliminând astfel posibilitatea unei alte cauze care
l-ar fi putut determina. Totuși, acest argument apare prezentat în toată splendoarea lui abia în cea
de-a cincea meditație, iar pentru a evita o argumentare pe două fronturi, prin care aș fi nevoit să
mă axez pe ambele argumente, mă voi concentra în această lucrare exclusiv pe argumentul
cauzalității.

Eroarea lui Descartes – Raportul cauză-efect

Așa cum am menționat în secțiunile anterioare, argumentul cauzalității are la bază
ideea conform căreia lumea nu este altceva decât un întreg de cauze și efecte, fiecare efect având
în mod necesar la bază o cauză6. Descartes afirmă că nu este posibil că acest raport cauză-efect să
fie infinit, de aici decurgând faptul că este nevoie de o cauză prima care s-a autodeterminat la un
moment dat. Această cauză primă nu poate fi decât Dumnezeu, deoarece din perfecțiunea sa
derivă autodeterminarea despre care vorbeam mai înainte. Astfel, Descartes pe baza ideii
conform căreia totul este imperfect, mai puțin divinitatea, ajunge la concluzia că o cauză primă
nu poate fi reprezentată de altceva sau altcineva, decât de Dumnezeu.
5
Rene Descartes, Meditatii metafizice, Trad. Ion Papuc, Editura CRATER, Bucureşti, 1997, p. 55
6
Dorin Costescu, Teologia kantiană, Editura EMIA, Deva, 2014, p. 113 – „Orice efect are o cauză, deci si intregul
univers are o cauză”
Atunci când Descartes afirmă că „trebuie la sfîrșit să ajungem la o idee primă, a cărei cauză să
fie ca un tipar sau un original, în care toată realitatea sau perfecțiunea să fie continută în mod
formal și în fapt, realitate care se află în respectivele idei doar în mod obiectiv sau prin
reprezentare”7, acesta face trecerea inevitabil de la un plan A, pe care îl numim imanent8, la un
plan B, pe care îl numim transcendent9, în termeni kantieni. .
Luând în considerare cele menționate mai sus, se poate spune că legea cauzalității nu
poate avea valabilitate în situația de față, deoarece este vorba “de o existență ce transcede lumea
aceasta”10, care nu face parte din lumea fenomenala11 în care legea respectivă are aplicabilitate.
Acest lucru se datorează faptului că atunci când vorbim despre cauzalitate, este o referire directă
către natură, aceasta putând fi considerată ca având valoare obiectivă numai în momentul în care
este vorba de spațiu și timp, acestea fiind opuse conceptului de transcendent. Existența divinității
acționează exclusiv în cadrul conștiintei, aceasta din urmă fiind specifică lumii noumenale 12, iar
în acest sens trecerea de la un plan imanent la unul transcendent nu se poate face.
Desigur, s-ar putea înțelege că ideea de Dumnezeu primește în felul acesta atribute
fenomenale, iar dacă acest lucru este adevărat întreaga argumentare nu ar mai avea vreun sens,
deoarece atunci când facem referire la divinitate nu putem apela la simțuri, respectiv la domeniul
empiric. Sunt complet de acord în această privință, însă ar fi o interpretare greșită a ceea ce am
încercat să argumentez, iar în continuare voi clarifica această posibilă obiecție. Argumentarea de
mai sus nu are scopul de a demonstra că nu este posibilă existența unei divinități cu atribute
empirice, deoarece consider eu nici nu ar putea fi numită Ființă perfectă, în sensul în care atunci
când vorbim despre lumea empirică avem o trimitere directă către ideea de limitare, iar limitarea
nu poate fi nici pe departe un atribut al perfecțiunii. Ceea ce am încercat a fost să demonstrez
faptul că atâta timp cât Dumnezeu face parte din lumea inteligibilă, noumenală, existența sa nu
este demonstrabilă. Astfel, ceea ce am încercat să scot în evidența nu a fost altceva decât trecerea
7
Rene Descartes, Meditatii metafizice, Trad. Ion Papuc, Editura CRATER, Bucureşti, 1997, p. 57
8
Antony Flew, Dictionar de Filosofie si Logica, Trad. D. Stoianovici, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999 – „Aflat
în interior. Cuvîntul este adesea folosit de panteişti (vezi panteism) pentru a caracteriza modul În care Dumnezeu
săIăşluieşte in lumea creată sau se identifică, într-un sens sau altul, cu ea.”
9
Ibidem, p. 347 – „Care depăşeşte experienţa. Cuvîntul e deseori folosit de teişti (vezi teism) pentru a descrie modul
de a exista, postulat de ei, al lui Dumnezeu dincolo şi independent de lumea creată.”
10
Dorin Costescu, Teologia kantiană, Editura EMIA, Deva, 2014, p. 115
11
Prin lumea fenomenala intelegem totalitatea lucrurilor ce pot fi percepute prin intermediul simturilor.
eronată dintr-o lume a simțurilor către o luma a intelectului, deoarece imposibilitatea acestei
treceri face ca întreg argumentul să fie lipsit de relevanță.

Concluzii
Am căzut de acord asupra faptului că argumentul cauzalității, în pofida faptului că
definirea tuturor lucrurilor existențe – un ansamblu de cauze necesar succedate de efecte, denotă
corectitudine, acesta se prăbușește în momentul în care Descartes afirmă că trebuie să existe o
cauză primordială, iar această cauza nu poate fi alta decât Dumnezeu. Este observabil faptul că în
ceea ce privește raportul cauză – efect, în forma în care îl regăsim în meditațiile lui Descartes,
face parte din lumea fenomenală, o lume accesibilă omului, în timp ce atunci când vorbim de
divinitate sau de existența acesteia intrăm deja în lumea noumenală, o lume inaccesibilă nouă.
Astfel, conchidem că trecerea dintre cele două lumi este imposibil de realizat, în sensul în care
transcendentul, în cazul nostru Dumnezeu, nu poate trece către planul imanent din care fac parte
totalitatea lucrurilor accesibile nouă precum cauzalitatea, concept specific lumii fenomenale în
care transcendentul nu poate ajunge.
BIBLIOGRAFIE

1. Antony Flew, Dictionar de Filosofie si Logică, Trad. D. Stoianovici, Editura Humanitas,

Bucuresti, 1999
2. Dorin Costescu, Teologia kantiană, Editura EMIA, Deva, 2014
3. Irina Coifescu, Agentul de legatură in dualismul cartezian, disponibil la adresa:
https://filosofieteoretica.files.wordpress.com/2012/02/irina-coifescu-agentul-de-legatura-
in-dualismul-cartezian.pdf
4. Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Trad. Cr.Totoescu, Editura Științifică, Bucureşti,
1957
5. Rene Descartes, Meditatii metafizice, Trad. Ion Papuc, Editura CRATER, Bucureşti, 1997