Particularități moderne ale proiectului cunoașterii la Descartes.

Momentul
cartezian

I. Introducere

În acest eseu voi analiza particularitățile moderne ale proiectului cunoașterii la

Descartes, mai precis caracteristicile subiectului cunoscător și relația acestuia cu adevărul, cu
cunoașterea, plecând de la rațiunile lui Foucault de a numi acest moment incipient al
modernității momentul cartezian. Voi expune trei laturi ale relației subiect - adevăr așa cum
se constituie la Descartes, care se vor întrepătrunde în demersul meu ilustrativ.

II. Accesul la adevăr

Foucault spune că epoca modernă a istoriei adevărului începe din momentul când ceea
ce permite „accesul la adevăr e cunoașterea și numai ea” și că momentul cartezian al relației
subiectului cu adevărul a recalificat din punct de vedere filosofic cunoașterea de sine, și-a
descalificat, în schimb, noțiunea de grijă de sine. 1 Ca să înțelegem cele două atitudini ale
subiectului în relația sa cu adevărul, Foucault propune două viziuni, două moduri de a defini
relația: spiritualitatea și filosofia. Dacă filosofia, pentru autor, este aceea formă de gândire
care propune condițiile și limitele unui acces al subiectului la adevăr, spiritualitatea reprezintă
ansamblul întreg de practici care constituie pentru ființa subiectului prețul ce trebuie plătit
pentru a accede la adevăr.

Din argumentația foucauldiană putem extrage câteva caracteristici ale subiectului

cartezian. Dacă așa cum e el, subiectul e capabil de adevăr, atunci el nu va mai opera nicio
schimbare, transformare asupra sinelui. Totuși, grija de sine nu dispare cu totul, continuă să
însoțească subiectul în relația sa cu adevărul și în modernitate, cum menționează autorul
cazul spinozist al îndreptării intelectului, dar într-o formă care nu angajează într-o prea mare
măsură ființa subiectului sau o formă unde exigențele spiritualității au fost mascate. p. 39

O altă caracteristică a subiectului modern instituit la Descartes este că acesta p. 28

trebuie să îndeplinească anumite condiții, unele intrinseci cunoașterii, altele extrinseci
cunoașterii. Regulile formale de metodă pe care Foucault le înscrie în rândul condițiilor
intrinseci cunoașterii sunt cele pe care Descartes le sintetizează în Discurs asupra Metodei:
canoanele evidenței, diviziunii, ordinii și exhaustivității (Collingwood, p. 21) O altă condiție
intrinsecă cunoașterii este structura obiectului despre care se vorbește în regula II: „Trebuie

1
Constantin Noica, p. 274
să ne ocupăm numai de acele obiecte despre care ingeniul nostru pare a putea dobândi o
cunoaștere certă și indubitabilă” p. 9

. Regulile extrinseci cunoașterii sunt cele care privesc existența concretă subiectului,
și nu ființa sa. Condiția de a nu fi nebun, la care voi reveni în partea a III-a a eseului, condiții
culturale, condiții morale. Le regăsim în textele lui Descartes în preambulul regulilor din
Discurs și în conținutul celor patru maxime ale moralei provizorii . Dacă în acel preambul e
expus istoricul subiectului nostru cu privire la cunoașterea dobândită anterior și privilegiul pe
care l-au avut acele cunoștințe în dezvoltarea metodei, în cadrul celor patru maxime, la o
primă lectură pare că nu poate fi negată o anumită preocupare de sine care angajează ființa
subiectului, o preocupare ce se răsfrânge și la nivelul acțiunii.

Atenția cu privire la neacceptarea lucrurilor îndoielnice ca adevărate, fermitatea în

privința acțiunilor ca ”un om care rătăcește și ține drumul drept dacă vrea să ajungă undeva”,
singura schimbare posibilă orientată asupra propriilor dorințe ca o nuanță stoică, sau însușirea
motto-ului „a face din necesitate virtute”, toate apar ca acțiuni, transformări pe care subiectul
le face asupra sinelui în vederea accesului la adevărul. Ce fac să fie excluse aceste maxime
din rândul exercițiilor spirituale? Căci iată cum continuă Descartes: „mărturisesc că este
nevoie de un exercițiu îndelungat și de o meditație deseori repetată pentru a te obișnui să
privești toate bucuriile în acest fel.” p. 127și apoi „reflectând în toate la chestiunile
îndoielnice care ne dau prilejul să ne înșelăm, mi-am smuls din spirit toate erorile care se
strecuraseră mai înainte” la care adaug fraza din Meditații: „trebuie să iau seama să-mi
amintesc continuu; căci acele opinii vechi (sunt) bine înfipte în obișnuința mea” (sublinierile
mele) 32.

Exercițiul, meditația și smulgerea apar ca acțiuni, practici pe care subiectul le

operează asupra lui însuși ca să acceadă la adevăr. Întrebarea imediat următoare va fi: sunt ele
de natură să îl transforme? S-ar putea ca atitudinea aceasta a subiectului să păstreze ceva din
spiritualitate, dar ce face diferența dintre forma de gândire antică și cea modernă va fi
consecința acesteia, anume iluminarea. Transformarea apare mai degrabă ca îndreptare a
atenției subiectului asupra modului de desfășurare a metodei, întocmai ca atenția unui savant
îndreptată asupra unui obiect de studiu, care de data asta, nu este un lucru matematic, un
obiect din natură, ci este propria rațiune în interiorul căreia se desăvârșește instrumentul de
cunoaștere, instrument anunțat încă din titlu și enunțat în regula a VIII-a prin metafora
fierarului care-și construiește mai întâi uneltele cu care o să lucreze. P. 25 Reguli
 Conținutul maximei a III-a pare să conserve ceva din spiritualitate, așa cum o
definește Foucault, însă el poate fi interpretat și ca filosofie. Pentru mai multă precizie, redau
fragmentul:

„A treia maximă era de a încerca întotdeauna să mă înving pe mine însumi mai

degrabă decît soarta şi să schimb mai degrabă dorinţele mele decît ordinea lumii şi, în
genere, de a mă obişnui să cred că nu există nimic care să fie în întregime în puterea
noastră, în afara gîndurilor noastre, astfel că după ce am acţionat· cît mai bine asupra
lucrurilor exterioare, ceea ce a rămas neîndeplinit ne este cu adevărat imposibil. Şi
numai acest fapt mi se părea suficient pentru a mă împiedica să doresc în viitor un
lucru pe care nu l-aş putea obţine, ceea ce mă face fericit.”

Ceva din acele condiții și limite ale accesului unui subiect la adevăr din definiția
filosofiei pot fi evidențiate prin generalizare, felul în care utilizează pluralul: „ne este cu
adevărat imposibil” tuturor, subiectului în genere. Prin starea de suficiență subiectul nu pare
aplecat asupra sinelui într-un travaliu, ci mai degrabă enunțarea acestei maxime vine ca
instituirea unei limite a subiectului în relația sa cu adevărul, iar nuanța de spiritualitate vine să
învăluie narațiunea prin „mărturisirea exercițiului îndelungat” din rândurile următoare.
„Metoda e în vederea cunoștințelor” 2, nu al travaliului sinelui, chiar dacă antrenează spiritul,
ca orice efort cognitiv și i se cere subiectului să fie într-un fel, dar similar cum laborantului i
se cere să poarte mănuși.

Înțelegem și mai bine dihotomia în care se află subiectul în relația sa cu adevărul în

cele două momente, cel al antichității și cel al modernității este că filosofia antică însemna o
practică, pe când filosofia modernă face o cotitură teoretică. Un prim argument pentru
dimensiunea practică a filosofiei în antichitate este doctrina oralității: „cartea antică, ecou al
cuvântului, nu are sens în sine, ci în praxis, din care este emanat și căruia îi este destinat.”203
Mai apoi, doctrina orală nu e menită „exclusiv să comunice o cunoaștere enciclopedică care
să reflecte adecvat sistemul lumii”204, așa cum se întâmplă în modernitate, ci filosofia antică
își propune în primul rând „să formeze oameni și să preschimbe suflete”. Exigența spirituală
a „dialogului viu care este formator prin dialog” și care dă posibilitatea subiectului de „a
descoperi personal adevărul”, în urma unei îndelungi practici. 205 ph evidențiază, încă o dată,
că în perioada antică, subiectul, așa cum era el, nu era capabil de adevăr

III. Universalizarea cunoașterii/ Democratizarea cunoașterii

2
Michel Foucault, Hermeneutica Subiectului, trad. Bogdan Ghiu, București: Polirom, pp. 25.
 Cu toate aceste urme, rămășițe de spiritualitate, în urma eforturilor demersului
subiectului cartezian, demers mai degrabă teoretic decât ascetic, adevărul nu mai vine ca
moment al iluminării subiectului, iar „ființa subiectului nu mai este pusă la îndoială că poate
accede la adevăr.” Cu privire la prima afirmație, adevărul nu mai are forța iluminării
subiectului deoarece răsplata e de forma unei cunoașteri ce se deschide în liniile unui progres
ale cărui beneficii apar sub forma acumulării de cunoștințe p. 29 F. Iată: „utilizând fiecare
adevăr descoperit ca regulă pentru aflarea altora”124 dam, adică răsplata aflării unui adevăr
se manifestă ca posibilitate de trecere, cu ajutorul deducției, la aflarea unui adevăr nou.
Răsplata drept acumulare de cunoștințe apare și în Regula I: „cunoașterea unui adevăr nu ne
îndepărtează de aflarea altuia, ci ne apropie.”

Cu privire la cea de-a doua afirmația, ființa subiectului care e capabil de adevăr așa
cum este e anunțată încă din primele pagini din discurs: „rațiunea este în mod firesc aceeași la
toți oamenii”, eroarea în cunoaștere vine din îndrumarea neadecvată a rațiunii. Îndrumarea nu
are nimic din spiritualitate, îndrumarea reprezintă urmarea unor pași pe care însăși aceea
rațiune egal distribuită îi prescrie. Tot caracteristica acestui subiect capabil de adevăr reiese și
din rezerva lui Descartes de a oferi precepte, fiecare poate să acceadă la adevăr urmând
propriile metode de a-și călăuzi rațiunea, dar odată metoda expusă adevărul fundamental se
înfățișează clar oricărui spirit datorită luminii naturale cu care acesta este investit.

Un alt argument pentru afirmația că subiectul e capabil de adevăr așa cum e el vine
din firescul metodei, cum spune Noica: „metoda este atât de firească minții omenești încât se
miră că nu s-a găsit nimeni până atunci care să o pună în potrivita ei lumină.”277 Tot o
nuanță a firescului apare și în regula a IV-a: „Ori prin metodă înțeleg reguli sigure și ușoare,
grație cărora cine le va fi observat cu exactitate nu va lua niciodată ceva fals drept adevărat și
va ajunge cruțându-și puterea minții și mărindu-și progresiv știința la cunoașterea adevărată a
tuturor acelora de care va fi capabil”. Prin urmare, singura condiție a subiectului de a accede
la adevăr este observarea cu exactitate a regulilor, ce angajează subiectul în demersul teoretic,
iar adjectivul „capabil” se referă la limitele generice ale obiectului de cunoscut, nu la starea
de facto a subiectului.

Investirea cu același tip de raționalitate în genere a tuturor subiecților cunoscători

poate părea drept o noutate în istoria subiectului epistemic, iar meritul acesta să fie acordat
modernității. Cartea I a Metafizicii lui Aristotel începe prin investirea subiectului cu un
anumit tip raționalitate de în privința cunoașterii: „Toți oamenii poartă în fire aspirația de a
ști” pare să aibă un statut inferior față de rațiunea cea mai bine împărțită a lui Descartes.
Aserțiunea lui Aristotel lasă posibilitatea subiectului, în genere, de a se afla pe o treaptă
inferioară în capacitățile acestuia de a cunoaște. Firea omului se ridică peste cele trei trepte:
simțurile, memoria și experiența, care aparțin și celeorlalte viețuitoare, și odată cu fiecare
grad de cunoaștere, sunt postulate diferite grade de înțelepciune, deci de statuturi ale
subiectului cunoscător. Cu toate acestea, nimic nu promite că subiectul aristotelician că va
ieși din „starea de uimire”983a spre a se apleca asupra primelor principii, asupra adevărului
fundamental 982a, iar cel care face asta are statutul privilegiat de înțelept. Știința generalului
e „cel mai dificil de cunoscut pentru oameni”, ce pare că vine în contrast cu evidența primului
principiu cartezian de care e capabil orice spirit. Dar nu e chiar așa.

Latura subiectului epistemic pe care o analizez, adică subiectului cunoscător în relația

sa cu adevărul este privește rațiunii - cu ce fel de rațiune e investit subiectul. În momentul
incipient al modernității există claritatea cu care orice subiect cunoscător are acces la adevăr
prin lumina naturală a rațiunii, odată ce metoda și primul principiu a fost enunțat, condițiile
nu mai sunt necesare (cu excepția nebuniei). Pentru Aristotel, unii oameni sunt mai înțelepți
decât alții, cu alte cuvinte, cei din statutul neprivilegiat rămân incapabili să acceadă la adevăr.
Dar dimensiunea statutului neprivilegiat nu vine din investirea subiecților cu mai puțină
rațiune, ca într-un fel de ierarhie aleatorie prin care unii oamenii se nasc mai deștepți decât
alții, ci gradul de înțelepciune atins, deci de posibilitate la accesul fundamental vine dintr-o
anumită dispoziție a subiectului. Iar această dispoziție ține de răgaz și contemplare.

Ce vreau să subliniez în latura pe care o analizez este că democratizarea cunoașterii

din momentul cartezian nu reprezintă o noutate din pricina unei anume distribuiri inegale a
rațiunii sau a puterii de cunoaștere ale subiecților cunoscători în antichitate. Cineva ar putea
obiecta și da exemplu ce spune Platon în scrisoarea a VII-a, că există subiecți „lipsiți de
orice înclinare spre filosofie” iar ei vor fi, de altfel, incapabili de accede la un adevăr
fundamental. p 101 Dar aceasta doar o stare de dispoziție a subiectului. Pentru că și cei care
s-au înhămat la stilul de viață sever pe care îl reclamă filosofia s-ar putea să nu izbutească,
pentru că adevărul este greu de obținut. Putem admitem că sclavii și femeile erau excluși de
la cunoașterea adevărului fundamental pentru că ei nu duceau asceza pe care o cerea viața
filosofică. Înseamnă asta oare că ei nu aveau în potență accesul la cunoaștere? Nicidecum.
Edificator pentru potența de a accede la adevăr a oricărui subiect cunoscător și investirea
subiectului cu același tip generic de raționalitate, în cazul discutat acum, al gândirii
platoniciene este maieutica aplicată sclavului în Menon, prin care Socrate argumentează că
„adevărul despre lucruri există dintotdeauna în sufletul nostru” 86b. Relevantă e și
exprimarea lui Aristotel că sclavul era un „geometru dormind” Vlad 79. La Platon, subiectul,
privind capacitatea acestuia de a accede la adevăr, se află într-o anumită dispoziție etică, care
poate fi înțeleasă ori ca o consecință a unei vieții bune („doar după ce ai stat laolaltă cu el,
adevărul răsare în suflet”), ori ca o datorie („socotindu-ne datori să căutăm ceea ce nu știm,
deveni mai buni, mai curajoși”86b). Orișicât, la Platon există o dinamică între bine și adevăr,
binele care presupune asceza și adevărul care presupune iluminarea.

Am arătat cum sufletul antic, în genere, era capabil de adevăr în schimbul prețului
ascezei, iar principalul argument este chiar reamintirea, re-cunoașterea definită drept
capacitatea de cunoaștere a adevărului. Vlăduțescu propune o deschidere a conceptului de
cunoaștere - anamneza - spre ceea ce s-a numit anterior ineismul cartezian, pentru că, spune
același autor, sunt „fețe ale aceluiași concept”80, argument care vine să-mi întărească teza că
democratizarea cunoașterii nu se datorează distribuirii inegale a rațiunii. Iată: „adevărul
despre lucruri există dintotdeauna în sufletul nostru”, prin urmare orice suflet e capabil de
cunoaștere. Democratizarea cunoașterii nu vine ca o consecință a postulării unui nou tip de
rațiune, ci a descoperirii unui nou tip de adevăr. Adică, în modernitate „adevărul devine
imanent subiectului cunoscător și nu mai este postulat ca fiind transcendent acestuia”. Jb 146

Între cele două momente de timp, antic și modern, observăm o inversare de raporturi.
În antichitate excepția era subiectul capabil să acceadă la adevăr, pentru că erau puțini dispuși
la practica ascezei, iar calea era dificilă (aceasta este condiția filosofului), pe când în
modernitate cel care nu e capabil de adevăr apare ca excepție, în persoana nebunului. Iată ce
spune Foucault: „așezând evidența existenței proprii a subiectului la temelia însuși accesului
la ființă, această cunoaștere de sine transformă principiul într-un acces fundamental la
adevăr”, pentru că în demersul cognitiv a fost dedusă că subiectul e o substanţă a cărei esenţă
sau natură nu este alta decât gândirea 190. Prin urmare cei incapabili de acces la adevăr vor fi
nebunii. Orice spirit sănătos e capabil să cuprindă prin lumina naturală evidența primului
principiu. „Nebunia e tocmai condiția de imposibilitate a gândirii”, astfel „pericolul nebuniei
a dispărut chiar din exercițiul rațiunii” 50. Descartes împrumută argumentul din matematică:
„un copil cunoscător al aritmeticii, care face o adunare conform regulilor, poate fi sigur că a
găsit în suma respectivă ceea ce orice spirit uman ar putea găsi”124(sublinierile îmi aparțin).
Orice spirit uman, cu excepția nebunului.

IV. Conștiința de sine

 Cunoașterea de sine apare la Descartes ca „o formă a conștiinței”. F p.25 Faptul că
adevărul nu mai e căutat în afară, nu mai vine din exterior să ilumineze subiectul, ci se află în
subiect, este imanent subiectului, are consecința descoperirii unui nou tip de subiectivitate.
Ortega y Gasset spune că subiectul antic în relația sa cu adevărul era „aplecat înspre afară , în
stare de alarmă între hotarele lui, cu atenția îndreptată asupra periferiei ființei sale”. Chiar
dacă Foucault descrie spiritualitate ca pe un mod de a fi atent la ceea ce se petrece în
conținutul gândirii, asta are legătura cu consecințele acelor gânduri în act, în praxis, nu în
intimitatea ființei la care subiectul însuși încă nu avea acces. Chiar și la Aristotel, pentru a
numi travaliul etic era folosită metafora îndreptării lemnuluiEN , nu cum am zice noi azi,
obișnuiți cu intimitatea, reparația unei probleme la motor.

Iată cum calificarea cunoașterii de sine reprezintă de fapt un acces fundamental la

adevăr prin evidența existenței proprii a subiectului așezată la temelia accesului la ființă. P25
Descartes, la finalul meditației a doua: „dar în sfârșit, ce voi spune despre acest spirit, adică
despre mine însumi?”. Termenul „suflet” n-a mai satisfăcut cerința actuală a subiectivității,
mai degrabă, cuvântul german „Bewusstsein”, conștiință, îmbrățișează noua semnificație a
spiritului. 97 Vv.

Spiritul nu mai „informează materia”. În cazul gândirii grecești, superioritatea

sufletului se datora alterității celor vizibile p phaidon, 79c. Spiritul nu mai „conferă vitalitate
corpului”, superioritate care se înscria prin faptul că sufletul era definit ca sursă a mișcării
corpului De anima, 407b. Se instituie un nou soi de superioritate prin care spiritul e capabil să
excludă materia. E nevoie, în acest moment al modernității, doar de ce se află în conținutul
gândirii și de puterea mea de a fi conștient de acel conținut ca să acced la adevărul
fundamental al existenței. „Uriașa descoperire este că pentru cunoaștere nu există nici un alt
dat radical decât gândirea însăși”. 140

Prin urmare, o latură a relației subiectului cu adevărul specifică modernnității este

consecința conștiinței de sine, descoperirea subiectivității, care a fost un pas preliminar către
descoperirea mai târzie a individului.
 care neavînd altă ocupaţie decît aceea de a duce o viaţă plăcută şi nevinovată,
despărţind plăcerile de vicii, şi care, pentru a se bucura de timpul liber fără a se plictisi,
folosesc toate distra,cţiile onorabile

Obs răgazul aristotelician, care duce la ierarhii ale subiectului care e capabil de
adevăr
să-mi folosesc întreaga viaţă pentru a-mi cultiva raţiunea şi a înainta atît cît îmi stătea în
putinţă în cunoaşterea adevărului, după metoda pe care mi-o alesesem

Dacă prin frica de eroare L Ca aceea a unui savant care studiază foarte atent un obiect
științific în cadrul unei metode. Răsplată, și nu iluminare.

O introspecție, un demers epistemic cu ajutorul regulilor de metodă și maximelor cu

care s-a pus temporar la adăpost, care nu suscită transformări în ființa subiectului. Pentru că
aceea transformare e responsabilă pentru salvarea subiectului, prin ea adevărul salvează.

am dedus că sînt o substanţă a cărei esenţă sau natură nu este alta decît gîndirea 190
 Asa cum arată el de acum înainte, adevărul nu mai e capabil să salveze subiectul.

III Universalizarea subiectului

raţiunea este în mod firesc aceeaşi la toţi oamenii p.113

Odată metoda expusă și caracteristicile subiectului care s-a supus metodei prin
exemplul său, accesul la adevărul fundamental ea este accesibilă tuturor
 E pierde rija de ine dar se castiga constiinta de sine – rădăcina eștinăși destituirea
treptată ortegși foucault

Rădăcina destituirii treptate a griji de sine este aceeași cu rădăcina subtilă a

descoperirii conștiinței de sine
 r

Grija de sine „desemnează o atitudine față de sine, față de lume, față de ceilalți”

„Preocuparea de sine un anumit mod de a veghea ceea ce se petrece în gândire”

Înrudire a cuvântului epimeleia cu meletê” p. 22 „o serie de acțiuni prin care ne transformăm

și ne transfigur

m”
Momentul cartezian a funcționat în două moduri, recalificând principiul gnothi seauton și
descalificând principiul epimeleia heauton”

„demersul cartezian, așa cum apare el în Meditații a plasat la origine, în punctul de pornire al
demersului filosofic evidența, dincolo de orice îndoială”

„Cunoașterea de sine apare ca o formă a conștiinței În plus, așezând evidența existenței

proprii a subiectului la temelia însuși accesului la ființă, această cunoaștere de sine
transforma principiului într-un acces fundamental la adevăr”
Între acel gnothi seauton și demersul cartezian, distanța e enormă. „recalificarea principiului
gnothi seauton a contribuit enorm la descalificarea principiului preocupării de sine și la
excuderea lui din câmpul gândirii filosofie moderne.” p.25

„Filosofia este aceea formă de gândire care încearcă să determine condițiile și limitele unui
acces al subiectului la adevăr. „

„Spiritualitate este căutarea, practica, experiența prin care subiectul operează asupra lui însuși
transformările necesare pentru a ajunge la adevăr, și care constituie pentru subiect prețul ce
trebuie plătit pentru a accede la adevăr”

„Spiritualitatea postulează că adevărul nu îi e niciodată de drept accesibil subiectului, nu are

capacitatea de a accede la adevăr, decât în schimbul unui preț care pune în joc însăși ființa ca
atare a subiectului, căci așa cum este el nu este capabil de adevăr.

lată deci câte şi ce fel de reprezentări avem despre înţelepciune şi despre înţelepţi: faptul de a
le şti pe toate cele aparţine în cel mai înalt grad celui care posedă ştiinţa generalului (căci
acesta cunoaşte cumva toate subiectele ; acestea sunt şi cele mai dificil de cunoscut pentru
oameni – argumentul pentru diferențerea dintre subiectul, înțeleptul care are acces la adevăr
în cazul lui aristotel și firescuol metodei, oricine poate accede la adevăr, pentru că nu îîeste
necesară decât lumina naturală care este cel mai bun împărțit lucru idn lume A: cele cu
gradul cel mai înalt de generalitate (căci ele sunt cele mai îndepărtate de simţuri)

Chiar dacă ieșim din sfera spiritualității chiar dacă ființa sa de subiect nu era nevoită să se
transforme statul subiectului este special Aristotel, Metafizica, subiectul care ajunge la
adevăr pe treapta cea mai înaltă le cuprinde pe cele de jos, pune adevărul fundamental (pe
care se sprijină întreaga cunoaștere) 982a:

Platon nu oferă precepte pentru Adevăr în cadrul metodei sale, deși spre calea căt adevăr
există o anumită dinamică - pe treapta cea mai înaltă a cunoașterii și dimensiunea practică în
care se găsește subiectul în Scrisoarea a VII-a p 100 praxis în urma unor eforturi - preț

„Dar acei care cu adevărat sunt lipsiţi de orice înclinare spre filosofie, şi au numai o spoială
de pseudoştiinţă pe deasupra, ca acei ce au trupul ars de soare, când văd cât de multe-s de
învăţat 170, de câtă trudă e nevoie şi cât de sever e felul zilnic de viaţă, care prin rânduiala lui
e singurul potrivit pentru îndeletnicirea cu filosofia
„ Iată proba limpede ce nu dă niciodată greş faţă de cei dedaţi unei vieţi uşoare, nedeprinşi cu
o muncă susţinută. Ei bine, cel care nu poate face faţă tuturor greutăţilor p

Despre acest subiect eu n-am scris niciodată nici o scriere şi nici nu voi scrie, căci el nu se
lasă cuprins în cuvinte ca alte învăţături, ci numai după ce te-ai familiarizat cu el multă
vreme, trăind oarecum cu el laolaltă, adevărul răsare în suflet, cum ţâşneşte brusc lumina din
focul aprins, şi se hrăneşte singură172 re le reclamă filosofia, în cazul când nu izbuteşte să se
iniţieze în tainele ei, să nu arunce vina pe maestru, ci pe sine însuşi 101

Despre acest subiect eu n-am scris niciodată nici o scriere şi nici nu voi scrie, căci el nu se
lasă cuprins în cuvinte ca alte învăţături, ci numai după ce te-ai familiarizat cu el multă
vreme, trăind oarecum cu el laolaltă, adevărul răsare în suflet, cum ţâşneşte brusc lumina din
focul aprins, şi se hrăneşte singură 101 2: să dau la iveală adevărul despre firea lucrurilor?”
Nici nu cred că este recomandabilă tratarea 173, cum se zice, a acestor lucruri în faţa
profanilor

Pierre Hadot, doctrina oralităii viață adevărată bios alethinos

Ceea ce dă acces subiectului la adevăr e cunoașterea și numai ea

Aristotel diferența dintre orice om poartă în fire aspirația de a ști de la nivelul senzațiilor și
rațiunea ca cel mai bine distribuit din lume, pentru că prima nu e suficientă pentru accesul la
adevăr fundamental, pe când ceea de- doua e

172

Chiar cu eliminarea sferei spiritualității, observăm în gândirea precarteziană o anumită

dinamică care e privilegiată pentru un mod de a fi al subiectului.

O democratizare a cunoașterii prin învestirea oricărui subiect cu același fel de raționalitate și

căruia nu i se mai cere o atitudine specială asupra sinelui.

Condiții interne și externe

Asa cum arată, adevărul nu mai schimbă pe nimeni

Firescul metodei și

Diferența dintre sinele din aceea preocupare de sine a atincilor și

 Voi aduce în sprijin exegeți precum Constantin Noica, Michel Foucault, Roger
Woolhouse, Jose Ortega y Gasset și alții

Cuvinte cheie: natură simplă, subiectul cartezian, momentul cartezian

1. Ortega y Gasset

Îndoiala metodică ”a corodat soliditatea, siguranțta lumii exterioare, și a volatilizat-o

132

„Primatul teoretic al minții, al spiritului, al conștiinței, al eului, al subiectivității, ca

fapt universal: este faptul primar al Universului” 136

„Gândirea, cogitatio, este datul radical, deoarece gândirea se are întotdeauna pe sine, e
unicul lucru ce-și este prezent sieși și constă în această întâlnire cu sine însăși”137

„ideea subiectivității este principiul de bază al întregii Ere Moderne” 138

„Gândirea e datul radical”139

 „de a nu admite drept conținut al științei decât ceea ce putem dovedi” (Regula I din
Discurs și R II din Regulae...) 139

„Îndoiala metodică nu e deci o aventură a filosofiei, ea e filosofia însăși, care-și

sesizează propria condiție nativă”140

„fără îndoială nu există demonstrație, nu există știință” - la uriașa descoperire că

„pentru cunoaștere nu există nici un alt dat radical decât gândirea însăși” 140 „despre niciun
alt lucru nu pot spune că e suficient ca eu să-l gândesc pentru ca el să existe”

„gândirea are, așadar, capacitatea, ca privilegiu, capacitatea de a-și da ființă...”

„aici, gândirea și existența sunt același lucru”

„Ființa constă aici într-un de a-ți da seama, într-o știință de sine.”

„pentru teorie adevărul prim despre real e acesta: gândirea există, cogitatio est. Nu
putem pleca de la realitatea lumii exterioare: tot ce ne înconjoară, toate corpurile, inclusiv al
nostru, sunt susceptibile în pretenția lor de a exista în sine și independent de gândirea lor de
către noi. E însă indubitabil că ele există în gândirea mea, ca idei ale mele, ca cogitationes.„

„Mintea e centrul și suportul oricărei realități 141

„gândirea a înghițit lumea: lucrurile au devenit idei pure”

„acest act de a se ști pe sine reprezintă noțiunea ce mai specifică modernității”

Aristotel și Platon pp.141

„Lumea antică în totalitatea sa cunoaște doar o modalitate de a fi ce constă în a se

exterioriza, ca atare în a se deschide, în a se arăta, în a fi către afară, manifestare, dezgolire,
alethea”

„doar gândirea carteziană constă dimpotrivă, în a fi pentru sine, în a și da seama de

sine, în a fi pentru lăuntrul sinelui propriu, în a se reflecta în sine, în a se pune în sine”

a fi pentru sine vs. a fi pentru altul

„în a-și fi exterior sieși, vs în a fi pură intimitate, reflexivitate”

„cogitatio nu mai are de-a face cu corpul, cu aceea vitalitate corporală aristotelică,
corpul e doar idee pe care o are mintea mea”

Spirit vs materie la gândire vs întindere

 Phaidon, Platon

Spiritul nu mai „informează materia”. În cazul gândirii grecești, superioritatea

sufletului se datora alterității celor vizibile.( Platon, Phaidon, 79c). Spiritul nu mai „conferă
vitalitatea corpului”, superioritate care se înscria prin faptul că sufletul era definit ca sursă a
mișcării corpului (De Anima, 407b). Se rescrie un nou soi de superioritate prin care spiritul e
capabil să excludă materia(143).. și să devină sprijin pentru existență.

Revizuire a temeiurilor.

În istoria gândirii, eforturile filosofiei par a fi îndreptate spre a-și chestiona permanent
temeiurile. Până la Descartes, existența și consecințele acesteia au avut ca temeiuri ceva
exterior, o lume de dincolo, cum e, de pildă, lumea ideilor la Platon. Iar chestionarea primară
a existenței a venit din mirarea banală că ceva este (Heidegger), traversată apoi de
chestionarea existenței prin apel la diferența ontologică dintre ceea ce este și ceea ce ne pare
că este, ceea ce ne apare, prin descalificarea celei de-a doua: Ce este cu adevărat? Gândirea,
deci, nu a fost străină de îndoială, și scepticismul grec e o dovadă pentru asta p.154 , ci
tocmai datorită acelei permanent revizuiri, îndoiala e de fapt proprie filosofiei. Francezul a
răsturnat felul în care e adresată întrebarea și felul în care se răspunde, din pretenția de
certitudine și evidență exprimată în prima regulă a metodei.

Nu ce face ca ceva să fie mai multe decât altceva, nu prin grade ale realității,

Dacă totul este aparență,

II. Obiectul de cunoscut

Particularitățile obiectului de cunoscut sunt consecințe ale descoperirii subiectivității.

Ce putem spune despre lucrurile care ne înconjoară rezidă în ideea pe care o avem despre acel
lucru.

a. Idei clare și distincte

b. natură simplă

„Conștiență - în acest termen apare la vedere atributul constitutiv al gândirii, care înseamnă a
se ști pe sine, a se poseda pe sine, a se reflecta, a intra în sine, a fi intimitate.” 143
 „descoperirea subiectivității ca atare, a gândirii în interioritatea sa”

„Atenția este o activitate fundamentală a eului care dirijează și reglează tot restul
acțiunii sale.” 148

„Omul dă atenție numai periferiei ființei sale”, pentru că „lumea exterioară solicită
atenția omului cu o teribilă urgență, punându-i probleme de subzistență și apărare” 149

„Omul trăiește în stare de alarmă între hotarele lui însuși, aplecat în afară,, absorbit în
natură, adică atent la exterior.”

Jean Beaufret

„Există aici, spune Descartes, o "bornă de fermitate"6 pe care nimic nu o poate depăşi.
Figura specific carteziană a adevărului va fi de acum înainte certitudinea, al cărei centru este
raportul cu sine însuşi al "eului" ca "Eu gândesc".”146

„descoperirea, în gândire, a unui al doilea pământ la fel de sigur precum cuvântul lui
Dumnezeu însuşi : solum firmum, pământul ferm al lui ego cogito” 147

Ştiinţa greacă nu a ignorat, desigur, această sigurantă a calculului ce constituie însuşi

spiritul silogisticii aristotelice. Insă grecii nu făcuseră din ea fondul ultim al raportului lor cu
fiinţarea.150

In timp ce, pentru Descartes, e vorba doar de a elibera ngoarea (Strenge) cuprinsă în
calculul matematic de îngustimea (Enge) matematicii, separându-l de obiectele pentru a căror
cunoaştere imaginaţia e la fel de necesară ca intelectul şi îndreptându-l spre obiecte mai
înalte.151

Democratizarea

Phaidon sau Scrisoarea a VII-a, Aristotel – Metafizica ratiunea – cel mai bine
distribuit lucru Foucault – subiect așa cum e el e capabil de acceadă adevărul -
 Particularități moderne ale problemei cunoașterii la Descartes

Constituirea dubletului fundamental subiect-obiect;

Cele două modalități de cunoaștere - intuiția („lux naturalis”) și deducția;

În modernitate are loc un primat absolut al cunoașterii asurpa realității și asupra

integralității ființei umane și a experienței acesteia;

Jargonul cognitiv de bază al modernității: adevăr, evidență, idee, metodă, sistem;

Primatul vizual al cunoașterii în modernitate;

Democratizarea cunoașterii în modernitate

Ratiunea e cel mai bine distribuit lucru din lume – Discurs asupra metodei

Adevărul-cer – Foucault - că e pretutindeni, adevărul-manifest, evidență;

Avem facultățile de
 „but it cannot exist with no modes, for there are certain attributes without which
substances are ‘unintelligible’”

distinction between a substance and at least some of its attributes is so close as to be

‘merely a conceptual one’, iar conceptual la Descartes înseamnă puterea pe care o are
intelectul, facultatea acestuia este de „a prinde” ideea despre acel lucru. Prin urmare,
diferența dintre substanță și atributele sale este una conceptuală, adică asa cum apare
subiectului cunoscător.

”Cum e cu putinţă ceva nou" ia deci forma caracteristică a lui: cum e cu putinţă un alt
instrument care să ducă la alte cunoştinţe.”

Regula a VIII în cursul Regulii VIII, Descartes îşi compară metoda cu acele meşteşuguri care
nu făuresc numai cele ce au de făurit, dar îşi fac chiar uneltele prin care să poată ajunge la
producerea acelor lucruri 272

gîndirea modernă simte nevoia să întreprindă un "dublu proces de invenţie" : să atingă

cunoştinţe noi, după ce în prealabil va fi creat un instrument de cunoaştere nou. 273

„pentru cea modernă însă, metoda, deşi din plin pregătită pentru fundamentare, era de
la început orientată şi spre producţie, desfigurată fiind chiar, în unele cazuri, de urgenţa
acesteia” 273

„Aşa se face că întîia dintre acţiunile filozofilor moderni, care sînt în cercetarea unui
instrument nou, e critica celui vechi” 274
 ( Sa i gadile pe intelectuali) Constantin Noica

Firescul metodei că metoda lor este atît de firească minţii omeneşti, încît se miră că nu
s-a găsit nimeni, pînă la ei, care să o pună în potrivita ei lumină. 277

Presupozițiile raționalismului se înscriu pentru Noica, în jurul acelei lumine naturale

( deducție)

Vizureanu

În primul sens, cel strict logic, este vorba de amintitul principiu al contradicţiei.
Acesta Însă, arată Descartes, nu poate servi la cunoaşterea existenţei nici unui lucru (el este
doar un principiu formal): el nu "produce" o judecată de existenţă, ci doar o confirmă. 93

Singurul care se apropie de Îmbrăţişarea acestor semnificaţii este "Bewusstsein"

(conştiinţă) 96

Critica Silogismului

Naturi simple, idei înnăscute şi mai rareori categorii, iată presupoziţiile

raţionalismului. O logică a invenţiei întîlneşte, în căutarea unui instrument de cunoaştere mai
potrivit decît silogismul, zonele acelui "de-Ia-sine-înţeles", fără de care nici un instrument de
cunoaştere nu ar putea opera. Cum poţi cunoaşte ceva ce nu cunoşti, pune problema unei
desfăşurări progresive a gîndirii, ce nu se înfăptuieşte decît pe temeiul a ceva cunoscut. 283
 Silogismul nu eun instrument de cunoaştere, e unul de expunere,

În modernitate - cunoașterea începe cu subiectul, dar subiectul nu se mai cunoaște pe

sine;

Cunoașterea relațiilor în modernitate, nu a entităților subzistente;

Adevărul demonstrație și adevărul eveniment. Scrisoarea a VII a

Adevarul cer demonstrație Adevărul eveniment

Metodă Strategie
Raport de cunoaștere Raport de șoc, de putere
Descoperire, constatare, Privilegiere acest tip de
demonstratie tehnologie a adevăr