Dialogul socratic: concept, caracteristici, aplicare

Cel mai bun mod de învățare a fost inventat încă din secolul V î.H. e. filozoful Socrates. El
credea că pentru ca o persoană să spună un lucru inteligent, el trebuie să fie condus la această
concluzie cu întrebări de conducere speciale. În mileniile trecute, metoda lui Socrates nu și-a
pierdut relevanța.

Logica socratica
Nae Ionescu,
Reacția antisofistică: logica socratică

O dată cu sofiștii, gândirea atinsese o culme aproape amețitoare prin puterea de abstracție care
stătea la baza întregii activități filozofice din vremea aceea, și sofistica, în genere, izbutise să
desprindă caracterul formal al gândirii de toată activitatea propriu-zisă de cunoaștere a minții
omenești.
Faptul că activitatea gândirii nu se mai aplica, pentru sofiști, la prinderea realitații, la cunoașterea
adevărului – deoarece pentru ei acest adevăr nu exista propriu-zis – , a făcut ca principala lor
preocupare să fie de a descoperi mai ales meștesugul de transmitere sau impunere a unei anumite
afirmații. Procesul acesta de gândire nu mai exista, pentru ei, ca un proces de însușire a unui
conținut obiectiv, real, ci, pur și simplu, ca o activitate formală, care nu era condiționată de
anumite realități, ci crea ea însăși aceste realități.
Adică, ceea ce exprim este indiferent: nimic nu este adevărat și totul este adevărat. Important
este cum izbutesc eu sa impun o afirmație a mea, deci care este structura formală a judecății
mele. Cu sofiștii se desprinsese, prin urmare, elementul formal de elementul material de gândire
și se ajunsese la un moment unic pentru istoria spiritului omenesc. Un moment unic, pentru că
materialul logic exista pur, adică desprins de orice alte preocupări decât cea formală. Din
nefericire, aceste rezultate, din punctul de vedere al cercetărilor logice, obținute de către sofiști,
nu au fost întrebuințate ca atare.
Ceea ce urmăreau sofiștii propriu-zis nu era cunoașterea critică a gândirii formale, ci altceva; era
câștigarea unor rețete cu ajutorul cărora filozoful sau retorul, în cazul special, caută să-si impună
părerea lui. Deci sofistica era, în esența ei, o artă, nu o considerare științifică a realitații. Si,
tocmai pentru că era o artă, accentul fundamental cădea pe rețeta practică. Insă această rețetă
practică, oricărui om de buna credința și oricărui om care avea necesitatea să creadă în ceva
precis, în ceva fix, îi repugna, pentru că un om deștept fără îndoială că este amuzat de această
artă prin care se poate dovedi orice, oricând; un om cinstit însa cauta în activitatea lui altceva
decât îndemânare și vorbărie.
Sofistica avea ceva contradictoriu în ea. Ea spunea: mie îmi este necesar să dovedesc orice;
nimic nu este, de fapt, adevărat; deci, dacă nu este nimic adevărat și dacă adevarul este relativ, eu
pot sa dovedesc orice, și-mi este necesar să dovedesc orice. Sofistica punea un fel de artă care se
sprijinea pe relativism în serviciul totuși al unei realități absolute, căci acela care voia să
dovedească orice era el însusi o ființa unitară. Aici era contradicția fundamentală a întregii
activitați sofistice.
Reacția a venit, în primul rând, cu Socrate; totuși, această reacție are la bază o necesitate
metafizică, nu una logica. Anume, față de instabilitatea, față de relativismul sofisticii, se afirma o
anumită realitate absolută, definitivă și exactă. Așadar, tot ce urmează în gândirea greacă
năzuiește către unul și același lucru: să desprindă din realitate nu atât răscrucile procesului de
cunoaștere, cât, mai ales, puncte stabile.
Socrate nu vine însă la un moment în care gândirea critică nu exista, cum au fost de pilda ionienii
peste eleați; ci activitatea sofistica făcuse examenul critic al procesului de cunoaștere, adică luase
față de conștiința omenească o atitudine critică. Sofiștii erau conștienți de procesul de cunoaștere
care se întâmplă în noi. Nu mai era, prin urmare, atitudinea aceea a omului naiv, care judecă
asupra realitații brute. Sofiștii făcusera acest pas foarte însemnat în gândirea omenească: luaseră
cunoștinta de activitatea de gândire a omului.
Când Socrate era împins mai mult de necesități metafizice să ia poziție împotriva sofiștilor, el
avea in conținutul conștiinței acest pas înfăptuit de către sofistică, adică luarea de conștiință a
procesului de gândire. Procesul era, în momentul acesta, un fapt natural, care putea să fie studiat
exact în același fel în care puteau să fie studiate celelalte fapte naturale din lumea fizică. Exista,
cu alte cuvinte, cunoștința reflectată.
Prin urmare, când Socrate și-a pus problema realitații sau problema existențelor, stabilea un
punct de reper și orientare. El nu și-a pus problema cum și-o puneau ionienii sau filozofii de la
începutul gândirii grecești; si-a pus-o altfel. Că trebuie să existe ceva în realitate, era un lucru de
care el nu se îndoia. Problema care se punea, pentru el, era: cum ajung la ceea ce există în
realitate. Problema era propriu-zis de filozofie: nu de filozofie și știință, cum era pentru
începuturile vremii grecești, nu de formalistică, cum era pentru sofiști, ci o problemă de filozofie
care ținea pe de o parte de teoria cunoașterii și de logică, iar, pe de altă parte, de metafizică.
Problema care se punea pentru Socrate era, în chip precis, descoperirea elementelor de
permanență din gândirea noastră. Ceea ce-l interesa pe el, prin urmare, nu era procesul de
gândire, ci materialul consciențial al gândirii, sau materialul de ordine ideală al gândirii.
Socrate întrebuința, cu școlarii lui, o metodă a convorbirilor. Aceasta metodă consta în a pune
întrebări și a forța raspunsul. Intrebările erau însa de așa natură, încât nu se putea să se dea alt
răspuns decât acela pe care-l voia Socrate. Aceasta înseamnă că dialogurile nu erau propriu-zis o
convorbire între doi oameni. Ceea ce citim noi în dialogurile acestea dintre Socrate și alții nu este
propriu-zis o discuție, ci este un fel special de a forța pe interlocutor să asculte ceea ce îi spui,
adica: „Fiți bun și urmariți-mă în raționamentul meu, în ceea ce am să-ți spun eu.” Aceasta
însemnează dialogul socratic.
La Platon, metoda se schimbă: dialogurile sunt diferite de cele socratice. Există această
maieutică socratică ? Socrate spunea că scoate adevarul din gura adversarului cum scoate moașa
copilul din pântecele mamei.
In ce consta argumentarea ?
Sunt unii oameni care pun dialectica în sarcina lui Socrate, ceea ce nu este îndreptățit. Ce face
propriu-zis Socrate ? El restrânge cercul, face o afirmație largă și, prin afirmații succesive,
introduce propoziții din ce in ce mai restrânse, restrângand mereu cercul realității asupra căreia s-
a făcut afirmația și ajungând la o data ultimă, pentru care are o formă echivalentă, expresivă.
Adică, ce face Socrate ? Definește. Toată operația aceasta, pe care o numește arta moșitului în
filosofie, consta în a defini. Foarte interesant și bine de reținut, pentru că definiția este tocmai
operația corelativă a ceea ce numim noi „concept”. Prin definiție ajungem la concept.
Un concept este ceea ce știm noi într-un anumit fel. Noi cădem de acord cu toții că anume lucru
se definește în cutare fel; rezultatul acestei definiții este o realitate de ordine consciențiala,
asupra căreia cădem de acord cu toții, în momentul în care are loc discuția. Este aceasta suficient
? Vedeți, consensul asupra unei afirmații creează un fel de obiectivitate a acelei afirmații, însa nu
creează o obiectivitate absolută.
Dacă am pleca de la lucrurile supuse principiului idividuației, care, cu un termen scolastic, se
enunța hic et nunc (adică lucrul acesta, în momentul de față), evident consensul creeaza o lume
obiectivă; dar lumea aceasta obiectivă este condiționată de timp și spațiu, de răscrucea la care s-
ar întalni timpul și spațiul. Ce mă asigură însă pe mine că un acord stabilit între doi sau toți
oamenii, în momentul de față, mai exista și după ce s-a trecut de acest moment ? Adică,
întrebarea la care răspundea, propriu-zis, Socrate, suna: obiectivitatea aceasta care rezulta din
consensul nostru asupra unei afirmații este ea condiționată de consensul nostru, sau consensul
nostru este forțat de existența obiectivă a acelei afirmații ?
Existența obiectivă a unui concept nu se garantează însa decât într-un singur fel: prin afirmarea
identității acelui obiect în toate timpurile și în toate locurile; adică orice s-ar întâmpla, orice am
crede noi, care traim în contingent, conceptul asupra căruia am căzut are o realitate obiectivă,
întotdeauna aceeași. Prin urmare, dacă noi nu vedem întotdeauna același lucru, nu lucrul este de
vină, ci noi suntem de vină. Ce făcea Socrate ? Răsturna cu totul problema sofiștilor. Sofiștii
așezaseră centrul de greutate în conștiința individuală. Socrate, dimpotrivăă, aruncă centrul de
greutate afară din conștiința individuală, în lumea obiectivă, și, dacă eu nu pot să afirm același
lucru despre același obiect, nu obiectul este de vină, ci eu sunt de vină.
Ordinea gândirii lui Socrate este metafizică, punctul de plecare este metafizic, și anume consta în
necesitatea de a descoperi un conținut , pentru a pune un fel de zăgaz acestei prăvaliri generale în
care pornise întreaga activitate omenească, prin sofistică. Deși acest punct de plecare este
metafizic, punerea în problemă este logică, pentru că ceea ce caută Socrate este consensul asupra
afirmațiilor noastre, și, pentru ca să ajungă la consens, el caută anumite constante. Constantele
acestea logice sunt conceptele.
De aceea, problemele fundamentale pe are le punea filosofia lui Socrate sunt: problema
definiției, problema conceptului, problema garanției conceptului și problema principiului
identității.
Toată logica socratica se învârtește în jurul problemei conceptului, pe care voia s-o stabilească.
Stabilirea acestei probleme a conceptului nu se întâmplă însa decât mai târziu, cu Platon.
Definirea metodei și caracteristicile acesteia
Dialogul Socrates este numit situația în care adevărul se naște în procesul de comunicare între
două subiecte, dintre care nici unul nu este sigur în prealabil ce răspunsuri sunt corecte. Dar, în
același timp, ambii sunt pregătiți să prezinte diferite argumente și fapte și să pună anumite
întrebări pentru a ajunge în cele din urmă la concluziile corecte.
Din acest motiv, unii oameni de știință îi plăcea să îl numească pe Socrates primul psihanalist.
Până la urmă, și psihanaliștii nu caută să explice pacienților ce este corect și ce nu este. Ei doar
încurajează oamenii să descopere lucruri importante pentru ei înșiși. În procesul de desfășurare a
unei conversații, Socrate a pus întrebări într-o anumită ordine, astfel încât răspunsurile
interlocutorului să formeze o poveste coerentă între ele, unde un fapt urmează logic de la altul. În
același timp, interlocutorul înfășoară în cuvinte în mod independent acele idei care anterior nu i-
au fost cunoscute, dar pe care a venit în timpul dialogului socratic cu ajutorul raționamentului.

Înțelegem prin metoda Socratic o metodologie prin care se propune ca ființa umană să fie
capabilă să-și maturizeze și să-și mobilizeze resursele și să reflecteze asupra problemelor care le-
au afectat. Obiectivul metodei Socratic sau al dialogului Socratic nu este acela de a da un răspuns
la întrebările celorlalți, ci pentru a favoriza faptul că această persoană ar putea să-și aprofundeze
propria psihică și reflecție pentru ca această dezvoltare propria cunoaștere proprie.
În sine, metoda Socratic constă mai degrabă într-un dialog între două sau mai multe persoane
este una care ghidează cealaltă, printr-o serie de întrebări și folosind resurse cum ar fi ironia, spre
rezolvarea îndoielilor și a conflictelor. Acest ghid este pur și simplu de ajutor, fiind în final
subiectul care găsește soluția de la sine. De fapt, din punct de vedere tehnic, nu este chiar necesar
ca un răspuns, este de asemenea valid să recunoști ignoranța cu privire la un anumit fapt sau
aspect.
De obicei, întrebările care se ridică de la subiect sunt răspuns de către o altă întrebare
previzionare care se aplică metoda, astfel încât gândul subiectului căruia i se aplică într-o
anumită direcție, fără a modifica modul lor de gândire de conducere direct.
așa, Principalul lucru în această metodă este utilizarea întrebărilor tip inductiv, folosind resursele
proprii în direcția dorită. În ceea ce privește tipul de întrebări în cauză, ele tind să fie relativ
simple, bazate pe trei particule principale: Ce, cum și pentru ce.
Originea metodei Socratic se găsește în figura care poartă numele: Socrate, filozoful grec Acest
autor a elaborat o metodă dialectică cu scopul de a contribui la găsirea propriului adevăr sau
chiar la apărarea pozițiilor minorităților.
Procesul a fost relativ simplu de explicat, deși implementarea lui este mai complicată decât pare:
Prima ironie a fost folosită pentru a obține elevul sau persoana cu care dialogul, adresându-se o
serie de întrebări despre sensul unei premise alese anterior, astfel încât treptat a început să se
îndoiască de aceasta și chiar să ajungă să admită ignoranța despre subiect și poate chiar să o
reducă la absurd.
Apoi, maieutica a fost folosită, sau metoda Socratic în sine: interogatorul a continuat să ghideze
procesul de gândire al interlocutorului prin dialog, și efectuarea de întrebări relativ simple,
propunând și utilizarea resurselor subiectului pentru a genera un nou adevăr sau opinia
individului proprii cu privire la premisa în cauză, o nouă înțelegere a ceea ce este cu adevărat
cunoscută.

Scopul tehnologiei
Care a fost principalul lucru în procesul de învățare al lui Socrate însuși? El a crezut că
principalul lucru este să abordeze decizia corectă prin raționamente inductive de dialog. În
același timp, este necesar să ne îndoim totul. După cum știți, Socrate a spus:
Știu că nu știu nimic, dar nici măcar nu știu asta …
Scopul principal al dialogului Socratic nu este de a spune, ci de a ghici ascultătorii dvs., să faceți
o descoperire importantă pentru voi înșivă. Adevărul care provine din procesul de conversație, de
fapt, definește deja conversația în sine. În mod ascuns, conceptul deductiv precede inductivitatea.
Obișnuite zicale
Principala metodă a dialogului Socratic este numită maieutică. Filosoful însuși a definit-o ca
fiind arta subtilă a "ajutorului obstetric". Mama lui Socrate, numită Fenareta, era moașă. Iar
filozoful adesea spunea că lucrarea lui este similară cu această ambarcațiune. Doar dacă o moașă
îi ajută pe femei să nască un copil, atunci Socrate îi ajută pe bărbați să genereze idei inteligente
(în acele vremuri filosofii de femei erau foarte rar întâlniți).
Acesta este ceea ce filosoful scrie în dialogul său "Teetet" cu privire la metoda sa, dezvoltând în
același timp ideea că "cineva care nu este capabil să se facă" îi învață pe alți oameni (în
realizarea lui Socrates această idee este puțin probabil să fie ofensivă pentru profesori - că
abilitatea de a preda este, de asemenea, o aptitudine importantă):
În arta mea de moașă, aproape totul este la fel ca al lor - diferența poate că este doar în faptul că
accept de la soți, nu de la soții, și acceptă nașterea sufletului, nu a cărnii. Lucrul minunat al artei
noastre este că putem încerca să aflăm în diferite moduri dacă gândul unui tânăr dă naștere unei
fantome false sau unui fruct adevărat și plin de fapte. Mai mult, cu mine se întîmplă același lucru
cu moașele: eu însumi sunt deja stearpă în înțelepciune și pentru care mulți m-au mustrat - că am
cerut totul de la ceilalți, dar niciodată nu-mi dau nici un răspuns, pentru că eu însumi Nu știu că
înțelepciunea este adevărată. Iar motivul este acesta: Dumnezeu mă forțează să-l iau, dar
moștenirea mea mă interzice.
Metode Socrates
De obicei, Socrates a folosit în dialogurile sale două tehnici. Prima este ironia. El a constat în a
arăta interlocutorului cât de ignorant a fost. Filosoful la condus în mod specific pe oponentul său
la concluzii complet absurde, permițându-i să urmeze idei false în raționament. Inițial sa
presupus că atunci când o persoană vede că sa înăsprit într-o capcană, el este conștient de
greșelile sale și acest lucru îl va face să zâmbească.
Cea de-a doua metodă - "apariția" - implică apariția interesului unui interlocutor în propria
gândire. Această problemă este dedicată uneia dintre cele mai importante aforisme filosofice -
"Cunoaște-te pe tine însuți". Această expresie a fost înscrisă pe peretele templului vechi al lui
Apollo, situat în Delphi. Socrate a considerat aceste cuvinte foarte importante, pentru că întreaga
pricepere a filosofului său era îndreptată spre un scop special: de a ajuta oamenii să rezolve
dificultățile teoretice cu forțele minții sale.
De asemenea, trebuie remarcat faptul că, din punct de vedere al construirii logice a dialogului,
Socrate a folosit metoda de inducție. Cu alte cuvinte, raționamentul său este condus de la
particular la general. În cadrul dialogului Socratic, un concept a fost definit printr-o serie de
întrebări care clarifică limitele sale.
Trei "da" în metoda Socratic
Această metodă a devenit recent cunoscută ca principiul a trei "da". Dar a ajuns la timpul nostru,
fără să-și schimbe ideea principală. În procesul de construire a unui dialog Socratic cu
interlocutorul, este important să se respecte principalele reguli și să se pună întrebări, astfel încât
cealaltă persoană să răspundă fără îndoială "da". Cu această metodă, puteți preveni disputele
agresive în care oamenii urmăresc scopul de a aproba ultimul cuvânt și nu-și dovedesc cazul cu
ajutorul unor fapte evidente. În procesul de combatere verbală, există două tipuri de comunicare
- dialog și monolog. În ceea ce privește monologul, aceasta este o opțiune simplă, dar complet
ineficientă. Un dialog este un instrument mai avansat pentru a convinge interlocutorul în orice.
Când se folosește această metodă, în voce apar noduri binevoitoare și o persoană fără presiune
este condusă la o anumită idee.
exemplu
Luați în considerare exemplul dialogului Socratic.
- Socrate, orice minciună este rău!
- Spune-mi, se întâmplă ca copilul să fie bolnav, dar nu vrea să ia medicamente amare?
- Da, sigur.
- Se întâmplă ca părinții săi să fie înșelați să ia acest medicament sub formă de mâncare sau
băutură?
- Bineînțeles, se întâmplă.
- Asta este, o astfel de înșelăciune va ajuta la salvarea vieții copilului?
- Da, se poate.
- Și această minciună nu va face rău nimănui?
- Bineînțeles că nu.
- În acest caz, o astfel de înșelăciune va fi considerată rea?
- Nu.
- Deci, fiecare minciună poate fi considerată un rău absolut?
- Se pare că nu toate.
Cum să învățați metoda dialogului Socratic?
Pentru a face acest lucru, trebuie să respectați următoarele reguli.
Logic gândiți-vă la discursul dvs. și analizați-l cu atenție. Pentru ca adversarul să înțeleagă și să
accepte ideea, este necesar să o înțelegem foarte bine. Și pentru asta trebuie să îți puneți toate
gândurile pe o foaie de hârtie. Apoi evidențiați tezele principale și argumentele logice pentru ele.
Aceasta este singura modalitate de a înțelege pe deplin acest subiect, transmiteți în mod clar și
clar interlocutorului dvs.
Apoi rezumatele scrise pe hârtie ar trebui să fie reformulate în întrebări. Aceste întrebări
conducătoare de înțeles și pot conduce interlocutorul la inferența necesară.
Pentru a-ți atrage interlocutorul. Există un tip de oameni care nu sunt chiar înclinați să se implice
în dialog, să nu mai vorbim de adversarul lor. Prin urmare, începutul conversației ar trebui să fie
gândit foarte atent.
Încercarea de a lua inițiativa - nu trebuie să așteptați ca cealaltă persoană să înceapă să
vorbească.
Principalele avantaje ale metodei
Principalele avantaje ale tehnologiei Socratic dialog sunt următoarele:
Persoana ajunge la concluzia, fără nici o presiune sau constrângere externă. Și asta înseamnă că
nu-l va disputa.
Dacă interlocutorul nu este sub presiune, atunci nu va exista nici o opoziție din partea lui.
Interlocutorul implicat în conversație va asculta declarațiile mai atent decât în cazul unui
monolog simplu.
Unde este tehnica utilizată acum?
Această metodă poate fi utilizată în diverse domenii ale activității umane, în procesul de analiză
a tot felul de probleme și de găsire a cauzelor inițiale. Întrebările vă permit să investigați relațiile
de cauzalitate care stau la baza unei anumite probleme.
În prezent, dialogul Socrates este folosit adesea în vânzări. Este una dintre tehnicile de
manipulare a conștiinței unui potențial cumpărător, care este rugat să pună întrebări pre-aranjate.
Scopul acestor întrebări este de a determina clientul să achiziționeze un element.
Scopul pozitiv al utilizării tehnologiei Socratic poate fi domeniul de instruire și consiliere
psihologică. În acest caz, o persoană ajunge să înțeleagă anumite adevăruri care erau anterior
inaccesibile lui, dar cu conștiința că viața lui devine mai strălucitoare și mai versatilă.
Metoda Socratic, deși are o origine străveche, este încă valabilă astăzi, sub diferite forme. Lumea
educației este unul din domeniile în care se poate aplica, fiind un alt domeniu în domeniul
sănătății. În cele din urmă, trebuie să subliniem utilizarea sa în psihologia clinică și de sănătate.
Aplicarea metodei socratice este comună în psihoterapie, indiferent de modelul teoretic, deoarece
este văzută ca o modalitate de a mobiliza și a resurselor de pârghie pentru a realiza pacientului
propria lor îmbunătățire.
Unul dintre curenții psihologici pe care îl folosește cel mai mult este cognitiv-comportamental,
fiind cel mai ușor de identificat exemplu de utilizare a metodei Socratic interogarea credințelor
maladaptive: subiectul expune un gând sau credință puternic înrădăcinată care generează
suferință sau disconfort (sau modifică comportamentul pe care îl generează altora), cum ar fi
ideea de a fi inutil.
Terapeutul poate privi în ceea ce înseamnă a fi inutile, în ce situații apare această idee, ce
consecințele ar fi sau temeri care ar putea fi în spatele până când ajunge la un punct în care
subiectul nu a putut face o introspectie mai profundă (în mare parte, Se folosesc tehnici, cum ar
fi săgeata descendentă, în care se dorește să se aprofundeze și mai adânc în ceea ce se află în
spatele unui anumit gând sau credință.). După aceasta, sesiunea ar putea fi redirecționată,
întrebând dacă ar putea exista interpretări alternative și mai târziu, pacientul ar fi căutat să-și
reconstruiască viziunea asupra realității într-un mod mai adaptabil cu propriile sale resurse. Este
un proces legat de restructurarea cognitivă.
De asemenea, un alt tip de terapie care folosește metoda Socratic este logoterapia, în cadrul
modelelor fenomenologice-existențialiste. În acest caz, metoda Socratic este folosită ca una
dintre principalele tehnici folosite pentru reactivarea resurselor pacientului și pentru obținerea
unui sentiment de viață. În acest sens, contribuie la auto-descoperirea subiectului, generează
alternative, răspunde pentru propriile alegeri și încearcă să depășească. Valorile și percepțiile
sunt prelucrate, printre multe alte concepte.
Acestea sunt doar două exemple de terapii care utilizează metoda Socratic. Cu toate acestea,
utilizarea sa este foarte frecventă în practic toate tipurile de terapii din cadrul psihologiei clinice.

Metoda socratică în psihologie

Conversația este unul dintre principalele instrumente psihoterapeutice, iar dialogul Socratic este
utilizat pe scară largă în consiliere. Psihoterapeutul pregătește cu atenție întrebări pentru ca
clientul să-i învețe noi modele de comportament. Obiectivele întrebărilor sunt următoarele:
Pentru a clarifica dificultățile.
Ajutați pacientul să descopere atitudinile psihologice inadecvate.
Investigați semnificația anumitor evenimente pentru pacient.
Evaluați consecințele generării de gânduri negative.
Cu ajutorul tehnicii de dialog Socratic, psihoterapeutul își aduce clientul într-o anumită
concluzie, pe care le-a planificat deja pentru ei. Acest proces se bazează pe aplicarea
argumentelor logice, în care se află sensul acestei tehnici. În timpul conversației cu clientul,
terapeutul pune întrebări, astfel încât pacientul să răspundă doar pozitiv. Astfel, el se apropie de
adoptarea unei anumite judecăți, care inițial era complet inacceptabilă pentru el.
Dialogul socratic: un exemplu în consiliere
Luați în considerare psihoterapeutul și clientul de dialog. Pacientul are 28 de ani, lucrează ca
programator într-una dintre marile companii. El sa hotărât recent, dar în toată perioada de lucru,
gândurile de concediere nu l-au părăsit. Deși îi place munca lui, conflictele cu colegii nu se
opresc. Unul dintre angajați a adus lacrimi, încercând să-și reducă abilitățile mentale în ceea ce
privește utilizarea unui computer. Luați în considerare conversația acestui client cu terapeutul ca
exemplu al dialogului Socratic în psihoterapie.
Terapist: Încercați să dovediți altor angajați că sunteți corect pentru a vă face munca mai
eficientă?
Pacientul: Da.
T: Și alți angajați spun că inițial au fost obișnuiți să lucreze într-un mod complet diferit?
P: Exact.
T.: Această situație este similară cu a spune că ei nu merg la o mănăstire străină cu cartea lor.
P: Ceva de genul asta.
T: Îmi amintesc cum a trebuit să vin să vizitez din capitală rudele mele din afara orașului, și
aceasta este o diferență izbitoare în obiceiurile și comunicarea dintre locuitorii unui oraș mare și
a unui sat. Și aceasta este în ciuda faptului că orașul este situat la numai 120 km de metropolă.
P .: Ce pot să spun, am fost trimis într-un oraș mic, la 10 km de capitala, ca un copil, unde
oamenii au deschis ușa spre scară doar cu o lovitură Apoi nu ne-au plăcut locuitorii marilor orașe
… Așteaptă, deci ce este, pentru colegii mei, arăt ca un cetățean care a venit să viziteze
provincia?
Utilizarea acestei metode este utilă atât pentru psihologi, cât și pentru profesori și pentru oameni
departe de aceste sfere. Folosind metoda dialogului Socratic, puteți duce interlocutorul la o
anumită concluzie, pentru ai convinge să-și accepte punctul de vedere.

Susan Koba și Anne Tweed descriu dialogul Socratic drept " conversația care rezultă din metoda
Socratic , un proces de discuție în timpul căruia un facilitator promovează gândirea
independentă, reflectivă și critică " ( Concepții greu de învățat în biologie , 2009).
Exemple și observații
" Dialogul socratic " sau " dialogul platonic " începe, de obicei, cu Socrate mărturisindu-și
ignoranța subiectului și adresează întrebări celorlalte personaje, rezultatul fiind o mai bună
înțelegere a subiectului. interogat de Socrates, ca și în Protagoras, unde acest sofist renumit este
pus la îndoială cu privire la opiniile sale despre retorică. Dialogul are relații evidente atât cu
forma dramatică, cât și cu argumentația . În dialoguri, personajele vorbesc în mod adecvat nu
numai propriilor lor păreri, ci Lane Cooper subliniază patru elemente ale
dialogurilor: complotul sau mișcarea conversației, agenții în aspectul lor moral ( ethos ),
raționamentul agenților ( dianoia ) și stilul sau dicția lor ( lexis ).

"Dialogurile sunt, de asemenea, o formă de raționament" dialectic ", o ramură a logicii care se
concentrează asupra raționamentului în materie filosofică, unde certitudinea absolută poate fi
inaccesibilă, dar în care adevărul este urmărit la un înalt grad de probabilitate.
(James J. Murphy și Richard A. Katula, Istoria sinoptică a retoricii clasice, Lawrence Erlbaum,
2003)
Metoda socratică în afaceri
"S-ar putea să vadă că încerca să- i învețe pe ceilalți, să-i convingă și să- i convingă să se uite la
operațiunile fabricii într-un mod nou. Ar fi fost surprins să i se spună, dar a folosit metoda
Socratic : el ia determinat pe ceilalți directori și pe conducătorii de mijloc și chiar pe șefii de
șantier să identifice problemele în sine și să ajungă prin propriile lor raționamente soluțiile pe
care el deja le-a determinat deja. Era atît de îndeaproape încât uneori trebuia să-și liniștească
admirația, că totul era regizat de motivul profitului ... "
(David Lodge, Nisa , Viking, 1988)
Metoda socratică, conform lui HF Ellis
Care este argumentul Școlii Idealiste de Filosofie împotriva existenței absolute sau a
externalității obiectelor de experiență? O întrebare de acest fel este cel mai bine răspunzător
prin metoda Socratică , un aranjament admirabil prin care te numești "Filozof" și adversarul
tău, care nu are nici o voință proprie, "Omul pe stradă" sau "Thrasymachus". Argumentul
continuă astfel.
Filosoferul: Presupunem că veți fi de acord că înțelegerea, prin aceleași operații prin care în
concepții, prin unitatea analitică, a produs forma logică a unei judecăți, introduce, prin
intermediul unității sintetice a manifestei în intuiție, un conținut transcendental în reprezentările
sale, pe care se vor numi pur concepții despre înțelegere?

Thrasymachus: Da, sunt de acord.

Filosofer: Și mai departe, nu este adevărat că mintea nu reușește, în unele cazuri, să distingă
între existența reală și pur și simplu potențială ?

Thrasymachus: Este adevărat.

Filosoful: Atunci S este P trebuie să fie adevărat pentru toate judecățile predilective?

Thrasymachus: Desigur.

Filozoful: Și A nu este?

Thrasymachus: Nu este.

Filosof: Pentru ca fiecare judecată să poată fi luată fie intens, fie pe larg ?

Thrasymachus: Indubitabil.

Filozof: Și aceasta este prin activitatea unității apperceptive a conștiinței de sine, uneori numită
cunoaștere?

Thrasymachus: Indisputabile.

Filosoful: care aranjează fenomenul sensului-varietate în conformitate cu principiile unei sinteze

primitive?

Thrasymachus: Incontestabil.

Filozof: Și aceste principii sunt Categoriile?

Thrasymachus: Da!

Filozoful: Astfel, universalul este real și auto-existent, iar cel special numai o calitate a
înțelegerii. Așadar, în cele din urmă, părerea dvs. sa dovedit a coincide cu a mea și suntem de
acord că nu există o necesitate a priori pentru existența unor fenomene nepercepute?

Thrasymachus: Nu. Părerea mea este că vorbești foarte mult și trebuie să fii închis. Nu am
dreptate?

Filozof: Presupun că ești.

Se va observa că metoda Socratică nu este infailibilă, mai ales atunci când se ocupă de
Thrasymachus.
(Humphry Francis Ellis, așa este știința! Methuen, 1932)
Exemplu de Dialog Socratic: Extras din Gorgias
Socrates: Din puținele cuvinte pe care Polus le-a spus, văd că a participat mai mult la artă,
numită retorică decât dialectică.

Polus: Ce te face să spui asta, Socrates?

Socrate: Pentru că, Polus, atunci când Chaerephon te-a întrebat ce arta este ceea ce Gorgias știe,
ai lăudat-o ca și cum ai fi răspuns unui om care a găsit o greșeală, dar nu ai spus niciodată ce artă
este.

Polus: De ce, nu am spus că era cea mai nobilă artă?

Socrate: Da, într-adevăr, dar nu a fost nici un răspuns la întrebarea: nimeni nu a întrebat ce este
calitatea, dar care a fost natura, arta și cu ce nume urma să descriem Gorgias. Și totuși, te-aș fi
cerut pe scurt și în mod clar, după cum ai răspuns lui Chaerephon când te-a întrebat la început, să
spui ce este această artă și ce ar trebui să numim Gorgias: Sau mai degrabă, Gorgias, lasă-mă să
mă întorc la tine și să- aceeași întrebare, ce trebuie să vă numim și care este arta pe care o
proclamați?

Gorgias: Retorica, Socrate, este arta mea.

Socrate: Atunci trebuie să vă spun un rector?

Gorgias: Da, Socrate, și unul bun, dacă mi-ai spune ceea ce, în limba homerică, "mă laud să fiu".

Socrate: Aș vrea să fac asta.

Gorgias: Atunci rugați-vă.

Socrate: Și trebuie să spunem că sunteți capabili să faceți alți oameni retorici?

Gorgias: Da, exact ceea ce mărturisesc că le fac, nu numai la Atena, ci în toate locurile.

Socrates: Și veți continua să întrebați și să răspundeți la întrebări, Gorgias, așa cum facem în
prezent și să rezervăm pentru o altă ocazie modul mai lung de exprimare pe care Polus îl
încerca? Îți ții promisiunea și răspunzi în scurt timp la întrebările care ți se adresează?

Gorgias: Unele răspunsuri, Socrate, necesită mai mult; dar voi face tot posibilul pentru a le face
cât mai scurte posibil; pentru o parte din profesia mea este că pot fi la fel de scurt ca oricare altul.

Socrate: Asta este ceea ce este dorit, Gorgias; expune metoda mai scurtă acum și cea mai lungă
la alt moment dat.

Gorgias: Ei bine, o voi face; și cu siguranță veți spune că nu ați auzit niciodată că un om
folosește mai puține cuvinte.

Socrate: Foarte bine atunci; după cum pretindeți că sunteți un retorician și un producător de
retorici, permiteți-mi să vă întreb, cu ce se referă retorica: aș putea să întreb cu privire la ceea ce
vă interesează și să vă răspundeți (dacă nu?), făcând articole de îmbrăcăminte ?

Gorgias: Da.
Socrate: Și muzica este preocupată de compoziția melodiilor?

Gorgias: Este.

Socrate: De aici, Gorgias, admir esența scurtă a răspunsurilor tale.

Gorgias: Da, Socrate, mă gândesc bine la asta.

Socrate: Mă bucur să aud; Răspundeți-mi în mod similar despre retorică: cu ce se referă retorica?

Gorgias: Cu discurs.

Socrate: Ce fel de discurs, Gorgias - un discurs care ar învăța pe bolnavi în ce fel de tratament s-
ar putea obține bine?

Gorgias: Nu.

Socrate: Atunci retorica nu tratează toate tipurile de discurs?

Gorgias: Desigur, nu.

Socrate: Și totuși retorica îi face pe oameni capabili să vorbească?

Gorgias: Da.

Socrate: Și să înțelegem despre ce vorbesc?

Gorgias: Bineînțeles. . . .

Socrate: Haideți, deci, să vedem ce înseamnă cu adevărat retorica; căci nu știu ce înseamnă
înțelesul meu încă. Când adunarea se întâlnește pentru a alege un medic sau un ostatic sau orice
alt meșteșugar, va lua retoricianul sfatul? Sigur nu. Căci la fiecare alegeri ar trebui să fie ales cel
mai calificat; și, din nou, atunci când trebuie construite ziduri sau porturi sau docuri care
urmează să fie construite, nu retoricianul, ci muncitorul-șef va sfătui; sau atunci când generalii
trebuie să fie aleși și un ordin de luptă aranjat sau o propunere luată, atunci armata va sfătui și nu
pe retorici: ce spui, Gorgias? Din moment ce pretindeți că sunteți un retorician și un producător
de retorici, nu pot să fac mai bine decât să învăț de la dvs. natura artei voastre. Și aici, lasă-mă să
vă asigur că am interesul vostru și cel al meu. Pentru că probabil unul sau altul dintre tinerii
prezenți ar putea dori să devină elevul tău și, de fapt, văd pe unii și pe mulți mulți care au această
dorință, dar ar fi prea modest să te întrebe. Și atunci când sunteți interogat de mine, v-aș fi
imaginat că sunteți interogați de ei. - Care este scopul de a veni la tine, Gorgias? ei vor spune.
"Despre ce ne veți învăța să sfătuiți statul? - despre cei drepți și nedrepți sau despre celelalte
lucruri pe care Socrate le-a menționat tocmai?" Cum îi vei răspunde?

Gorgias: Îmi place să vă conduceți, Socrate, și mă voi strădui să vă dezvăluie întreaga natură a
retoricii.
(din partea întâi a lui Gorgias de către Platon, în jurul anului 380 î.Hr. (tradus de Benjamin
Jowett)
" Gorgias ne arată că dialogul pur socratic este, într-adevăr," nu este posibil oriunde sau în orice
moment ", arătându-ne realitățile structurale, materiale și existențiale ale puterii care
dezactivează căutarea reciproc avantajoasă a adevărului".
(Christopher Rocco, Tragedia și iluminarea: Gândirea politică aieneană și dilemele
modernității, University of California Press, 1997)
Partea mai ușoară a dialogurilor Socratice: Socrates și Publicistul Său, Jackie
"La prânz, Socrate și-a exprimat îndoiala.

- Ar trebui să fac toate astea? el a întrebat: "Vreau să spun, viața neexpamantă chiar merită ..."

"'Esti serios?' îl întrerupse pe Jackie: "Vrei să fii un filozof în stea sau vrei să te întorci la mese
de așteptare?"

"Jackie era unul dintre puțini oameni care știa cum să o facă pe Socrates, de obicei, tăind-o și
răspunzând la întrebările sale cu o întrebare proprie și, ca întotdeauna, a reușit să-l convingă pe
Socrate că are dreptate și să nu fie concediată Socrate a ascultat-o, apoi a plătit pentru ambele
prânzuri și a plecat imediat la muncă.

"La scurt timp după masa de prânz fratele a început să se înrăutățească." Întrebările constante ale
lui Socrates deveniseră intolerabile pentru mulți dintre elita grecească, dar, așa cum promisese
publicistul său, devenise un brand, imitatori din toată Atena practicând acum noul Socratic
Metodă : tot mai mulți tineri își întrebau întrebările și făceau cu tonul patentat al lui Socrates.

"Câteva zile mai târziu, Socrate a fost adus în judecată și acuzat de coruperea tineretului".
(Demetri Marti, "Publicistul lui Socrates." Aceasta este o carte, Grand Central, 2011)

Tehnica întrebărilor socratice

Tehnica întrebărilor socratice
Abordarea prin tehnica întrebărilor socratice se bazează pe practica unui dialog disciplinat,
reflexiv. Socrate, filosof şi profesor din Grecia antică, credea că practica disciplinată a
întrebărilor care implică gândirea îi dă posibilitatea elevului de a examina idei în mod logic şi de
a determina validitatea acelor idei. Prin această tehnică, profesorul pretinde că nu-i este cunoscut
subiectul pentru a începe o discuţie cu elevii. Cu un astfel de mod de a acţiona al profesorului,
elevul îşi dezvoltă la maxim cunoştinţele despre un subiect.
Tehnica întrebărilor socratice reprezintă o modalitate eficientă de a explora idei în profunzime.
Ea poate fi utilizată la toate nivelurile de învăţământ şi reprezintă un instrument foarte util pentru
toţi profesorii. Tehnica poate fi utilizată în diferite etape ale unei unităţi de învăţare sau proiect.
Apelând la această abordare, profesorii promovează gândirea independentă a elevilor şi le dau
sentimentul de „proprietate” asupra a ceea ce învaţă. Capacităţile de gândire de nivel superior
sunt prezente în timp ce elevii gândesc, discută, dezbat, evaluează şi analizează conţinutul prin
filtrul propriei gândiri şi a celor din jurul lor. Aceste tipuri de întrebări pot necesita o anumită
perioadă de practică, de exerciţiu, atât din partea profesorilor, cât şi a elevilor, deoarece pot
reprezenta o metodă absolut nouă de învăţare.
Sugestii pentru folosirea întrebărilor socratice:
* Planificaţi întrebări care au semnificaţie şi care dau înţeles şi orientare discuţiei.
* Folosiţi timpul de aşteptare: acordaţi-le elevilor cel puţin 30 de secunde de gândire pentru a
răspunde.
* Dezvoltaţi răspunsurile elevilor.
* Adresaţi întrebări de explorare.
* Rezumaţi periodic în scris principalele puncte discutate.
* Atrageţi cât mai mulţi elevi posibil în discuţie.
* Lăsaţi elevii să descopere singuri cunoştinţe prin întrebările de explorare pe care le adresaţi.
 Tipuri de întrebări socratice şi exemple

Tehnica întrebărilor socratice implică diferite tipuri de întrebări. Iată câteva exemple:
Tip de întrebare socratică Exemplu
Întrebări de clarificare
Întrebări legate de o întrebare iniţială
sau problemă iniţială
Întrebări legate de presupuneri
Întrebări legate de motive şi dovezi
Întrebări legate de origine sau sursă
Întrebări legate de implicaţii şi
consecinţe
Întrebări legate de punctul de vedere
.
Exemplu de utilizare a întrebărilor socratice
Această discuţie va avea loc după ce unitatea de învăţarea a fost prezentată şi este în desfăşurare.
Ce vrei să spui cu...?
Poţi să formulezi şi altfel?
Care crezi că e problema principală?
Poţi să ne dai un exemplu?
Poţi să dezvolţi în continuare ideea asta?
De ce este importantă întrebarea asta?
E dificil sau uşor de răspuns la întrebarea asta?
De ce crezi lucrul ăsta?
Ce putem să presupunem pe baza acestei întrebări?
Întrebarea duce la alte întrebări sau probleme importante?
De ce am presupune asta?
Ce presupune _______ prin asta?
Ce altceva am putea presupune în loc?
Se pare că presupui______.
E corect ce am înţeles?
Ce exemplu am putea da?
De ce crezi că e adevărat lucrul ăsta?
De ce alte informaţii avem nevoie?
Poţi să ne explici motivele?
Cum ai ajuns la concluzia asta?
Există un motiv să ne îndoim de dovezile acestea?
Ce te-a făcut să crezi asta?
De unde ai luat ideea asta?
Ce te-a făcut să crezi aşa?
Este ideea ta sau ai auzit-o în altă parte?
Întotdeauna ai crezut asta?
Opinia ta a fost influenţată de ceva sau de cineva?
Ce efect ar avea asta?
S-ar putea într-adevăr să se întâmple aşa sau e probabil să se întâmple?
Care ar fi o alternativă?
Ce implică asta?
Dacă s-ar întâmpla aşa, ce altceva s-ar mai întâmpla în consecinţă? De ce?
Cum ar răspunde alte grupuri de persoane la această întrebare? De ce?
Cum ai putea răspunde la obiecţia că ______?
Ce ar putea să creadă cineva care era de părere că _____ ?
Care ar fi o alternativă?
În ce fel sunt ideile lui ____ şi ____ asemănătoare? Diferite?

Profesorul: Ce se întâmplă cu clima globală?

Stan: Se încălzeşte.
Profesorul: De unde ştim că se încălzeşte? Ce dovezi ai pentru a susţine răspunsul acesta?
Stan: Se spune tot timpul la ştiri. Se zice mereu că nu mai e aşa de frig cum era odată. Şi au fost şi zilele astea de căldură cu temperaturi record.
Profesorul: A mai auzit cineva astfel de ştiri?
Denise: Da. Am citit în ziar. Îi spun încălzire globală, cred.
Profesorul: Deci spuneţi că aţi aflat de încălzirea globală de la televizor şi din ziare? Presupuneţi că ei ştiu că ne confruntăm cu o încălzire globală?
Heidi: Şi eu am auzit. E groaznic. Calotele arctice se topesc. Animalele îşi pierd habitatul. Cred că cei de la ştiri au auzit de la oamenii de ştiinţă care
această problemă.
Profesorul: Dacă este aşa şi oamenii de ştiinţă îi informează pe cei de la ştiri, de unde ştiu oamenii de ştiinţă atunci?
Chris: Au instrumente cu care măsoară clima. Fac cercetări care măsoară temperatura Pământului.
Profesorul: De când credeţi că fac oamenii de ştiinţă lucrul acesta?
Grant: Probabil de 100 de ani.
Candace: Poate puţin mai mult de-atât.
Profesorul: De fapt, se studiază de 140 de ani. Cam de pe la 1860.
Heidi: Am fost pe-aproape.
Profesorul: Da. De unde aţi ştiut?
Grant: M-am gândit cam în ce perioadă aveau instrumente disponibile şi oamenii de ştiinţă puteau să măsoare aşa clima.
Profesorul: Deci, dacă ne uităm la clima din ultimii 100 de ani pe acest grafic, ce putem spune?
Raja: Secolul XX a devenit mult mai cald decât secolele dinainte.
Profesorul: Putem să spunem de ce?
Raja: Un singur cuvânt: poluarea.
Profesorul: Ce presupui atunci când afirmi că poluarea este cauza creşterii temepraturilor?
Heidi: Dioxidul de carbon de la maşini provoacă poluare, ca şi chimicalele de la fabrici.
Frank: Spray-ul de păr fac să ajungă în atmosferă chimicale periculoase.
Profesorul: Ok. Haideţi să rezumăm ce am discutat până acum.
.