M.

Merleau-Ponty despre necesitatea și legitimitatea antropologiei

Pe 30 noiembrtie 1958, Merleau-Ponty a prezentat Asambelii profesorilor de la

College de France un raport prin care argumentează necesitatea înființării unei catedre de
Antropologie socială în cadrul acestei instituții. Raportul e în esența sa o problematizare a
antropologiei ca demers epistemic în cuprinsul arialului științelor socio-umane. Metodic,
filosoful francez încearcă să argumenteze, în mod special, necesitatea antropologiei ca știință
socială și să o legitimeze ca demers epistemic autonom, cu obiect propriu și dispozitiv
conceptual-metodologic specific.

În comunicarea de față îmi propun să aduc atenției dumneavoastră acest raport

refăcînd, într-o manieră rezumativă, linia argumentativă pe care o dezvoltă autorul acestuia în
vederea probării oportunității creării unei cadre de Antropologie socială.

Merleau-Ponty își începe expunerea prin a recunoaște locul și rolul important care
revine științelor sociale în cadrul instituției pe care o reprezintă și prin a preciza înțelesul
disciplinii numite antropologie socială, cea care de fapt constituie obiectul propriu-zis al
raportului. Potrivit lui Merleau-Ponty antropologia este ceea ce devine sociologia atunci cînd
admite presupoziție că, la fel ca omul, socialul are două feței sau doi poli – pe de o parte,
socialul este prin el însuși semnificant, pe de altă parte, socialul este cadrul de manifestare a
intențiilor particulare de semnificare. Acest înțeles pare prefigurat deja în sociologia lui
Marcel Mauss, observă filosoful francez. Această observație Merleau-Ponty o confirmă
cîtîndu-l pe Evans-Pritchard care în prefața traducerii engleze a lucrării lui Mauss „Eseu
despre dar” semnalează nașterea unei noi științe sociale.

Or, justificarea epistemologică a unei știință este dată de existența popriului obiect
epistemic. Dat fiind că științele sociale au toate ca obiect faptul social ceea ce le diferențiază
în primă și ultimă instanță, e interpretarea dată conceptului și realității faptului social. Anume
aceste interpretări concurente ale faptului social constituie preocuparea de mai departe a lui
Merleau-Ponty în cadrul expunerii sale, realizată în vederea aflării unui înțeles al faptului
social capabil să justifice necesitatea și legitimitatea antroplogiei ca știință socială.

O primă interpretare se leagă de numele lui Durkheim care tratează faptele sociale ca
lucruri și nu ca „sistem de idei obiectivate”, adică drept reprezentări, interpretare care, într-o
manieră reducționistă, subordonrază faptul social unei determinări de ordin psihogenic. Pe
cazul lui Durkheim și Levy-Bruhl, Merleau-Ponty arată că școala franceză de sociologie
ratează iremediabil accesul la celălalt. În fapt, reprezentanții școlii franceze de sociologie nu a
știut cum să răspundă la întrebarea: cum să ai o înțelegere a celuilalt fără a-l sacrifica propriei
noastre logici sau fără a-i-o sacrifica pe aceasta. În cele din urmă, Merleau-Pontu contestă
acestei școli de sociologie perspectiva exterioară pe care sociologul o asumă în privința
faptului social ca obiect al observațiilor sale, el însuși arogîndu-și poziția unui observator
absolut, detașat de obiect, lipsindu-se astfel de comunicarea cu obiectul.

Schimbarea de perspectivă este adusă de Marcel Mauss, iar aceasta constă în

formularea sarcinei de a pătrunde cu gîndirea în înseși fenomenele avute în vedere, a le
interpreta dinăuntru. E vorba astfel de impunerea unei nou mod de lectură a faptelor sociale și
formularea totodată a unui nou înțeles a ceea ce este un fapt social. Acest nou mod de lectură
constă în a sesiza modul de schimbare care survine între oameni prin intermediul instituțiilor
și conexiunilor pe care le stabilesc, adică a manierei sistematice care reglează diversele
practici sociale – cele religioase, alimentare, sau artistice – la fel cum o limbă reglează
utilizarea fonemelor, morfemelor, a vocabularului sau sintaxei. Anume această realitate
socială urmează să fie configurată de către cercetător și explicitată, mergînd astfel dincolo de
observație și descriere. Faptul social nu mai are înfățișarea unei realități substanțiale,
describtibilă în termeni cantitativi, ci transpare în forma unui sistem eficace de simboluri.
Socialul nu mai este conceput ca o realitate exterioară individului sau una care integrează tot
ceea ce-i individual și astfel supunîndu-ș-il, ci ca o rețea de valori simbolice inserată la
nivelurile profunde ale individului și operaționale prin acesta. Principala consecință a acestei
noi optici asupra socialului e depășirea preeminenței colectivului asupra individului, proprie
perspectivei anterioare, și care sfărșea cu suprimarea individului în favoarea colectivului.
Concepînd socialul ca un simbolism, este găsit mijlocul (conceptual) de recunoaștere
(epistemologică) a realității (ontologice) a individualului. Ca urmare, recunoașterea
diferențelor și varietăților culturale își află o justificare ontologică, depășindu-se astfel
limitarea abordărilor reducționiste.

Totuși, așa cum constată Merleau-Ponty, această perspectivă este mai curînd una
intuită de Mauss, implicitată în cercetările acestuia, dar nu e una pe deplin reflectată și
formulată ca fapt teoretic de sociologul francez. Iată de ce, cum susține Merleau-Ponty,
„Mauss rămîne în urma propriei sale descoperiri”. Dar cu toate acestea, Mauss reprezintă, așa
cum putem vedea retrospectiv, turnura către o nouă perspectivă în abordarea faptului social și
care va fi recunoscută ca fiind cea a antropologiei sociale. Iar achiziția teoretică esențială,
decisivă pentru apariția antropologiei ca o nouă persspectivă asupra socialului, e asumpția că
faptele sociale nu sînt nci lucruri, nici idei, ci sînt, în mod primar și în mod determinant,
structuri.

Merleau-Ponty ne spune că termenul de structură, utilizat pe larg în timpul său, avea la

începuturi un sens precis. El servea psihologilor pentru a desemna configurațiile cîmpului
perceptiv și în care orice fenomen își determină valoarea prin raportare la articulațiile liniilor
de forță ce constituie un astfel de cîmp. La fel și în lingvistică, structura reprezintă un sistem
concret, încarnat. Antropologia socială se va interesa anume de sistemele care constituie
societatea ca atare: sistemul de rudenie, sistemul schimbului lingvistic, sistemul schimbului
economic, sistemul reglementărilor normative, sistemul credințelor și reprezentărilor.
Societatea la rîndul ei fiind un unic sistem integrator al tuturor sistemelor particulare care o
constituie. Societate este totalitatea acestor sisteme în interacțiune. Aceste structuri, la nivelul
trăirilor efective ale membrilor unei comunități, sînt mai curînd practcate în mod tacit, decît
conștientizate, avînd o prezență decisivă și totodată insesizabilă. La fel ca limbajul, ne spune
Merleau-Ponty. Interpretarea socialului în termeni de structură, face să transpară la baza
sistemelor sociale o infrastructură formală, o metastructură, o logică inconștientă a tuturor
sistemelor sociale.

Particularitatea obiectului unei astfel de cercetări, recunoscute ca fiind de ordin

antropologic, îl face pe Merleau-Ponty să afirme că munca antropologului nu se reduce doar
la una de tip intelectual. Antropologia nu este astfel o știință în sens comun. Astfel concepută,
antropologia pare să fie mai mult decît o formă de cunoaștere. Antropologia nu este doar
cercetare antropologică. Antropologia este totodată și experiență antropologică, adică inserția
subiectului în sistemul pe care rațiunea noastră încearcă să-l cunoască. Cercetarea
antropologică fiind posibilizată de experiența antropologică. Racordarea dintre analiza
obiectivă și faptul trăirii este văzută de filosoful francez ca fiind sarcina cea mai proprie a
antropologiei și totodată cea care o distinge de alte științe sociale. Toate celelalte științe
sociale – economia, demografia etch – analizează faptele în obiectivitatea lor empirică.
Antropologia nu poate rămîne o simplă cercetare a faptelor sociale în obiectualitatea lor, ci
trebuie să le surprindă geneza și manifestarea lor în experiența individuală, adică să le
surpindă semnificația nu prin abstragerea din ele a urmelor experiențelor umane concrete, ci,
dimpotrivă, a le urmări exact la acel nivel în care fenomenele vieții sociale au o evidentă
semnificație umană.
 În acest fel, dacă știința este înttotdeauna a universalului, potrivit unei constatări
aristotelice, atunci universalul obținut de cercetarea antropologică nu provine din utilizarea
unor metode capabile să asigure obiectivitatea acestor cunoștiințe, ci e un universal
achiziționat prin experiența antropologică, înțeleasă ca o neîncetată punerii la încercare a
sinelui propriu prin intermediul celuilalt și a celuilalt prin sine. Altfel zis, universalitatea care
ar legitima antropologia ca știință, ține de construirea unui sistem general de referință în care
să-și găsească locul punctul de vedere al indigenului și punctul de vedere al civilizatului,
precum și prejudecățile unuia referitor la celălalt. Se înțelege astfel că antropologia nu este
definită de un obiect epistemic anume (de ex. societățile arhaice), ci mai curînd se instanțiază
ca o manieră de gîndire și interpretare care se impune atunci cînd obiectul vizării noastre este
celălalt care ne apelează și ne solicită propria noastră transformare. Și ca mod de gîndire,
cercetarea antropologică poate fi desfășurată și cu privire la propria societate.

A face antropologie înseamnă a te situa pe un teren în care atît sinele, cît și celălalt să
devină ambii inteligibili, fără a-l reduce pe unul la celălalt. E ceea ce poate fi obținut pe
temeiul considerării raționalității simbolice ca sursă a oricărei raționalități, a sumării că
funcția simbolică e una privilegiată pe motiv că comportă un avans față de realul însuși.
Sarcina științei antropologice, prin recunoașterea acestui privilegiu al funcției simbolice în
raport cu datul, și elaborată în temeiul acestei presupoziții, e de a lărgi rațiunea pe care o avem
pentru a o face capabilă de a surprinde și înțelege ceea ce în noi și în alții precedă și excedă
însăși rațiunea, fiind vorba anume de acele sisteme simbolice care configurează socialul ca
structură.

Nu în ultimul rînd, antropologia e o cu totul altfel de știință și datorită faptului că

survine prin depășirea dihotomiei epistemologice dintre subiect și obiect care a marcat istoria
gîndirii de la Descartes la Hegel.