OmulOmul din umbră

Omul din umbră

Îl cunosc, din priviri, toți

deputații din 2009 încoace. El
a asistat, discret, la aproape
toate ședințele Parlamentului
din ultimii șapte ani la care a
fost prezent vicepreședintele
Partidului Democrat, Vlad
Plahotniuc. Totuși, numele lui
Serghei Iaralov a fost
pronunțat pentru prima dată, în
contextul fraudei din sistemul
bancar, pe 15 octombrie 2015.
Atunci când, cu doar câteva
minute înainte de a fi reținut
de ofițerii CNA, Vlad Filat,
liderul Partidului Liberal
Democrat, a dezvăluit în
premieră, de la tribuna
Parlamentului, că Iaralov a
participat „la toate discuțiile
și târgurile” care vizau Banca
de Economii (BEM).
Businessmanul se afla în
sală. În ultimele două
săptămâni, numele lui Iaralov
este cel mai des pomenit în
presă în legătură cu furtul
miliardului din sistemul
bancar. Acesta este acuzat că
ar fi fost „arhitectul”
jafului. Ipoteza a apărut
după dezvăluirile răsunătoare
ale lui Mihail Gofman, fostul
șef-adjunct al Serviciului
prevenire şi combatere a
spălării banilor de la CNA.
Businessman-fantomă
Despre Serghei Iaralov se
cunosc puține lucruri. A fost
oficial acționar la SA Propos,
o companie specializată în
vânzarea automobilelor și a
motorinei, fondată în 1993 și
lichidată în aprilie 2013.
Valoare acțiunilor deținute de
el era de 3,4 milioane de
euro. De asemenea, Iaralov se
prezintă drept manager pentru
dezvoltare la Boston Soft
Design din Boston, SUA, o firmă
care oferă servicii de
outsourcing în domeniul IT. Tot
în Boston deține o casă
luxoasă, procurată în 2005 și
estimată la 418 mii de dolari,
situată pe un teren de 37 de
ari care l-a costat alte 340 de
mii de dolari.
Astăzi, cel care este prezentat
drept un prosper om de afaceri
nu are oficial nicio companie
înregistrată pe numele său și
nu administrează nicio afacere
în Republica Moldova. „Nu veți
găsi numele sau semnătura lui
Iaralov niciunde. Nu e în
stilul lui. El preferă să
acționeze din umbră, prin
interpuși, oameni de
încredere”, ne-a avertizat
analistul economic Visarion
Ceșuev care, la sfârșitul
anilor ’90, a fost partener de
afaceri cu Serghei Iaralov. Cei
doi au administrat împreună
fondul de investiții CAIS, unul
dintre cele mai prospere din
acea perioadă, potrivit Logos
Press.
Prăbușirea fondului CAIS
Brusc, la câțiva ani de la
începutul colaborării lor,
CAIS a prins a se confrunta cu
probleme grave, intrând în
vizorul Comisiei Naționale a
Valorilor Mobiliare pentru mai
multe încălcări admise de
administrație: achiziții de
acțiuni la prețuri majorate,
depozite bancare nejustificate.
În baza unor informații care
ulterior au fost respinse de
instanța de judecată, Ceșuev s-
a pomenit cercetat penal, iar
apoi și judecat pentru
încălcări în administrarea
fondului de investiții.
Devalizat, fondul a fost
lichidat pe 21 februarie
2002, cu cinci luni înainte ca
Ceșuev să obțină câștig de
cauză în judecată. În hotărârea
Judecătoriei Botanica prin care
a fost achitat, Ceșuev declară
deschis că a fost hărțuit la
indicația lui Iaralov de către
Gleb Soroca, omul de încredere
al acestuia, pentru a fi
înlăturat de la administrarea
fondului. Astăzi, Ceșuev evită
să vorbească despre fostul său
partener de afaceri, precizând
doar că acesta e „un bun
psiholog, știe cum să obțină
încrederea oamenilor și e
specializat în afaceri în
sistemul bancar, chiar dacă nu
a administrat niciodată deschis
vreuna”.
„Bancosind” și BEM, faliment
„la indigo”
În schimb, omul de încredere al
lui Iaralov, Gleb Soroca, a
figurat în calitate de bănuit
în cadrul unui dosar penal care
viza devalizarea băncii
„Bancosind”, lichidată în 1998,
la fel urmare a acordării unui
volum mare de credite
neperformante. Potrivit unui
articol publicat în Jurnal de
Chișinău în 2003, Gleb Soroca
ar fi fost acuzat de procurori
că, deținând o funcție
importantă în această bancă, ar
fi contractat de aici credite
în valoare de 500 de mii de
lei, în baza unor acte false,
pe numele firmei Lotus care îi
aparținea. Drept garanție
bancară au fost prezentate
contracte încheiate între alte
două firme privind
comercializarea motorinei.
Ulterior, procurorii au
stabilit că semnăturile de pe
documente au fost
falsificate. Autorii
articolului remarcau, făcând
trimitere la documente de la
Departamentul de Combatere a
Corupției și a Crimei
Organizate, că Banca Națională
a Moldovei a știut din start
despre creditele neperformante
acordate de această bancă, dar
a preferat să tacă.
Omul lui Iaralov, în slujba lui
Plahotniuc
Gleb Soroca este un apropiat al
familiei lui Iaralov. Pe
paginile de profil de pe
rețelele de socializare ale lui
Soroca și Olga Iaralova, soția
lui Serghei Iaralov, sunt mai
multe fotografii în care
aceștia apar împreună la zile
de naștere, sărbători,
vacanțe. Spre deosebire de
Iaralov, Soroca deține companii
în Republica Moldova. De
altfel, acesta a fost
administrator și al societății
Propos în care Iaralov deținea
acțiuni. Potrivit datelor de la
Camera Înregistrării de Stat,
Gleb Soroca este fondator a
trei companii: Rural-Prod,
Ordan-Lotus și Maximobil-Com.
Cea mai curioasă este însă
compania Ghiocel Dalb în care
Soroca figurează în calitate de
administrator. Compania fondată
în 2009 a gestionat
restaurantul „Ghiocel Dalb” din
parcul „La izvor”. În 2010,
firma a fuzionat, prin
absorbție, cu Finpar Invest,
companie despre care presa a
scris că s-ar afla în sfera de
influență a lui Vlad
Plahotniuc. Astfel,
restaurantul de pe insulele „La
izvor” au ajuns în proprietatea
Finpar Invest, împreună cu
aproape jumătate de hectar de
parc.
Operațiunile „La Izvor” și
„Guguță”
Fondator unic al SRL Ghiocel
Dalb este compania americană
Power Investment LLC. Ultima
apare în calitate de asociat
unic și la SRL Briat & Co, care
tot în 2009, la doar câteva
săptămâni după Ghiocel Dalb, a
cumpărat cafeneaua „Guguță” din
Grădina Publică Ștefan cel
Mare. Administrator al Briat &
Co în acte figurează Corneliu
Padnevici, în prezent deputat
al fracțiunii Partidului
Democrat. În 2010, concomitent
cu Ghiocel Dalb, și Briat & Co
a fuzionat cu Finpar Invest.
Astăzi, compania își dorește să
construiască un hotel cu 18
etaje în locul cafenelei.
Decizia urmează să o ia
instanțele de judecată.
Anterior, prin două hotărâri
ale Curții Supreme de Justiție,
tranzacțiile prin care
cafeneaua „Guguță” și
restaurantul „Ghiocel Dalb” au
ajuns în proprietatea Finpar
Invest au fost declarate
legale.
Afacerea „Moldexpo”
O altă persoană care apare
frecvent în poze de familie,
alături de Iaralov și Gleb
Soroca, este Arcadie Andronic,
directorul centrului
expozițional „Moldexpo”.
Andronic a fost numit în
funcție în februarie 2011,
urmare a unui concurs organizat
de Ministerul Economiei, condus
pe atunci de Valeriu Lazăr. Un
an mai târziu, acesta a semnat
cinci contracte de locațiune
prin care a transmis 1,17 ha de
teren de pe teritoriul
centrului expozițional
companiei Finpar Invest SRL, pe
un termen de 25 de ani. Pe
acest teren au fost construite
sediile posturi de televiziune
Publika, Prime, Canal 2 şi
Canal 3, și a trei posturi de
radio: Muz FM, Publika FM și
Maestro FM, trecute acum un an
pe numele lui Vlad
Plahotniuc. În 2015, Finpar
Invest SRL a acționat în
judecată Agenția Proprietății
Publice și centrul „Moldexpo”,
solicitând dreptul de a putea
privatiza terenul de 1,17 ha pe
care sunt situate sediile
instituțiilor media. Dosarul se
află pe rol la Judecătoria
sectorului Buiucani.

Afaceri în SUA, cu avocatul lui

Plahotniuc
Gleb Soroca nu este singura
„conexiune” dintre Serghei
Iaralov și Vlad
Plahotniuc. Iaralov deține o
cotă-parte de 50% în cadrul
firmei 70 Lafayette Park 2 LLC,
un off-shore ce desfășoară
afaceri imobiliare. Firma este
înregistrată în statul
Massachusetts, SUA, iar
managerul companiei este Natan
Temin care, pe paginile de
socializare, arată că este
originar din Republica
Moldova. Potrivit registrelor
americane, Natan Temin mai
deţine funcţii în alte
patru întreprinderi, toate off-
shore:8 Lafayette Park 10 LLC -
manager şi agent
registrator, Imperial Vin LTD -
trezorier,Management Central
LLC - manager, 7 Central Square
LLC. În cazul ultimelor două,
agent registrator (registered
agent – n.r.) apare avocatul
Val Gurvits, co-fondator
laBoston Law Group, prezentat
anterior drept avocat al
democratului Vlad
Plahotniuc. În decembrie 2012,
acesta, alături de alți doi
apărători, Vitalie Nagacevschi
și Yorgos Trillidis din Cipru,
a apărut într-o conferință de
presă în care declarau că,
potrivit propriilor
investigații, politicianul, pe
atunci prim-vicepreședinte al
Parlamentului, nu figura în
niciun dosar de la Curtea din
Londra, Procuratura din Cipru
sau în vreo monitorizare a
Interpol. Val Gurvits a
menționat că, special pentru
asta, a călătorit la Londra și
Lyon, Franța.
Cu un an înainte însă, în
dosarul intentat de Vlad
Plahotniuc împotriva lui Sergiu
Mocanu, liderul Mișcării
Antimafie, privind apărarea
onoarei și demnității, Val
Gurvits, în calitate de martor,
a declarat în instanță că la
sfârșitul anului 2009 l-a
angajat pe democrat în funcția
de manager la Media Resurce
LLC, o companie pe care o
conducea. Potrivit mărturiilor
depuse de Gurvits în instanța
de judecată (document publicat
de Jurnal.md - nr.r),
contractul între cei doi a fost
reziliat pe motiv că defensorul
a aflat din presă că Plahotniuc
ar fi avut legături cu lumea
criminală. „Intenția era ca
Plahotniuc să fie fața firmei
în Moldova. Datorită reputației
bune pe care o are firma
noastră, nu am putut permite să
fie implicată o persoană cu
legături criminale”, se arată
în procesul-verbal de audiere a
lui Gurvits. Pentru activitatea
la Media Resources LLC, Vlad
Plahotniuc ar fi fost remunerat
cu 80.000 de dolari, și nu cu
200.000 de dolari, cât ar fi
trebuit să ia dacă ar fi muncit
întreaga perioadă prevăzută în
contract. Acum trei ani, în
februarie, democratul a
recunoscut că în 2007 a fost
monitorizat de Interpol.
Consilierul misterios
În 2012, Serghei Iaralov și-a
făcut „debutul” în sectorul
public. Pe 14 mai 2012,
businessmanul a fost angajat în
calitate de consilier al lui
Valeriu Lazăr, vicepremier,
ministru al Economiei. În iunie
2013, Iaralov a semnat un alt
contract de angajare la
minister, pentru aceeași
funcție. Potrivit declarației
de avere din acea perioadă,
Iaralov a fost în perioada 2012
- 2013 membru al Consiliului de
administrare de la Metalferos,
o altă companie despre care
presa a scris anterior că s-ar
afla în sfera de influență a
lui Vlad Plahotniuc.
Contactat de Anticoruptie.md,
Lazăr ne-a comunicat că nu își
mai amintește cum a ajuns
Iaralov să-l consilieze la
minister. „Am avut pe parcursul
a circa cinci ani mai mulți
consilieri, unii pe durată mai
lungă, alții - mai scurtă, cu
diferite responsabilități
conform fișei de post. S-ar
putea să greșesc, dar Serghei
Iaralov avea în
responsabilitate zona de
atragere a investițiilor
străine”, ne-a răspuns fostul
ministru.
În perioada în care
businessmanul a deținut funcția
de consilier al lui Lazăr,
Ministerul Economiei a formulat
propunerea de iniţiere a
proiectului de parteneriat
public-privat pentru
concesionarea Î.S. Aeroportul
Internaţional Chişinău. Prima
hotărâre de Guvern în acest
sens a fost adoptată pe 19
iunie 2012. Întrebat dacă a
avut Iaralov atribuție la acest
proiect de hotărâre, fostul
ministru a evitat să răspundă.
Târgurile politice
Serghei Iaralov a participat la
negocierile din 2014 și 2015
privind formarea majorității
parlamentare. Dumitru Diacov și
Sergiu Sîrbu, ceilalți doi
politicieni care reprezentau PD
la acele discuții, explicau
prezența lui Iaralov prin
faptul că acesta este membru al
Consiliului Politic Național,
chiar dacă oficial se afla
tocmai pe poziția 129.
Analiștii politici sugerau
atunci că Vlad Plahotniuc
încerca să influențeze mersul
negocierilor prin intermediul
lui Iaralov. „Nu cred că este
un subiect care trebuie
dezvăluit sau dezbătut. Este o
chestie ce ține doar de
treburile interne ale
partidului. Noi nu încercăm să
intrăm în bucătăria
dumneavoastră”, ne-a reproșat
Sergiu Sîrbu. Politicianul a
refuzat să ne spună și de când
Serghei Iaralov face parte din
echipa PD. „Puneți prea multe
întrebări. Chiar nu cred că
este cazul. Dacă dumnealui va
dori să vă comunice.., dar eu
nu am dreptul moral să ofer așa
date”, a insistat democratul,
refuzând să ne spună cum îl
putem găsi pe omul de afaceri.
„Da, el a participat la multe
runde de negocieri, inclusiv și
la cele din 2013. Apropo,
Marian Lupu (președintele PD -
n.r.) venea mai rar la
negocieri decât Serghei
Iaralov. Nu știu de când și de
unde, dar are o influență
destul de mare în PD”, ne-a
comunicat liberal-democratul
Vadim Pistrinciuc.
Chiar dacă nu deținea vreo
funcție importantă în cadrul
formațiunii, Iaralov, alături
de Constantin Botnari, îl
însoțea mai mereu pe Vlad
Plahotniuc la ședințele
Parlamentului. Botnari a
refuzat să ne spună ce făcea
Iaralov la Parlament. „Lăsați-
mă în pace! N-am informație.
Căutați în altă parte”, ne-a
tăiat-o scurt democratul.
Nici foști deputați din alte
fracțiuni nu au putut spune
care era rolul omului de
afaceri la ședințele
Legislativului. „Nu-mi prea
amintesc despre activitatea lui
Iaralov. Ne cunoaștem doar din
priviri. Ne salutam pentru că
îl vedeam foarte des la
Parlament unde venea ca la
serviciu”, ne-a spus fostul
comunist Iurie Muntean,
viceministru al Economiei în
perioada 2008-2009.
Iaralov și BEM
De două săptămâni, Iaralov este
protagonistul unei noi ipoteze
cu privire la furtul din
sistemul bancar. După ce Mihail
Gofman, fostul șef-adjunct al
Serviciului prevenire şi
combatere a spălării banilor de
la CNA, a declarat în cadrul
emisiunii „Interpol” de la TV 7
că „coordonatorul furtului
miliardului este o persoană
privată, din anturajul lui Vlad
Plahotniuc, care nu este
cunoscută publicului”, pe
rețelele de socializare a
apărut numele lui Serghei
Iaralov. Probe privind
implicarea lui Iaralov în
„furtul miliardului” nu au fost
deocamdată făcute publice.
Încercările noastre de a-l
contacta pe Gofman au eșuat,
fostul angajat al CNA nu a
răspuns zile în șir la telefon.
Visarion Ceșuev, fostul
partener de afaceri al lui
Iaralov, afirmă însă că în 1995
Iaralov ar fi avut un plan de
atac raider asupra BEM. „Eu
știu că încă prin 1995 firmele
lui pregăteau un plan cu BEM.
Se dorea preluarea controlului
asupra băncii prin emisii de
capital. Grupul pe care îl
reprezenta Iaralov urma să
cumpere noile emisii și să
preia astfel controlul asupra
băncii. Dar nu a mai reușit să-
și ducă planul la capăt pentru
că alte companii le-au luat-o
înainte și au cumpărat
acțiunile de la BEM. Apoi au
venit comuniștii și le-au
stricat jocul. Datorită lui
Calin a fost stopat totul”, își
amintește Ceșuev.
Într-adevăr, în 1995, în
rezultatul unor scheme
frauduloase, cota statului în
BEM s-a redus până la minimumul
catastrofal de 14,19 %. Atunci,
în condiții neclare, Guvernul a
decis să inițieze o emisie la
Banca de Economii, încheiată la
22 septembrie 1995. Întreaga
emisie a fost cumpărată de trei
companii fondate de off-shore-
ul NefteGazGroup (NGG), cu
sediul în Malta, în spatele
acestuia se aflau însă cetățeni
ruși. În urma tranzacției,
întreprinderea mixtă M-Credit
s-a ales cu 23,33 % din
acțiunile BEM, întreprinderea
cu capital străin Transworld-
Invest - 28,33% și compania de
asigurare Compasinter - 8,03%.
Reporterii Anticoruptie.md au
contactat mai mulți demnitari
din acea perioadă, dar și
responsabili de atunci din
cadrul Băncii de Economii,
nimeni nu își amintește însă
cine a mai pretins la emisia de
la BEM din 1995. Toate sursele
contactate de noi au subliniat
doar că acele acțiuni de la BEM
au fost cumpărate de cele trei
firme tot din banii statului,
dintr-un credit de stat acordat
concernului Moldenergo pentru
procurarea păcurii pentru
sezonul rece. Fără a realiza
vreun tender, Moldenergo a
încheiat contract în valoare de
50 de milioane de dolari cu
NefteGazGroup, iar banii au
fost imediat virați pe
conturile TransWorldInvest,
Compas Inter și M-credit.
Ceșuev nu crede însă că Iaralov
ar fi implicat în furtul din
sistemul bancar de acum. „Aici
ținta a fost alta, rezervele
Băncii Naționale”, observă
analistul economic.
Și fostul angajat de la Banca
Socială, Sergiu Sagaidac, nu
crede că Iaralov ar fi
coordonat marele furt din
sistemul bancar. „El mai
degrabă a fost cu ideea”, a
sugerat Sagaidac.
Viorel Morari, șeful
Procuraturii Anticorupție, a
declarat pentru Anticoruptie.md
că până la acest moment Serghei
Iaralov nu a fost audiat în
dosarele privind fraudele
bancare de la Banca de
Economii, Banca Socială și
Unibank, evitând să spună dacă
a fost sau nu citat.
„Iaralov nu a avut vreo funcție
de conducere sau alt statut în
cadrul instituțiilor financiar-
bancare. Cei care afirmă
implicarea lui, cetățenii
Sagaidac și Gofman, nu vor să
se prezinte la audieri”, a
precizat procurorul. Totuși,
Morari dă asigurări că Iaralov
va fi în vizorul procurorilor
din moment ce au fost făcute
declarații ce-l privesc. Dar
asta în condițiile în care vor
fi administrate probe pentru a
demonstra implicarea acestuia.

Universitatea nu trebuie să fie

la remorca economiei“ – dialog
cu prof. dr. Mircea DUMITRU
– interviu realizat în data de
1 iulie 2016 –
Este profesor de logică
filozofică și se află la al
doilea mandat de Rector al
Universității din
București. Prof. dr. Mircea
Dumitru are un doctorat la
București și unul la Tulane
University (New Orleans,
Louisiana), a fost visiting
professor la mai multe
universități (New York, Lyon,
Helsinki). L-am invitat la un
dialog despre managementul
universitar, etică și „Top
500”.
În anii ’90, s-a discutat
foarte mult despre autonomia
universitară (chiar dacă multă
lume nu știa exact ce
înseamnă), pentru că e
principiul fundamental al
funcționării universității. Cum
stăm, astăzi, cu autonomia
universitară?
Noi am înțeles bine încă din
1990 că nu putem construi o
universitate liberă, într-o
lume democratică pe care o
doream atunci – și dorim și
astăzi s-o consolidăm – decît
dacă aplicăm acest principiu:
universitățile trebuie să fie
autonome. Autonomia înseamnă
să-ți dai propria lege de
funcționare. Sigur, noi avem o
lege națională a educației,
după care funcționează și
universitățile publice, și cele
particulare. Dar știam, înainte
de 1990, ce înseamnă să n-ai
autonomie, să răspunzi la
comenzi politice. Or, ceea ce
trebuie să facă o universitate
pentru a-și merita numele este
să nu fie anexa unei structuri
politice. Așa va fi
întotdeauna, și nu e vorba doar
despre România, ci despre orice
țară: în centrul valorilor
trebuie să stea autonomia. Cred
că există astăzi în România
universități care sînt autonome
în sensul tare al cuvîntului.
Dar am înțeles că autonomia nu
poate să funcționeze și cu un
anumit regim de birocratizare
universitară. Există o
legislație care trebuie
aplicată. Cum anume ții
echilibrul între ceea ce
dorește comunitatea ta
academică și ceea ce impune
legea – sînt lucruri care
trebuie în fiecare zi gîndite,
rafinate și acordate fin. De
aici apare problema, nu din
prea multă autonomie, ci pentru
că uneori nu poți să fii la
nivelul de autonomie pe care
ți-l dorești, deoarece trebuie
să respecți rigorile legii.
Ce s-a reformat și ce nu în
domeniul universitar, din 1990
încoace?
Noi funcționăm într-un regim
foarte rigid din punct de
vedere financiar. Deși sîntem
universități publice, multe
dintre activitățile pe care le
desfășurăm nu pot fi susținute
din bugetul pe care îl primim
de la Ministerul Educației. Noi
trebuie să suplinim lipsa
acestui buget public prin
veniturile proprii ale
universității. Acestea sînt în
primul rînd taxele de la
studenții care nu intră pe
locurile bugetate. Și mai
suplimentăm veniturile din
fondurile de cercetare, dar
acestea sînt destinate exclusiv
cercetării științifice, nu pot
fi folosite pentru educație,
cursuri, seminarii. Tensiunea
percepută de noi toți este că,
pe de o parte, avem un plan de
învățămînd pe care dorim să-l
îndeplinim (și care reprezintă
aspirația noastră academică și
culturală), dar pe de altă
parte resursele financiare nu
sînt suficiente pentru tot ceea
ce dorim să facem și ni se cere
să facem. Pentru că, în acest
moment, ca să fii o
universitate competitivă
trebuie să ai un buget foarte
mare și, bineînțeles, să fii și
bine organizat, în așa fel
încît bugetul să poată fi
folosit eficient. Lipsa cronică
a banilor din bugetul public
este o mare carență și pune
frînă acestei autonomii
universitare despre care
vorbim.
Ați pronunțat un cuvînt cheie:
taxe. În Uniunea Europeană
studenții plătesc taxe la
universități (cu excepția
Danemarcei). În România există
locuri bugetate și locuri cu
taxă. Cum vedeți această
problemă?
Sînt mai multe percepții
filozofice asupra educației.
Dacă avem în vedere sistemul
american, fiecare trebuie să
plătească ceva pentru propria
educație, iar familiile fac
economii din timp ca să-și
trimită copiii la colegiu. În
tradiția europeană, educația
este un bun public. Iar dacă
adăugăm și faptul că în România
sînt puține familii care să-și
permită să susțină din punct de
vedere financiar copiii la
facultate, cred că pentru noi
modelul acesta în care fiecare
trebuie să plătească nu este un
model care să permită
susținerea pe termen lung a
învățămîntului superior. Mai
degrabă ar trebui ca Guvernul
și Parlamentul României să
susțină ca învățămîntul să
primească ceea ce se știe de
atîția ani și este prevăzut în
lege – 6% din PIB. Am auzit
recent anumite luări de poziție
ale unor persoane – inclusiv
demnitari – care spun că ar
trebui să ajungem să plătim
pentru educație din ce în ce
mai mult, pentru că cine nu
plătește înseamnă cu pune preț
pe educație. Sînt mai degrabă
discuții speculative. Pentru
România, unde vedem că s-au
îngustat foarte mult
învățămîntul primar și cel
gimnazial – mai ales în mediul
rural, unde oamenii sînt
lipsiți de resurse financiare
și nu mai consideră că
proiectul de viață al copiilor
trebuie să fie legat de
educație și de școală – cred că
este foarte important să
intervină statul pentru a
susține educația. Iar educația
trebuie să rămînă un bun public
în sensul cel mai înalt al
termenului. În măsura în care
unii pot susține educația,
există posibilitatea donațiilor
pentru universități. Dar nu
cred că în momentul acesta
putem introduce taxe pentru
toți tinerii studioși.
În SUA, misiunea principală a
președintelui unei universități
este aceea de a aduce bani, el
are mai degrabă profilul unui
om de afaceri. Care e condiția
rectorului român? Ce poate și
ce nu poate să facă?
E o condiție destul de
echivocă. Dar aș vrea să spun
ceva despre modelul american,
pentru că îl cunosc, am studiat
în SUA, apoi am revenit în
calitate de profesor invitat,
cunosc bine ce înseamnă
universitatea americană și
managementul ei. Președintele
universității reprezintă
interesele instituției în
relație cu mediul de afaceri și
cu cei care susțin financiar
programele de studii. Este mai
mult sau mai puțin un CEO, un
fel de businessman care trebuie
să maximizeze veniturile
universității. Asta este
sarcina lui. Președintele
universității, chiar dacă
provine din mediul academic,
încetează să mai fie un
profesor-cercetător – nici nu
cred că mai există cazuri în
care președintele să-și poată
permite în același timp să mai
facă cercetare și predare. Se
„profesionalizează” ca
președinte pe perioada
mandatului. Alături de el sînt
reprezentanți ai corpului
profesoral care sînt mai
apropiați de ceea sînt la noi
prorectorii (adică se ocupă de
programele de studii și de
cercetare). În România și în
alte țări europene statutul
este echivoc pentru că un
rector este judecat și pentru
calitatea cercetării
științifice, și pentru
cursurile sale, și pentru
doctoranzii pe care îi are. Cu
alte cuvinte, trebuie să facă
foarte multe lucruri. E foarte
greu să le faci bine și
profesionist pe toate. Dacă ne
gîndim să facem mai eficient
sistemul universitar, poate că
ar trebui să ne gîndim și la o
profesionalizare a funcției de
rector. Poate că atunci
universitățile românești ar fi
conduse mai eficient. Dar se va
petrece o separare – și uneori
s-ar putea întîmpla chiar un
divorț – între managementul de
top, leadership-ul universitar,
și corpul academic. În multe
universități de prestigiu din
America, profesorii au foarte
puțin de spus în ceea ce
privește deciziile strategice
ale universității: care sînt
programele care trebuie
susținute financiar, în ce
direcții investește
universitatea, cîți studenți
sînt aduși în programe, ce
masterate și doctorate se fac –
toate aceste decizii mari sînt
luate de board-ul universității
și de președinte. Există și
acolo Senat, dar funcția lui e
mult redusă. Dacă ne uităm la
arhitectura unei universități
românești, impactul pe care
profesorii ar dori să îl aibă
ar scădea. Profesori din SUA pe
care îi cunosc foarte bine mi-
au spus că ei încep să deplîngă
îndreptarea universității către
modelul acesta corporatist:
conducerea universității ca și
cum ar fi o firmă care trebuie
neapărat să maximizeze ceva și
să aibă impact în mediul
economic.
Totuși, au pătruns și în
sistemul universitar românesc
anumite elemente din
managementul corporatist.
Contribuie la o mai mare
eficiență?
Eu fac în continuare cursuri,
am mulți doctoranzi și țin mult
la aceste activități. Dacă
funcția de rector s-ar defini
în așa fel încît să fie
separată de cea de profesor, aș
renunța la funcția de
conducere, pentru că eu mă simt
în primul rînd profesor,
un primus inter pares. Nu cred
că universitatea trebuie
dezvoltată pînă la capăt după
formula aceasta
antreprenorială. Nu cred că
universitatea trebuie să fie o
anexă a industriei. Nu cred că
o universitate generalistă
trebuie să se transforme într-o
școală de meserii, chiar dacă e
o școală înaltă de meserii.
Avem astfel de școli
vocaționale cu rang de
universități: sînt cele care
formează ingineri, medici,
economiști. Avem însă cîteva
universități generaliste în
România, iar acestea trebuie să
păstreze acest model în care
oferim și educație științifică,
dar și o educație cu deschidere
mai largă, cea umanistă. Or,
dacă introducem drept criteriu
de eficiență – cum s-a și
discutat – numărul de
absolvenți care s-au angajat în
profilul oferit de diplomă,
atunci pun o întrebare: cîți
absolvenți se angajează direct
în profiluri precum studii
clasice, istorie, filozofie,
chiar și limbi străine, exact
în profilul lor? Sau chiar și
în domenii științifice, precum
chimia sau alte profiluri care
înainte aveau și o industrie
dezvoltată. Eu cred că trebuie
să oferim o educație mai largă,
trebuie să formăm oameni care
să gîndească mai bine, să aibă
o anumită construcție
interioară și o relaționare
socială mai bună. Adică oameni
care după aceea pot să
funcționeze și pe piața muncii
mai bine și care pot fi formați
de firmele la care lucrează
prin cursuri de specializare.
Dar să spui că o universitate
generalistă trebuie judecată
doar după acest criteriu al
angajării este o eroare care va
duce la declinul universității.
Fără îndoială că noi trebuie să
ne îmbunătățim programele și
să-i pregătim pe tineri ca să-
și găsească apoi un loc de
muncă. Dar dacă noi îi pregătim
doar pentru a fi, în sensul cel
mai strict, funcționari sau
ingineri sau tehnicieni pentru
firmele X, Y, Z, atunci luăm o
povară de pe umerii acestor
firme folosind resurse publice
pentru a crea forța lor de
muncă. Nu trebuie să se
înțeleagă de aici că noi stăm
într-un superb turn de fildeș
și nu ne interesează ce se va
întîmpla cu absolvenții noștri.
Trebuie să-i pregătim pentru
lumea reală. Dar nu trebuie să
îngustăm profilul universității
în așa fel încît să fie o
școală postliceală. Ne uităm cu
mare admirație la ranking-urile
internaționale pentru
universități, dar uitați-vă cum
arată profilul universităților
de top: niciuna nu este
concepută ca o școală de
meserii. Universitatea trebuie
să aibă și funcție cultural-
prospectivă, ea nu trebuie să
fie la remorca industriei și a
economiei. În economie și în
industrie au apărut ramuri noi
ca urmare a unor cercetări care
la început aveau o vocație pur
teoretică și abstractă și
nimeni nu putea anticipa care
vor fi consecințele lor
economice. Prin anii ’30 ai
secolului trecut, cîțiva oameni
care au rămas în Pantheonul
științei (Kurt Gödel, Alan
Turing și alți cîțiva care se
ocupau de fundamentele logicii
și de logica matematică)
studiau o chestiune extrem de
abstractă: ce este un algoritm;
cum să descriem în termenii cei
mai generali și cei mai
abstracți o procedură de
calcul. Niciunul dintre ei nu
putea anticipa atunci – poate
cu excepția lui Turing – că
aceste studii care erau extrem
de abstracte și de îndepărtate
de viața de zi cu zi vor fi
cele care vor declanșa
construcția computerelor. Viața
de astăzi este imposibilă fără
computere. La originea lor au
stat și astfel de studii care
atunci nu aveau nicio
aplicabilitate practică. Dacă
se punea întrebarea „să
finanțăm o astfel de cercetare,
este ea utilă pentru
industrie?”, cu siguranță că,
avînd în vedere profilul
industriei de atunci, lumea s-
ar fi întrebat „la ce e bună o
astfel de cercetare?”. Acum
vedem la ce a fost bună.
Etica universitară este un
subiect tot mai important în
lume. În România, a existat în
2012 cazul plagiatului lui
Victor Ponta (care a atras
atenția asupra problemelor
etice). Recent, CNATDCU a
declarat că teza de doctorat a
lui Victor Ponta. Universitatea
din București demonstrase deja
asta din 2012...
Am dat prioritate acestei teme
avînd în vederea notorietatea
dlui Ponta, care atunci ocupa o
funcție extrem de importantă în
statul român. Chestiunea a fost
semnalată de o mare revistă de
știință, Nature, și arunca o
gravă acuzație asupra
reputației Universității din
București. E o revistă în care
doresc să publice și
cercetători din România, iar
unii chiar au publicat,
inclusiv profesori de la
Universitatea din București.
Cazul acesta nu este un subiect
pe care să-l prezentăm, din
partea Universității, jubilînd,
pentru că această teză a fost
susținută într-o facultate a
universității noastre. Nu poți
să nu tragi concluziile care se
impun de aici și nu poți să fii
în continuare nonșalant cu
problemele de etică. A pretinde
că aceste lucruri nu există e
grav, pentru că înseamnă să
susții explicit impostura
academică, frauda și minciuna.
Din păcate, reacția mediului
universitar la acel caz a fost
foarte timidă, pentru că s-a
temut de implicațiile politice
care ar putea apărea. Și pentru
că nu avem încă această
deprindere firească de a spune
lucrurilor pe nume atunci cînd
ele sînt foarte grave și cînd
de spunerea adevărului depinde,
totuși, destinul unor generații
viitoare. Ce-ar fi însemnat,
pentru studenții noștri, ca
Universitatea să declară că nu
e nici un fel de problemă? Iar
după aceea să pretindă că
dorește să-și trimită studenții
în străinătate, iar
cercetătorii să publice în cele
mai prestigioase reviste. Cum
ar fi fost percepută această
chestiune? Pe de altă parte,
noi, pentru că nu sîntem foarte
informați asupra acestor
lucruri, avem tendința de a la
dramatiza și de a le socoti
catastrofale. Există cazuri de
plagiat la cele mai mari
universități din întreaga lume.
Dar acolo reacția profesională
este promptă, pentru că nu-ți
poate fi indiferent, ca
profesor, dacă un coleg sau un
fost student a obținut un titlu
academic în mod onest sau
printr-o fraudă. Partea
neplăcută este că, în situații
similare, universități din
România nu au acționat în modul
în care ar fi trebuit s-o facă.
În cazul plagiatului lui Victor
Ponta mi s-a părut că ați fost
cam singur, în 2012...
N-a fost deloc ușor. Dar
trebuie să spun că atunci, în
2012, eu nu am fost obiectul
niciunei presiuni; au existat
lucruri mai mult sau mai puțin
subtile, dar nu am fost
amenințat, nu s-a întîmplat
nimic. Se vedea însă o anumită
reticență, o anumită reținere
din partea altor oameni și, de
ce să n-o spun, chiar din
partea unor colegi din
Universitatea din București
care erau puși pentru prima
oară într-o asemenea situație:
erau somați, practic, să aibă o
reacție etică, o reacție
promptă. Pe mine și pe alții
din grupul care am condus
Universitatea atunci și pe cei
din Comisia de etică ne-a
ajutat și genul de educație
umanistă pe care o avem,
lecturile și cultura pe care am
însușit-o. Filozofia te ajută
să gîndești mai critic, mai
liber, să fii mai puțin
convențional în anumite
reacții. Eu cred că încet-încet
putem să construim un spațiu
academic în România în care
oamenii să-și poată afirma
demnitatea profesională. Acum
patru ani, plagiatul nu părea
să fie o temă. Apoi a fost
șocant, iar unii au spus că nu
e important pentru România să
discutăm tema plagiatului. Acum
a devenit o temă, poate
obsesivă. În continuare,
trebuie să ne punem la adăpost
de posibilitatea ca astfel de
lucruri să se întîmple pe o
scară largă. Noi ne-am uitat la
cazul Ponta, dar sînt multe
alte cazuri.
Într-adevăr, plagiatul apare
începînd de la nivelul unor
studenți care fac un simplu
referat pentru seminar și
copiază...
Eu am spus odată – și mi-am
atras oprobriul unora – că în
școala românească se cultivă
foarte mult memoria. Memoria e
importantă pentru învățare și
pentru educație, dar ar trebui
să cultivăm mai mult imaginația
și creativitatea. A cultiva
memoria înseamnă a-i pune pe
elevi, de la vîrsta cea mai
fragedă, să repete lucruri
spuse de alții și, uneori,
atunci cînd li se cer anumite
teme mai independente, să
folosească această strategie de
a repeta ce au spus alții fără
să arate sursele; pentru că nu
sînt învățați cum să folosească
sursele. Cred că toată școala
trebuie reorientată și
recanalizată pe cultivarea
acestor caracteristici care
sînt mult mai importante decît
repetarea mecanică a unor
lucruri: creativitatea și
imaginația. E o școală mult mai
grea în acest fel, dar dacă
vrem eficiență din partea
sistemului educațional trebuie
să ne mișcăm în această
direcție, așa cum fac alte
societăți.
În școală, într-adevăr, elevii
preiau din Wikipedia fragmente
pe care le pun în referatele
lor, fără să știe că plagiază,
precum burghezul gentilom făcea
proză fără să știe...
Aceasta a fost și o sursă a
relativizării cazului dlui
Ponta: s-a spus că, dacă școala
românească e așa, de ce să
facem un caz atît de dramatic
din faptul că cineva a copiat
în teza de doctorat? Să ne-
nțelegem: nu cred că în școală
trebuie să le cerem elevilor
creativitate maximă. Un eseu
sau un proiect de gimnaziu sau
de liceu nu trebuie să fie
concepute ca o teză de
doctorat, care trebuie să aibă
și elemente cu un caracter
personal. Dar cine ne împiedică
să-i învățăm pe tineri încă din
gimnaziu că trebuie să spună
foarte clar: lucrurile acestea
le-am preluat din alte surse. E
o chestiune de onestitate.
Învățîndu-i să fie onești cu
lucrurile acestea care se fac
în fiecare zi la școală îi
pregătim să fie onești și în
relațiile lor sociale, să nu
creadă că modelul de succes
este modelul în care reușești
să-l înșeli pe celălalt pentru
că nu știe, n-are acces la
aceleași informații sau e
ignorant. Doctoratul este însă
altceva. Nu poți să pretinzi că
ești doctor într-un domeniu și
să preiei ca atare ce-au scris
alții. De aceea, nu am fost de
acord să relativizăm problema
asta a gravității unui plagiat
într-o teză doctorală
introducînd ideea că așa au
fost învățați copiii din
gimnaziu. Dar este și vina
conducătorului de doctorat că
nu atrage atenția și nu spune
de la început care sînt
regulile cercetării
științifice. E și vina noastră,
a universității, pentru că nu
facem astfel de cursuri.
Discutînd cu studenți de la noi
din facultate, de la cursul de
licență, mi-am dat seama că
erau nelămuriți: nu înțelegeau
care e gravitatea faptei.
Oamenii nu sînt prin natura lor
imorali; sînt chestiuni care
trebuie educate, învățate. Sînt
cîteva reguli simple pe care
trebuie să le spui de la
începutul anului I.
În fiecare an, presa anunță că
„iar n-am luat Premiul Nobel”
și „iar n-avem nicio
universitate românească în Top
500”. De unde pasiunea opiniei
publice pentru Top 500?
Acum cîțiva ani, Universitatea
din București chiar a fost în
Top 500. În ranking-ul QS, care
are baza mai mult în Europa
(spre deosebire de ranking-ul
Shanghai), Universitatea din
București se află pe poziții
meritorii la unele domenii. De
pildă, la limba engleză și la
limbi moderne aplicate se află
între locurile 150-200; la
matematică, fizică, astronomie
se află între 250-300. Este
ranking-ul pe subiecte, nu cel
general. Există un număr foarte
mare de universități în lume
care sînt evaluate și prezente
în topuri: peste 20.000. În
momentul în care Universitatea
din București și alte cîteva
universități mari din România
intră undeva pe poziția 600-
700, înseamnă că, procentual,
sîntem în primele 3-5% dintre
universități. Nu este atît de
rău pe cît pare. Uneori, cînd
sînt într-o dispoziție
malițioasă, pun întrebarea
„cîte alte instituții publice
românești, dacă ar fi într-un
ranking internațional, s-ar
afla printre primele 3% din
lume?”. Noi, românii, avem o
mare nevoie de recunoaștere
internațională și simțim
dramatic lipsa acestei
recunoașteri pentru că avem o
foarte proastă relație cu noi
înșine: nu avem încredere în
noi înșine. E bine să fii
autocritic, dar nu e bine să
critici și să distrugi orice
instituție. Ranking-ul asigură
o vizibilitate internațională.
Din păcate, această prezentare
atît de riguroasă, aritmetică,
lasă impresia greșită că dacă,
de pildă, nu ești între primii
500, ci abia pe la 6-700,
dintr-o dată te-ai prăbușit.
Dar dacă ne uităm la punctaje,
observăm că sînt foarte
apropiate. Eu cred că ranking-
urile sînt utile pentru o
perspectivă comparativă. E bine
ca noi, Universitatea din
București, să ne comparăm cu
Universitatea din Cluj,
Universitatea din Iași, cu
universități din regiune sau
din America. Dacă ne uităm la
felul în care sîntem finanțați,
o să constatăm că la nivel egal
de finanțare Universitatea din
București folosește foarte bine
banii publici. La capitolul
„educație”, Universitatea
noastră se află deasupra
poziției pe care o ocupă mari
universități din Centrul
Europei: Universitatea Carolină
din Praga, Universitatea
Jagellona din Cracovia,
Universitatea „Eotvos Lorand”
din Budapesta – universități
care au o mare tradiție și
putere. La investiții egale,
Universitatea din București nu
se află pe o poziție foarte
rea. Ar putea să aibă și o
poziție mai bună. Toate aceste
rankinguri ne arată unde ar
trebui să insistăm, care sînt
dimensiunile la care nu am
performat foarte bine. Cred că
pentru noi este un spațiu
foarte mare de progres mai ales
în ce privește publicațiile
științifice, în special în
științele sociale și umanioare.
Am și luat în ultima vreme
unele măsuri de organizare
internă pentru a-i pune pe
colegii noștri de la științe
sociale și umanioare pentru a
lucra mai bine și pentru a
publica mai mult. Așa că un
ranking este și un instrument
de autocunoaștere, care îți
permite să vezi în ce direcție
ar trebui să investești mai
mult în următorii ani și să iei
o decizie.
Легальный национальный
патриотизм
Может ли спорт избежать
политики
Виталий Куренной руководитель
Школы культурологии НИУ ВШЭ

Призрак бродит по Европе —

призрак национального
патриотизма. Вызывается он к
жизни прежде всего футбольными
состязаниями национальных
сборных, достигая своей
кульминации в стычках
футбольных фанатов. Выразить
существо этого подъема можно,
например, так...
«Мы … очень долго мирились с
оскорблениями, критикой и даже
насмешками, никак на них не
отвечая. В то время как
большинство наших так
называемых европейских
партнеров относятся к [нам] с
нескрываемым презрением, а
некоторые открыто нас
ненавидят, мы просто
подставляем вторую щеку,
позволяя и дальше относиться к
себе подобным образом. Так было
всегда, хотя зачастую другие
страны нам многим обязаны, а
некоторые даже своим
существованием. …вот вы лично
верите в то, что наши хулиганы,
устраивающие драки за границей,
позорят нацию? Или вы начинаете
ощущать некое подобие
национальной гордости, когда
видите по телевизору, из-за
чего они устроили беспорядки, и
вам начинает казаться, что они
дрались и за вашу честь тоже?
Да, они говорят всему миру, что
с … шутки плохи и если кто-то
никак не может это понять, то
получит по полной программе. Не
возникают ли в глубине души и у
вас подобные мысли?»
Цитата, кажется, снята из
текущей новостной ленты и
принадлежит перу какому-нибудь
отечественному публицисту,
ведущего со своего дивана у
телевизора словесную пикировку
с кем-то там во Франции.
Увы, должен разочаровать. Это
проникновенное высказывание
заимствовано из хрестоматийной
работы Дуги Бримсона «Бешеная
армия» (2000), а отточия я
поставил там, где в оригинале
стоит слово «англичане». И хотя
сам Бримсон скорее полемизирует
с этими рассуждениями, он
прекрасно понимает такой образ
мыслей.
Там и далее по тексту все нам
теперь привычно и знакомо.
Возможно, восклицает Бримсон,
все дело в том, что мы —
англичане — никак не можем
смириться с тем, что «перестали
быть империей»? Или не можем
пережить, что статус англичан в
мире уже не таков, как был
прежде? Или боимся того, что
английская самобытность
исчезает под натиском Европы? И
т.д. и в том же духе.
Столь обескураживающие
параллели, которые можно найти
у Бримсона — народного
культуролога, описавшего
внутренний мир британских
болельщиков, — подтверждают
банальную истину. Cо времен
Первой мировой войны
пропагандистские штампы,
противопоставляющие «нас» и
«их», совершенно одинаковы во
всех европейских странах,
включая и Россию. Что, конечно,
лишний раз подтверждает тезис,
что Россия — это Европа, причем
прежде всего в самых расхожих
мыслях о своей самобытности.
Российские болельщики — не
исключение. Более того,
британская дифференцированная
культура фанатов — это именно
то лекало, по которому
перекраивалась вся
постсоветская культура
футбольных болельщиков.
Вопрос о генезисе футбольного
хулиганского патриотизма
интересен, конечно, но не
принципиален. Французский
инцидент высветил и многие
другие проблемы. Похоже, что
интеллигентные люди, далекие от
культуры болельщиков, регулярно
посещающие фитнес-клубы,
посвящающие свой досуг спорту и
здоровому образу жизни, были
уверены, что футбольные фанаты
в России — это быдло с пивом,
пузом и в трениках с пузырями
на коленях. Но вдруг
выяснилось, что это не так:
приверженцев здорового образа
жизни среди болельщиков давно
намного больше, чем среди
столичных менеджеров. Это пусть
и небольшой, но важный акт
внутреннего самопознания.
Более фундаментальным является
вопрос о той драматической
спайке спорта и политики,
которую мы наблюдаем сегодня
повсеместно и которая, похоже,
только начала раскрывать свой
болезненный для нашей страны
потенциал. Конечно, спорт —
далеко не единственная жертва
политизации. Достаточно
вспомнить, как в советское
время обвинение в буржуазности
фактически уничтожило многие
научные исследования и целые
направления. А названному
дегенеративным искусству было
не по пути с нацистским расовым
проектом Третьего рейха. Но
сегодня и наука, и искусство,
наученные горьким опытом XX
века, все же пытаются
дистанцироваться от политики. У
спорта подобный иммунитет
намного слабее. Свидетельством
тому большое число спортсменов
среди российских
государственных деятелей,
главным образом, депутатов
Госдумы.
Хотя спорт, равно как наука и
искусство, не может заставить
политику работать на себя. А
вот обратное очень даже
возможно. И к чему это
приводит, мы сейчас можем
наблюдать. Если союз столь
прочен, то удар по спорту будет
и весьма болезненным ударом по
политике. Надо ли это спорту?
Не думаю. Хорошо ли это для
политики? Сомнительно. А может
ли спорт в принципе быть
свободным от политики?
Некоторые коллективные события
несут в себе очень важный и
востребованный опыт. Единение
во время международных
состязаний — на стадионе, у
телевизора, в баре, на улицах —
как раз из их числа. Густав
Лебон сказал бы, что здесь
имеет место специфический опыт
«толпы» — утраты
индивидуальности и некоторого
специфического слияния в
иррациональную массу. В
европейской культуре именно
этот опыт сегодня выступает
единственной легитимной формой
переживания эмоций, прежде
характерных только для войн и
тотальной мобилизации (о чем
нам и напоминает Бримсон в
приведенной цитате). Именно
поэтому чувствительные критики
остатков национального сознания
в Европеобрушивают свои атаки
именно на международные
футбольные чемпионаты.
Правда, любой историк эмоций
скажет нам, что такой опыт
вовсе не константная
человеческая потребность.
Мировые войны и революции — вот
главный тренажер, который
позволил ему развиться. А
модные социальные теоретики
очень политкорректно ставят под
вопрос не только наличие такого
опыта, но любые формы
«коллективных» концептов —
обществ, сообществ и так далее,
заменяя их индивидуальными
акторами и понятием сети. Но
позволю себе с ними не
согласиться. Можно назвать
множество исторических и
существующих форм коллективного
опыта — от элевсинских мистерий
греков до церковной службы или
настоящего городского
праздника. Но именно это
свидетельствует, что свет
клином не сходится на
парамилитаристских переживаниях
за национальную сборную,
достигающих кульминации в
коллективной потасовке фанатов.
Почему у нас ничего не
получится
Мой пост про ЯЖЕМАТЬ и Победу
вызвал довольно бурную
дискуссию. Несколько уважаемых
мною людей написали подробные
ответные посты, почему они со
мной не согласны. Ответить всем
нет возможности. Но хочу
повторить свой пост, который я
писал 2 года назад. Тогда я
назвал его «Почему у Навального
ничего не получится», сегодня
название не актуально, не
получится у нас у всех с таким
подходом.

Однажды я делал опрос про

пьяного водителя. Результаты
оказались предсказуемыми.
Абсолютное большинство считает
недопустимым ездить пьяным за
рулем и обязательно бы сдало
пьяного водителя полиции. Но в
случае, когда пьяный водитель
является другом или
родственником, большинство
готово сделать исключение и «на
первый раз простить, дать
второй шанс и т.д.»

Реакция читателей на опрос –

это прямо из классической
дилеммы на определение
универсалистской и
партикуляристской культуры,
которую использовал голландский
ученый Тромпенаарс. Вопрос
звучит так:

"Вы едете в машине, которой

управляет ваш близкий друг. Вы
сбиваете пешехода. Вы знаете,
что скорость машины в момент
наезда была никак не меньше 35
миль в час, а случилось это в
зоне городской застройки, где
ограничение по скорости
составляет 20 миль в час.
Других свидетелей происшествия,
кроме вас, нет. Адвокат друга
говорит, что если вы заявите
под присягой, что скорость
движения машины перед наездом
на пешехода была не более 20
миль в час, это сможет уберечь
вашего друга от серьезных
последствий.

Если бы вам как другу на суде

нужно было дать ложные
показания, как бы вы
поступили?"

Вариантов ответа два:

1) Я заявлю на суде, что он

ехал со скоростью 20 миль в
час.
2) Я не стану говорить в суде,
что он ехал со скоростью 20
миль в час.

Речь идет о том, применяются ли

правила “для всех” или “только
для своих”. Результаты опроса
показали, что в таких странах,
как США, Швейцария, Канада,
Ирландия 97 человек из 100
скажут под присягой правду. В
Венесуэле 68 человек готовы
дать ложные показания, в России
– 56.

Однажды на семинаре Трампенаарс

обсуждал этот тест со
студентами из разных стран.
Англичанка попросила уточнить,
каково состояние пешехода после
наезда. Остальные ребята не
понимали, какое это может иметь
значение, тогда вмешалась
француженка и пояснила: «если
этот пешеход очень сильно
пострадал или даже скончался,
тогда друг абсолютно вправе
ожидать от меня помощи. В
другом случае я бы еще
подумала». Англичанка
раздраженно заметила:
«Удивительно. Для меня все
обстояло бы как раз наоборот».

Трампенаарс использовал и
другие дилеммы, например,
такую: вы журналист и должны
написать рецензию на ресторан
вашей подруги, который оказался
не очень хорошим; стоит писать
правду или нет? Он пришел к
выводу, что культурная
особенность таких стран, как
Россия, Китай, Индия, Южная
Корея предполагает большую
склонность к непотизму
(приоритету дружественных
отношений), в отличие от англо-
саксонских стран, где люди
отдают приоритет формальному
отношению к другим, отношению
как "к посторонним". Другими
словами, в России важнее личные
отношения, а в США – закон.

Как-то я стоял на пешеходном

светофоре в Берлине, ожидая
зеленого сигнала. Внезапно я
обнаружил, что красный свет
горит для всех (такое в Берлине
бывает), а машин и вовсе нет.
При этом на разных участках
перекрестка люди стоят и
терпеливо ждут зеленый. Я не
выдержал и пошел (то есть
совершил нарушение исходя из
неформальной оценки ситуации),
и надо было видеть, с каким
искренним непониманием и
возмущением на меня посмотрели
некоторые пешеходы.

Универсалисты любят
устанавливать общие,
обязательные для всех правила.
Партикуляристы ценят связи,
отношения с конкретными людьми,
договоренности. С проблемой
партикуляризма и универсализма
сталкивается бизнес, который
выходит на мировой рынок. В
маленьких компаниях люди обычно
давно знакомы между собой, их
связывают дружба, поэтому
деловые отношения основаны на
честности и личном доверии. Для
партикуляриста контракт – лишь
бумажка, а формализм в его
деталях воспринимается как
оскорбление и недоверие. Чем
больше становится западная
компания, тем формальнее
отношения между участниками
процесса.

То же самое было, кстати, в

штабе Навального, в отделе
кубов. Когда организовывалось
20-30 кубов в день, сотрудники
отдела знали всех заявителей
кубов (т.е. тех, кто
согласовывал их проведение в
префектуре и потом
присутствовал на месте,
выполняя роль руководителя) по
имени и общались с ними
неформально, экспериментировали
с точками для куба, многие
заявители в машинах кубы возили
и не возвращали их на склад
неделями. Когда потребовалось
ставить 100 кубов в день, у
сотрудников отдела резко
кончилось время, наступил
логистический ад, потому что не
хватало ресурсов для развоза
кубов. Пришлось ввести для всех
жесткие правила: кубы каждый
вечер возвращать на место,
место для куба выбирать не
какое хочешь, а только из
списка фиксированных мест и так
далее.

Все, кто не хотел соблюдать эти

обязательные правила, вне
зависимости от старых заслуг,
выгонялись из штаба Кацем. В
результате отдел кубов и
особенно Каца, который эти
правила продвигал, самые
преданные и активные сторонники
Навального забросали тоннами
говна за формалистское
отношение к делу, некоторые
даже съединоросили куб под
предлогом «он у меня всегда в
машине ездит, я помогаю не
Кацу, а Навальному». То есть
некоторые люди считали, что к
ним должно было быть особенное
отношение только потому, что
они «заслуженные оппозиционеры»
или «лично знают Навального и
давно с ним работают, поэтому
им нужно особенно доверять».

Получилась забавная штука.

Навальный продвигает
универсалистские ценности –
закон един для всех, никакого
кумовства, а в таких условиях
отношения будут формальными:
dura lex sed lex. А его
сторонники как раз за такое
формальное отношение очень
обиделись. Кстати, нетрудно
догадаться, что ценности
партикуляристов в России
активно разделяют чиновники.

Однако вернемся к тому, с чего

мы начинали. То, что я написал
по поводу контрактов, касается,
например, и командировок.
Каждый, кто ездил по России в
командировку, знает, что в
нормальных компаниях дорогого
партнера из столицы первым
делом везут в баню пить
водочку. А все потому, что мы,
русские, тяготеем к
партикуляризму и не любим
спешки, сначала надо друг к
другу присмотреться, а потом
уже говорить о делах.

В партикуляристских культурах
предпочитают не сообщать
публично о решениях, а тихо
«нажимать на кнопки» с
покерфэйсом; для универсалиста
существует только один вариант
справедливого решения, а для
партикуляриста все зависит от
обстоятельств.

Интересный момент:
универсалистские компании
построены по принципу
вертикали, есть головной офис и
дочерние, все живут по одним
стандартам. Когда такая
компания пытается внедрить свои
правила в партикуляристском
обществе, она сталкивается с
сопротивлением: сотрудники лишь
делают вид, что соблюдают
правила. На самом деле им
важнее чувство локтя,
длительные и тесные связи с
коллегами, стабильность
заработной платы, чем
формалистская эффективность
универсалистов.

Какое это все имеет

практическое значение для нас?
Как показали исследования,
российское общество тяготеет к
партикуляризму. И если крупный
бизнес, ориентируясь на
западные стандарты, пытается
внедрять у себя
универсалистские принципы, то
для чиновников, госслужащих,
номенклатуры правило "Закон
един для всех" — не более чем
набор слов. То же самое
касается большей части
общества. От рождения и до
смерти россиянин
"пристраивается": в хороший
садик, в спецшколу, в
университет, на хлебное рабочее
место, и все это — благодаря
родственникам, знакомым,
друзьям.

Я не зря вспомнил про

Навального. Если посмотреть на
всю историю его взаимоотношений
с госорганами с точки зрения
партикуляризма и универсализма,
получается интересная штука:
Навальный продвигает
универсалистские ценности, в
первую очередь пресловутое
"закон един для всех", и
требует посадить в тюрьму
коррупционеров от
партикуляристской стороны
(возьмем хотя бы Сердюкова).
Партикуляризм сопротивляется.
Таким образом, мы наблюдаем
настоящую битву двух культур, и
партикуляризм побеждает, потому
что он россиянину ближе и
понятнее. Даже самые преданные
сторонники Навального не
способны жить по
универсалистским принципам.

Навальный спрашивает
сторонников Путина: "Положа
руку на сердце и глядя на эти
фотографии (дворец
Ротенбергов), вы действительно
считаете, что так оно и должно
быть?" А сторонник Путина
выглядывает в окошко и
проверяет, не поставил ли кто
машину на захваченное им место
парки во дворе?

Vasile Ernu: sectantul, ateul,

marginalul...
Sectantii este primul volum
dintr-o trilogie, anuntata de
autor, despre „marginali“.
Vasile Ernu circumscrie
obiectul studiului sau de caz,
„sectantii“ – i.e. grupurile
confesionale minoritare –,
intr-un „tinut de frontiera“,
aflat el insusi la marginea
unor mari imperii si state-
natiune pe parcursul ultimelor
doua secole: Bugeacul, aceasta
regiune situata astazi in
Ucraina, in URSS intre 1940 si
1991, in Basarabia romaneasca
intre 1918 si 1940, in Imperiul
Tarist din 1812 pana in 1918,
intr-o raia turceasca, pana in
1812 etc.

Petru Negura

Dar autorul isi asuma el insusi

un statut de marginalitate prin
aceasta carte (si prin alte
carti ale sale). S-a remarcat
ca subiectul „religios“ al
cartii si, mai ales,
autoproclamarea naratorului
(care nu e neaparat una cu
autorul) drept un „sectant“ sp.
20 si altelet au indus o
anumita stare de perplexitate,
de confuzie chiar, atat in
randurile intelectualilor de
stanga, mediu de la care
autorul insusi se reclama, cat
si, poate mai ales, in sanul
intelectualilor conservatori.
Cand spun „marginal“, am in
vedere o pozitie ex-centrata,
aflata „in marginea“ unor lumi
sociale si, astfel, in
apropierea (si la marginea)
unor alte lumi. „Liminalitate“
ar fi un alt cuvant care
exprima aceasta stare
„marginala“.

Pozitia marginala, pe care

autorul o castiga mai cu seama
prin aceasta carte (si prin
altele care au mai fost si, din
cate se anunta, vor mai veni),
este una dificila, pentru ca
pozitia de outsider nu este, in
general, una confortabila din
punct de vedere social.
Naratorul cartii lui Ernu, care
se prezinta drept „sectant“, un
credincios deci, joaca in
oglinda cu un orizont de
asteptare – valabil pe ambele
esichiere, de stanga si de
dreapta, ale mediului
intelectual – in care autorul
este vazut ca „stangist“ si,
deci, „agnostic“, daca nu de-a
dreptul ateu. Naratorul-crestin
contrasteaza abrupt cu imaginea
„omului de stanga“, pe care
autorul si-a cultivat-o el
insusi cu staruinta si a carui
pozitie politica este
considerata a priori suspecta
in Romania si in celelalte tari
din regiune, de la 1989
incoace. Totusi, nici titlul de
„sectant“, de la care se
revendica – rasunator – Ernu,
nu este si nu a fost unul cu
mult mai magulitor in regiune
decat cel de „socialist“ acum.
Calificativ „stigmatizant“,
venit din partea comunitatii
confesionale majoritare,
„sectantii“ au fost perceputi
si ei de catre autoritatile
statului, de slujnicii si
enoriasii bisericii ortodoxe si
de intelectualii cei mai
influenti din regiune drept un
grup strain corpului natiunii
si al bunei sale credinte, si
asta imediat dupa aparitia in
regiune a primilor „bastinasi“
convertiti la una din
confesiunile neo-protestante.
Dar „liminalitatea“ autorului-
narator este valabila si de
cealalta parte a povestii,
chiar in interiorul intrigii
cartii, atunci cand
marturiseste ca s-a instrainat
de „sectantii“ sai si ca, pana
la urma, este si aici o „oaie
neagra“ a familiei – un
perfect outsider.

O situare in acelasi timp

inauntru si in afara

As vrea sa interpretez aceasta

pozitie marginala in cheia unei
triple logici si
functionalitati sociale: de
cunoastere, de atitudine si de
mediere.

Marginalitatea este, in primul

rand, o pozitie care ii permite
autorului (prin intermediul
naratorului) sa cunoascaistoria
si pozitia sociala a unui grup
din care provine, dar de care
s-a rupt de cateva decenii si
in sanul caruia revine, la
inmormantarea tatalui, intr-un
moment voit simbolic
(„psihanalizabil“ cu buna
stiinta). Aceasta marginalitate
epistemologica are avantajul de
a reconcilia distanta
obiectivanta a savantului (le
regard éloigné, despre care
vorbeste Claude Lévi-Strauss)
cu „cunoasterea locala“ a
indigenului (pe care un
cercetator implicat se cazneste
sa o surprinda si sa o
inteleaga in dinamismul si
„ingenuitatea“ ei, prin
„observatie participanta“).
Nici strain, nici localnic,
Ernu-naratorul ne poate vorbi,
celor „din afara“, pe limba
noastra, ceea ce se petrece
„inauntru“, in calitate de
cunoscator „nativ“ al
limbajului, al eticii si
al habitus-ului localnicilor,
traducand povesti de viata,
franturi de experienta si
categorii de cunoastere ale
unei lumi, accesibile
majoritatii doar prin putinele
stereotipuri ale vremii si tot
atatea relatari folclorizante,
produse de discursul hegemonic.
Pozitia de marginal pe care o
adopta naratorul este asadar
una privilegiata, pentru ca
permite o situare in acelasi
timp inauntru si in afara –
vne sau inside out, cum i-ar
fi spus Alexei Yurchak,
dispunand spre contemplare prin
participare si, totodata, prin
adoptarea unei distante
epistemologice,
de ostranenie (defamiliarizare)
.

Dar aceasta adeziune la un

grup, perceput cu suspiciune in
egala masura dinspre „stanga“
si dinspre „dreapta“, isi
dobandeste intregul sens ca un
act de solidaritate fata de o
categorie sociala oprimata sub
toate regimurile din regiune
de-a lungul ultimelor doua
secole. Astfel, pentru un „om
de stanga“, „sunt sectant“
echivaleaza cu o forma de
atitudine, rezonand cu „je suis
juif“ sau, mai recent, cu „je
suis Charlie“ – o asumare
militanta a unei identitati
victimizate, pentru a lupta pe
fata, pe plan discursiv, cu o
hegemonie care construieste si
stratifica lumea sociala,
sacralizand, tabuizand si
stigmatizand, la stanga si la
dreapta, prin categorii de
limbaj („La langue est
fasciste”, dupa cum spunea
polemic Barthes).
Personajele – individuale si
colective – despre care se
vorbeste cu cea mai multa
daruire de sine in aceasta
carte nu sunt atat confesiunile
crestine „minoritare“ in sine
si in bloc, cum ar fi
evanghelistii sau baptistii
(din randul carora, de altfel,
se trage si autorul), care fac
subiectul cartii datorita
statutului lor minoritar si
dominat. As inclina sa cred ca
„sectantii“ prin excelenta ai
lui Ernu ar fi manifestarile
cele mai eretice, sincretice si
„revolutionare“ ale
credintelor, grupurilor si
dogmelor religioase din
regiune. Prototipul
„memorialistic“ al acestui soi
aparte de „sectanti“ este
reprezentat de strabunelul
naratorului, Culachi, personaj
central al cartii, a carui
fire, se spune, „era un amestec
straniu intre credinta
neclintita, darzenia si revolta
radicale ale rascolnicilor,
etica puritanista si rigoarea
evanghelistilor germani si ceva
din nebunia mistica si aventura
iudaica ale evreilor mesianici“
(p. 75 ). Echivalentul non-
fictional, istoriografic, al
acestui „actant“ liminal in
povestirea lui Ernu este
publicistul si literatul Iosif
Davidovici Rabinovici, originar
din Basarabia, fondator al unei
„secte“ iudeo-crestine. Aflam
din cartea lui Ernu, intre
altele, ca Rabinovici ajunge la
ideea crestinarii voluntare a
evreilor din Imperiul Tarist,
mai exact din zona de vest unde
acestia aveau dreptul sa
locuiasca, ca o posibila
solutie la „chestiunea
evreiasca“, idee care ii vine
dupa valul de pogromuri care
izbucneste in Imperiu in anii
1880 si dupa ce viziteaza
Palestina, unde se arata
tulburat de saracia profunda in
care traiesc oamenii locului
(evrei si arabi deopotriva).
Asemenea curente („secte“)
sincretice si eretice de toate
culorile – iudeo-crestine,
iudeo-musulmane, musulman-
crestine etc. – au existat, de
la sud la nord, in toata zona
Europei centrale si orientale
si in Balcani (a se vedea,
intre altele, recenzia lui
Claude Karnouh in aceasta
privinta).

Istoria alternativa a unui

tinut de frontiera

Din punct de vedere social,

aceasta marginalitate se
exprima, in cartea lui Ernu,
prin personaje paradoxale si
oximoronice: un sectant ateu
(naratorul), targoveti
evlaviosi, evrei crestini,
crestini iudaici etc. Felul in
care Ernu plaseaza accentele in
aceasta poveste despre
„liminalitate“ arunca lumina
asupra unei semnificatii, pe
care putini comentatori au
surprins-o in aceasta carte.
Tind sa cred ca grupurile si
personajele „marginale“ (in
intelesul schitat mai sus) il
intereseaza pe autor nu doar
prin pozitia lor
dominata/oprimata sau prin
calitatea lor deoutsider-i si
de revoltati (buntovsiki) fara
voie, ci prin misiunea pe care
acestia si-o insusesc tacit, de
mediatori, aflati la rascrucea
unor lumi sociale, pentru a le
apropia si reconcilia, intr-un
context de tensiune crescanda,
alimentat colateral de
transformarile majore care
insotesc procesul de
modernizare (industrializare,
urbanizare, nationalizare) din
secolele XIX si XX. Am putea
presupune, stimulati de lectura
acestei carti, ca sectele
eretice care iau avant in a
doua jumatate a secolului al
XIX-lea in Europa orientala si
in Balcani (urmariti de Ernu,
la scara locala, in Bugeac)
sunt emanatia unui proces
risipit de revolutie molcoma,
izvorat de jos in sus, si care
va fi inabusit de proiectele
revolutionare si modernizatoare
(si ultra-moderniste) operate
in secolul XX pe o directie de
sus in jos de catre niste
state-leviatan, cu ambitii
totalizatoare.

S-a mai vorbit despre nostalgie

la Ernu. Ca si in cartea sa de
debut, Nascut in URSS, in
Sectantii Ernu cultiva un soi
de nostalgie – Svetlana Boym ar
numi-o melancolica (nu una
restitutiva) – pe care autorul
o marturiseste printre randuri
fata de niste vremuri in care
Basarabia (dar si alte tinuturi
din regiune) constituia un
amestec colorat de limbi,
culturi si confesiuni si in
care teritorii intregi erau
locuite de asa-zisi
„marginali“, in fapt comunitati
etnice, lingvistice si/sau
religioase, acomodate mai
degraba decat integrate la un
sistem dominant, el insusi pe
cale de a se cladi in niste
vremuri de neostoita schimbare
(i.e.
modernizare). Sectantii este o
istorie alternativa a unui
tinut de frontiera (Bugeacul
Basarabiei), povestita „de jos“
– in raspar fata de discursul
dominant – din gura unui
„marginal“, aici un „sectant“.
Naratorul – si in urma sa,
cititorul – nu se lasa coplesit
de aceasta nostalgie, ci o
foloseste cu metoda, ca pe o
lentila in care lucrurile si
evenimentele prind contur si
culoare, acolo unde,
altminteri, acestea te pot orbi
prin adevarul lor pretins
peremptoriu sau sa te intunece
prin negreata unei istorii in
care deportarile de masa si
purificarile etnice au mers
alaturi cu mostre autentice de
omenie si solidaritate. Dar
nostalgia lui Ernu este una
melancolica si fata de un
trecut/prezent conditional, in
care aceste comunitati eretice,
„marginale“, ar fi supravietuit
si, poate, si-ar fi dus pana la
capat vocatia de revolutie
mesianica, in urma careia tot
omul, de orice credinta, limba
si culoare, si-ar fi dat
mainile. Inainte sa fi coborat
Leviatanul.

Ca si in opera sa de debut,
Ernu ne povesteste o istorie,
cu ironie (in sensul primar, de
intrebare – maieutica) si,
totodata, cu un soi de
defamiliarizare (ostranenie) –
inclusiv si fata de propria
conditie de „marginal“ – care
face si din aceasta carte un
demers reflexiv sanatos si o
opera autentica.

Ora de catehism la CriticAtac.

Who’s your daddy?
de Dan Ungureanu 0
În 2015, la Templul Coral,
sinagoga mare din București, a
avut loc o reuniune „Decalogul
– fundament al justiţiei”. Cu
această ocazie, a vorbit și
Augustin Zegrean, președintele
Curții Constituționale a
României (cu kippa, swaggy, pe-
o ureche).
”Cele 10 porunci, Decalogul,
reprezintă prima mare încercare
de legiferare, de codificare a
legislației omenirii. În
 decursul vremii, sigur că ele
nu au fost respectate, cum nu
sunt respectate nici
astăzi. Cinstește pe tatăl tău
și pe mama ta – cine o fi tatăl
tău, cînd fecundarea este
făcută in vitro ? Cine o fi
mama ta cînd ai fost purtat în
pîntece de o mamă surogat ?”
E greu de înghesuit mai multe
aiureli în trei fraze.
1. Decalogul nu
e prima încercare de
legiferare. Au fost multe și
numeroase alte legi înainte.
Moise a primit Torah pe muntele
Sinai în 1312 înainte de era
creștină, după cronologia
mozaică ; în 1446 ori alți ani
după alte cronologii. Codul lui
Hammurabi e din 1754 înainte de
 era creștină. Codul lui Lipit-
Ishtar e dinainte de 1860 BC.
Codul sumerian al lui Ur-Nammu
e aproximativ din 2100 BC.
Există multe alte legi înainte
de Decalog, și era de așteptat
ca un absolvent de drept să
știe asta.
2. Decalogul nu e
prima încercare de legiferare.
Pentru evrei, catolici,
ortodocși și alți creștini,
Decalogul conține poruncile lui
Dumnezeu, nu o ”încercare”.
Decalogul nu e un program în
beta.
3. Decalogul nu e prima
încercare de legiferare.
Decalogul nu e o lege – nu în
întregime. ”Cinstește pe tatăl
tău și pe mama ta / nu rîvni
 nevasta vecinului” sînt
precepte morale care se
adresează conștiinței, nu legi.
4. – cine o fi tatăl tău,
cînd fecundarea este făcută in
vitro ?
Cele zece porunci sînt
enumerate în Deuteronom,
capitolul 5. În capitolul 25,
la nouășpe pagini distanță,
Dumnezeu dă porunca
leviratului : dacă un frate
moare fără copii, fratele
soțului ei s-o ia de soție, și
să-i fie soț. Și primul născut
să fie urmaș numelui fratelui
mort, ca să nu-i fie șters
numele în neamul lui
Israel”. Who’s your daddy? Din
cîte se pare, Dumnezeu aprobă
fecundarea artificială și ideea
 de tată-surogat. (și
majoritatea covîrșitoare a
autorităților rabinice, care n-
așteaptă lămuririle lui
Augustin Zegrean la Aseres ha-
dibros). Rabinul-șef al
statului Israel, Shlomo Amar, a
permis utilizarea unei mame
purtătoare ; ministrul
sănătății israelian, Isaac
Litzman, care a aprobat
fecundarea in vitro, aparține
unei curți hasidice. E de-o
obrăznicie majoră să
explicihalacha, ne-evreu fiind,
în sinagogă, evreilor.
5. Kippa nu se poartă
șmecherește pe-o ureche, haters
gonna hate. Kippa nu
e snapback. Și nici
măcar snapback nu se mai
 poartă slanted sideways, e so
last year.
6. Ca președinte al Curții
Constituționale (oricum, în
vara lui 2016 îi expiră
mandatul și se va întoarce la
pescuit și table) Augustin
Zegrean ar fi trebuit să apere
separarea Bisericii de stat.
Altfel, e greu de deosebit de
alt bistrițean, Gabi Zegrean,
pastor penticostal (mai mult
lătrător decît vehement). În
altă intervenție televizată,
privind căsătoria dintre
homosexuali, același Zegrean
afirmă ”calea corectă este cea
stabilită de Dumnezeu cînd a
făcut lumea”. Acest fel de
argument se numește argumentum
naturae – tot ce e natural e
bun. Nu există nici o concluzie
logică de la ”există în ordinea
naturii” la ”e bun în ordinea
morală”. Acest argument e
falacios. Biserica nu l-a
folosit contra robiei țiganilor
ori a iobăgiei.
După 25 de ani de predare a
religiei în școli, ortodoxia
asta a reușit : șapte violatori
în grup în Vaslui (2015) și
șapte violatori în grup în
Dîmbovița (2016). Tot mai multe
voci, organizate, ale Bisericii
resping vaccinurile, cardul de
sănătate și pașapoartele cu cip
– și pregătesc canonizarea unor
legionari, criminali de război,
”sfinții închisorilor”. Mai
recent, ortodocși fără concesii
au cerut ”eliberarea unei cărți
de identitate fără Cod Numeric
Personal”. Ortodoxia a fost
confiscată de un grup mic, care
vede conspirații peste tot.
Teodot de la mănăstirea Petru
Vodă e un călugăr legionar și
analfabet, cu emisiune pe Neamț
TV și blog, ca în tradiția
pustnicilor egipteni. ”Uniunea
Europeană e creația masonilor,
sioniștilor și a lui Antihrist”
ne explică el. ”În ziua în care
va fi votată legea pentru
homosexuali, (nu știm ce
conține, n. n.) a doua zi
dimineața România va fi
ocupată” – citează el o
proorocie, ultimativ și cu ton
de intimidare.
Parlamentul din Grecia, țara
ortodoxă prin excelență, a
votat în decembrie 2015 legea
parteneriatului civil pentru
persoane de același sex, cu 193
pentru și doar 56 împotrivă. E
o majoritate clară, de 77 %. În
Grecia nu s-a întîmplat nimic
deocamdată.
A murit judecătorul Antonin
Scalia
de Dan Ungureanu 4
Dreptul american
A murit judecătorul Antonin
Scalia de la Curtea Supremă a
Statelor Unite. Curtea Supremă
a SUA e o instituție foarte
importantă din două motive :
Statele Unite sînt o țară
puternică și influentă între
țările cu regim democratic și
justiție reală ; în al doilea
rînd, SUA sînt conduse de
Common Law, dreptul cutumiar,
mai fluid și mai elastic decît
dreptul european. În Common
Law, mai ales cel american,
confruntările orale din timpul
procesului sînt teatrale. SUA e
singura țară în care se fac
filme din procesele de la
tribunal – și chiar seriale TV.
Aceste două motive – importanța
Statelor Unite pentru apărarea
drepturilor democratice,
structura fluidă a dreptului
american, organizarea teatrală
a proceselor – cresc importanța
Curții Supreme a SUA. Cei nouă
judecători selectează, pe baza
unor criterii stricte (sau
arbitrare) 1 % din cererile de
rejudecare adresate lor. Se
presupune că sînt alese cele
mai importante cauze care
există. Structura federală a
SUA face ca fiecare stat să-și
voteze propriile legi ; singura
forță care menține o relativă
uniformitate între aceste legi
e Curtea Supremă, care decide
dacă ele sînt conforme cu
Constituția sau nu. În
De aceea, judecătorii Curții
sînt importanți. Decizii
importante, pe care în Europa
le iau Parlamentele –
egalitatea între albi și negri,
dreptul la avort – sînt luate
în SUA de Curtea Supremă. În
Europa, Parlamentele sînt cele
care decid dacă femeile au
dreptul la avort sau nu ; în
SUA, acest lucru a fost decis
de Curtea Supremă – stabilind
că o lege care interzicea
avortul e neconstituțională.
De aceea moartea unuia – a lui
Antonin Scalia – e importantă.
Într-o curte jumătate
conservatoare, jumătate
liberală, Scalia era o voce
conservatoare, mereu
previzibilă.
Dissents
Scalia e memorabil
prin dissents – sentințele
Curții Supreme americane
cuprind și argumentarea
majorității, și argumentele
pentru dezacordul minorității.
De obicei dezacordurile lui
Scalia sînt atrabilare. Omul nu
prea știa să piardă, și cînd
pierdea, scria sarcastic. Și
sofistic.
În Lawrence v. Texas, din 2003
– sentința majorității abroga o
lege texană contra
homosexualității – Scalia își
exprima vehement dezacordul.
Ceea ce ilustrează foarte bine
acordul fundamental dintre
conservatori, fundamentaliști
și totalitarismul comunism –
ideea de drepturi individuale
și dreptul la viața privată e o
idee profund străină
conservatorilor din toată
lumea, și partidelor de dreapta
din România.
În Boumediene v. Bush – unul
din arestații de la Guantanamo
cerea să fie judecat de un
tribunal, iar Scalia, iarăși,
era în dezacord cu majoritatea
– fiindcă, zicea el, asta ar fi
făcut mai dificil războiul
pentru SUA (deși într-un caz
precedent, Hamdi v. Rumsfeld,
afirmase tocmai contrarul,
anume că arestatul avea dreptul
la proces).
În Obergefell v. Hodges –
privitor la dreptul
homosexualilor de a se
căsători, majoritatea Curții
Supreme a considerat că dreptul
la căsătorie se încadra în
dreptul la viața personală.
Scalia, iarăși în minoritate, a
mai emis un dezacord, pe cît de
violent în cuvinte, pe atît de
slab în termeni de drept :
decizia Curții submina – spune
Scalia – însăși esența
democrației americane, și un
tribunal de nouă judecători lua
o decizie împotriva a trei sute
de milioane de americani.
Scalia ignora aici tocmai un
fapt esențial – anume că legile
sînt făcute tocmai pentru a
apăra drepturile fiecărui
individ de tirania majorității.
Căsătoria a evoluat, în ultimii
două mii de ani, de la
interdicții (interdicția
căsătoriei între nobili și
plebei, interdicția căsătoriei
cu o persoană de o castă
inferioară, de altă rasă sau
religie, căsătoria forțată a
minorilor prin decizia
părinților) – la căsătoria
modernă, în care e necesar doar
acordul liber al celor două
persoane care se căsătoresc, și
nu și acordul familiei,
comunității sau al forurilor
religioase. Ideea că aprobarea
moralei publice e necesară
pentru căsătoria a două
persoane e o idee reacționară,
abandonată de autoritățile
politice, judiciare și
mentalitate încă din 1800.
(Obiter dictum, să menționăm că
pentru Biserica Ortodoxă vîrsta
legală pentru căsătorie e de 12
ani).
Scalia a fost și un dușman
neîmpăcat al Obamacare.
În Roper vs. Simmons – cazul
unui ucigaș de 17 ani,
condamnat la moarte, Scalia a
scris un lung dissent, în care
își exprimă dezacordul cu
majoritatea Curții, cu
majoritatea statelor SUA care
interzic pedeapsa cu moartea
pentru minori, cu articolul 37
din Convenția ONU asupra
drepturilor copiilor, adoptată
de toate țările, în afară de
Somalia și SUA, care cuprinde
interdicția expresă a pedepsei
capitale pentru minori. Aici,
Scalia se înfășoară într-un
foarte, foarte mare steag
american și declară dreptul SUA
de-a avea legi diferite de cele
din Europa de vest – citînd,
iarăși sofistic – legi care
diferă în Europa occidentală –
predarea religiei în școli în
Marea Britanie sau acceptarea
în proces a probelor obținute
ilegal.
Scalia a fost propus și numit
acum 30 de ani de către
președintele Ronald Reagan. A
fost ultimul dinozaur al acelei
epoci conservatoare și
fundamentaliste, un reacționar
teatral și fără substanță.
Andrei PLEŞU | nici aşa, nici
altminteri
Absenţa bunicilor
E curioasă disproporţia dintre
discursul psihanalitic asupra
părinţilor, amplu, sofisticat,
greu de consecinţe, şi
discursul – infinit mai precar
– privitor la bunici. Prin
comparaţie, ei par condamnaţi
la un rol strict decorativ:
imagini ale blîndeţii idilice,
în dulcele inventar de mituri
ale copilăriei. Sînt convins,
totuşi, că relaţia cu părinţii
părinţilor noştri are un rol
decisiv în alcătuirea noastră
sufletească şi, în ce mă
priveşte, pot depune mărturie
pornind de la propria mea
experienţă. La capitolul
„bunici“ stau prost. Tatăl
mamei mele s-a sinucis încă
tînăr, cu fum de mangan, de
teama unei boli de care se
simţea umilit. Asta se
petrecuse cu mult înaintea
naşterii mele, aşa încît eu nu
l-am cunoscut decît pe cel de-
al doilea soţ al bunicii, „nea
Mitică“, un om de inimă, de
vreme ce acceptase să ia de
nevastă o văduvă săracă, mamă a
cinci copii încă mici. Locuiau
undeva în cartierul Dudeşti-
Cioplea, într-o casă modestă,
cu o curte care, însă, a fost
cel dintîi paradis al
copilăriei mele. Mama-mare
Elena şi tata-mare Mitică sînt
singurele personaje cărora li
se potriveşte, în memoria mea,
rolul bunicilor. Nu m-au certat
niciodată şi mi-au făcut toate
hachiţele. (Cam asta trebuie să
facă, în genere, bunicii.) Erau
iubitori, plini de o infinită
îngăduinţă, gata oricînd să mă
protejeze şi să mă răsfeţe. Îmi
amintesc, de pildă, că,
proaspăt venit de la lucru,
tata-mare îşi înfrîngea
oboseala şi mă scotea la
plimbare alături de Dudu, un
cîine inclasabil, alb şi docil.
Îmi arăta maidanele din jur şi
mă ajuta să culeg dude. Mama-
mare era o femeie destul de
trupeşă, dar departe de genul
„matroană“ impozantă.
Îmbrăţişarea ei avea un
formidabil efect liniştitor: mă
simţeam absorbit ca într-un
aluat cald, un soi de
chintesenţă a spiritului
domestic. De figura ei se leagă
cîteva delicatese ale penuriei,
cum ar fi ceaiul de zahăr ars,
Frank-cafeaua cu lapte şi
iahnia de fasole. Odată, de
sărbători, m-am încuiat într-un
dulap cu cozonaci, pentru a
devora, nestingherit, stafidele
de deasupra. Am fost, fireşte,
răsplătit cu pupături tandre,
ca şi cum aş fi făcut o ispravă
demnă de toată lauda. Mai ţin
minte cum, seara, bunica îşi
desfăcea cocul, lăsînd să cadă
pe umeri plete neverosimil de
lungi, pe care le pieptăna
lent, la oglindă. Ţin minte, de
asemenea, cum îl ocăra pe tata-
mare, pentru accesele de tuse
nocturnă, care riscau să mă
trezească. În sfîrşit, ţin
minte cum mă ducea la plimbare,
„la Leu“, statuia din vîrful
dealului Cotroceni. Dar toate
astea s-au petrecut în primii
mei cinci ani de viaţă. Mai
apoi, împrejurările ne-au
despărţit. Îi vedeam rar şi nu
terminasem liceul cînd amîndoi
au murit.
Ceilalţi bunici, părinţii
tatălui meu, au avut o prezenţă
mult mai ştearsă. Pe mama-mare
Lia n-am cunoscut-o decît cînd
se afla într-o perioadă de
degenerescenţă. În urma unui
atac cerebral, era împuţinată
motrice şi intelectual. Mi se
vorbea mereu despre tinereţea
ei întreprinzătoare, despre cît
fusese de frumoasă şi de
deşteaptă, dar eu nu aveam
dinainte
decît umbra înzestrărilor ei
trecute. Din cînd în cînd,
recita „San Marino astăzi are /
Sărbătoare de păstori…“ şi
izbucnea în plîns. Bunicul,
tata-mare Spiru, nu era nici el
uşor de abordat. Surzise de
timpuriu şi era mereu cufundat
în singurătatea mată a
infirmităţii lui. Pînă în 1947,
strînsese o avere bunicică, pe
bază de morărit, cherestea şi
comerţ cu cereale. Făcuse
studii economice la München şi
îmi povestea, uneori,
experienţe de viaţă şi de
oameni, survenite în parcursul
său biografic, început la
Bîrlad, continuat la Bucureşti
şi în capitala Bavariei, apoi
la Turnu Măgurele. Evident,
după instaurarea regimului
comunist i se luase aproape
tot. Cînd l-am întîlnit, era
contabil la o fabrică din Azuga
şi venea, zilnic, pe jos, la
Poiana Ţapului, pe Zamora, unde
încă avea o vilă şi unde îmi
petreceam cîte o vacanţă, în
timpul şcolii primare. Îl ţin
minte ca pe un domn distins,
afabil, nu lipsit de un umor
discret. Mă privea cu
afecţiune, mai ales cînd afla
de măruntele mele performanţe
şcolare. Dar o relaţie
consistentă, vie, marcată de
„bunicitate“ nu pot spune că
ne-ar fi legat.
Conu’ Alecu Paleologu îmi
vorbea adesea, în ultimii ani,
despre bucuria miraculoasă de a
fi bunic. Bunicii – spunea el –
îşi iubesc nepoţii altfel decît
părinţii. Degrevaţi de veghea
responsabilităţii pedagogice,
liberi de exigenţele carierei
proprii, mai puţin ocupaţi şi
mai puţin hărţuiţi de orgolii
personale, ei savurează
dezinteresat farmecul
nepoţilor, cu făcutele şi
nefăcutele lor, cu răzgîielile
lor inocente, cu vitalitatea
lor de nedomesticit. Bunicii
iubesc mai pur şi mai total.
Iubirea lor nu vrea să
fie modelatoare, ci înţelegătoa
re. Iubirea lor nu vrea, de
fapt, nimic, nu aşteaptă nimic.
E contemplativă, ludică,
aproape extatică. Iar toate
aceste stări se revarsă asupra
copiilor, ca un dar, ca un nimb
nutritiv. De aceea, cei care,
asemenea mie, n-au avut norocul
unei bune întîlniri, al unei
întîlniri consistente şi
durabile cu instituţia
bunicilor riscă o anumită
şubrezenie afectivă, o anumită
rigiditate interioară, amestec
de frustrare, inhibiţie şi
retractilitate. În absenţa
bunicilor, copilăria e mai
scurtă, mai monotonă şi mai
tristă. În asemenea situaţii,
nu poţi avea decît o singură
speranţă: să compensezi ceea ce
n ai avut asumînd tu însuţi
condiţia de bunic. Şi ori de
cîte ori mă gîndesc la nepoții
mei, la Andrei și mai nou, la
Lili Catrina, mă întreb, cu o
oarecare îngrijorare, dacă voi
fi în stare să fiu bunicul de
care au nevoie...
Claudia TRĂNCUŢĂ
30 Iunie 2016
Plicul și Evaluarea Națională
Anul 2016. Iunie. Undeva în
România.
Mă trezesc dimineață, foarte
dimineață pentru mine. Cuprinsă
de febra examenului, ușor
stresată de misiunea de membru
în Comisia de Evaluare
Națională de la Centrul de
Examen, m-am îndreptat spre
școală hotărîtă să-mi ajut
elevii să se lupte cu balaurul
ce ne marcase cu spaime
inimaginabile anul
școlar. Examenul, vine
examenul! Te certai cu colegul
de bancă? Lasă că vine
examenul, vezi tu! Supărai un
profesor? Vezi tu la examen!
Doamna dirigintă, la toate
ședințele cu părinții să
consemnați în procesul verbal
că ați informat în legătură cu
examenul! Să afișați pe pereți,
la loc vizibil, metodologia,
graficul cu pregătirea
suplimentară la română și
matematică, ziua și ora de
consiliere a părinților.
Balaurul își făcuse loc în
mentalul colectiv, iar eu
stăteam între el și copiii
clasei a VIII-a B în fiecare
oră de dirigenție. Pe măsură ce
ne apropiam de datele de 27 și
29 iunie, vinerile noastre erau
tot mai umbrite de nori negri.
Ora de dirigenție era cu și
despre cum să ne concentrăm,
cum să luăm 10 și despre ce se
întîmplă dacă luăm 1, 2, 3, 4.
Am rememorat aceste trăiri în
drumul spre școală. Elevii mă
așteptau în poartă. De la șeful
de promoție pînă la copilul
corigent patru ani la limba
română, toți erau emoționați.
Vă simțiți fericită, doamna
profesoară?, mă întreabă un
elev de la clasa a VIII-a A.
Încercase tot anul să mă
provoace. Dorea să mă vadă la
televizor, cum agresez copiii
și cum nu am metode și cum am
trecut degeaba testul
psihologic. Îi spun că este
prima dată cînd mă bucur că
sînt profesor și el elev. Îi
urez succes.
Stau în mijlocul lor, dar
domnul președinte de Comisie mă
cheamă la proceduri: camerele
video, dosarele, instruirea
supraveghetorilor. Secretara
tremură vizibil. Directorul-
președinte aleargă cu un
telefon. Se tot agită în
legătură cu un microbuz.
Microbuzul, cu trei Comisii,
trei polițiști și trei rînduri
de lucrări, trebuia să
pornească la Comisia Județeană,
aflată la 90 de kilometri,
imediat ce examenul lua
sfîrșit. Ba că nu are motorină,
ba că nu are rovinietă, ba că
șoferul trrebuie găsit. Primar,
contabil, șofer, telefoane. Ora
9 a venit și subiectele au fost
distribuite conform
procedurilor. Secretara mă
privește în sfîrșit. Polițistul
tînăr de pe hol se plimbă
plictisit. Îi zîmbesc,
asigurîndu-l că profesorii
corupți au fost eliminați de
mult din sistem. Ora 11.
Supraveghetorii vin pe rînd cu
lucrările. Numărăm lucrare cu
lucrare. Sînt? Sînt 39? Sînt
39. Nu mă uit cînd sînt
introduse în plic. Mă uit că
este deja 12 și Comisia
Județeană e departe. Apă nu mi-
am luat. Directorul-președinte
vorbește cu ceilalți doi
directori-președinți, rugîndu-i
să ne grăbim, pentru că
așteaptă Comisia. Duc în brațe
39 de lucrări. Erau într-o mapă
albastră. În mașină realizez că
era mapa mea, uitată prin
cancelarie – Olimpiada
Națională de Istorie, Iași,
2012. Brusc, îmi crește
tensiunea. Realizez că am în
brațe viitorul, destinul
elevilor mei? Realizez altceva.
Că lucrările nu au fost
introduse în plic, ștampilat și
lipit (securizat!). Întreb de
ce nu sînt în plicuri. Cei trei
directori-președinți răspund că
nu au găsit plicuri. E cald,
foarte cald. O membră îmi
întinde un pahar cu apă. Se
clatină. Sar ca arsă. Lucrările
din mapă se puteau face fleașcă
într-o secundă. Nu mai beau apă
din mers. Ajungem la ora 14 la
ISJ. Instituția este înțesată
de polițiști. Tînărul polițist
venit cu noi se uită ușor
stingherit. Îl asigur că șefii
lui vor fi mîndri de el. Cu
mapa albastră în brațe, ne
îndreptăm spre ușa înaintea
căreia lumea stătea la coadă.
Aflăm ca aveam numărul 57. Doar
eram din nordul județului, nu
aveam cum să avem numărul 1. În
plus, nu ne-am grăbit destul.
Mă plimb prin curtea mică a
ISJ. Mi-e foarte cald și foarte
sete. Găsesc în sfîrșit un
scaun proptit de un perete. Era
scaun de birou, dar, fiind
rupt, fusese scos afară. Mă
așez și aștept. Trece o oră și
ne strigă Comisia Județeană. O
sală ca o gară mică din
Comunism. De fapt, ca o haltă.
Sau ca o sală de la C.A.P-ul
din sat. Masa jur că era de
acolo! Comisia? Trei doamne
triste, îmbrăcare și machiate
conform tuturor standardelor.
Superb îmbrăcate și machiate!
Directorul-președinte îmi ia
mapa cu lucrări și ne îndreptăm
spre masă. Încerc să zîmbesc.
Directorul scoate cele 39 de
lucrări. Una dintre doamne
țipă: Unde-i plicul? Unde-i
plicul? Răspund că nu am avut.
Imediat, îmi dau seama că nu
trebuia să zic asta. Insinuam
că Ministerul sau ISJ sau
primăria trebuia să
asigure. Dacă pierdeați
lucrările?, ne întreabă
cealaltă doamnă. Mergeam la
DNA, gîndesc. Totuși, reușesc
să n-o zic cu voce tare. Stau
liniștită. Ce echipă drăguță
Comisia Județeană!, mă gîndesc.
Se vede că atribuția lor de
monitorizare și control, precum
și cursurile de formare și
proiectele europene i-au ajutat
să înțeleagă că ISJ și noi,
școlile, sîntem o echipă
formidabilă. Fiind toți
profesori, comunicăm. Doar
sîntem și colegi! Îmi vine să-i
cer doamnei din fața mea din
paharul cu apă. Să-i
zic: Colega, mi-e sete! Promit
să vă aduc plicul data
viitoare. Îmi cer însă doar
scuze pentru că am prelungit
așteptarea celorlalți colegi și
pentru faptul că nu ne-am
autoinstruit și autogospodărit.
Ies apoi pe
ușa haltei, bucuroasă că
doamnele de la ISJ vor putea
lua o binemeritată pauză de
masă.
În timp ce urc în microbuz, îmi
amintesc o discuție cu un elev:
- Mihai, dacă nu înveți, iei
nota 1 la examen.
- Doamna dirigintă, știți ce am
citit pe Facebook? Și cu Bac,
și fără Bac, tot șofer pe tir
mă fac.
De n-aș uita, pînă data
viitoare, să cumpăr plicuri!
Urmează proba la matematică.
Nu-mi place să rămîn datoare.
În plus, Ministerul nostru este
sărac și sîntem colegi. Doar nu
o să ne certăm pentru un plic…
Destinul
– aventurile unui concept –
Antichitatea greco-romană punea
totul pe seama destinului. Pînă
și voința zeilor. Destinul era
instanța supremă, chiar dacă,
sub impactul unui politeism
tradițional, el adopta un
„deghizament“ onomastic divers:
Tyche, Heimarmene, Moira, Aisa,
Pronoia, Pepromene, Ananke,
Fortuna, Fatum ș.a. Fiecare
dintre aceste „întruchipări“
avea un profil distinct,
specific, dar toate laolaltă
trimiteau spre același gînd:
viața noastră este reflexul
unei „necesități“ venite din
afara ei și lăsînd libertății
individuale (cu nuanțe
elaborate diferit de la o
școală filozofică la alta) un
spațiu de joc mai mult sau mai
puțin restrîns, dar, în orice
caz, insuficient pentru a
îngădui autonomianecondiționată
a individului. Și în mediul
elen, și în cel latin, oamenii
simțeau – ca și azi, cred – că
li se întîmplă, adesea, lucruri
care nu depind de propriile
opțiuni. Și noi simțim că
trăim, zi de zi, experiențe
care par dinainte hotărîte,
decretate, impuse. Nu putem
face întotdeauna ce vrem
sau cum vrem. Ne vedem, în
anumite împrejurări, blocați,
dominați de un curs al
evenimentelor pe care nu l-am
ales și pe care nu-l controlăm,
luați prin surprindere,
deturnați de la o decizie
anumită, sau dimpotrivă,
„teleghidați“ spre un anumit
parcurs, așa încît episodicul
„întîmplător“ ne marchează
viața, cu consecințe pe termen
lung, ne definește, ne
modelează. Uneori, simțim
„unicatul“ destinului nostru,
calitatea lui de a ne fi
„propriu“, numai al nostru,
alteori simțim apartenența
noastră ineluctabilă la un
destin colectiv, în care sîntem
absorbiți.
Odo Marquard, un mare filozof
german contemporan, mai puțin
frecventat decît ar merita și
decît unii colegi ai săi
mai trendy, a schițat, pornind
de la aceste constatări, o mică
istorie a destinului, din
momentul suveranității sale
precreștine, pînă la tendința
modernă de emancipare de sub
autoritatea lui. Între cele
două capete de pod, avem,
desigur, în Europa, episodul
creștin, care a transformat
destinul într-o idee defunctă.
Creștinul e deasupra
destinului, după cum e deasupra
astrelor. Viața lui e în
mîinile lui Dumnezeu,
Atotputernicul,
Atoatefăcătorul, Atotștiutorul.
După Hristos, destinul capătă
alt nume: Providența. Ea ne
dăruiește atîta libertate cîtă
sîntem în stare să administrăm
cu discernămînt, dar „face
jocurile“ cînd e vorba de
„economia“ lumii și a
persoanei. Într-un anumit sens,
noutatea creștinismului pare să
simplifice tabloul vieților
noastre. Dar această noutate nu
e lipsită de provocări și
derive. Monumentalitatea
Providenței creează erezia
predestinării, iar problema
răului erodează lent, dar
„fatal“ portretul Creatorului.
Încet-încet, teodiceea se
confruntă cu o „dilemă“
inconfortabilă: „Si Deus, unde
malum?“ (Dacă există Dumnezeu,
atunci de unde vine răul?) De
la această întrebare începe
procesul „morții lui Dumnezeu“,
proclamate de Nietzsche. Odo
Marquard încearcă să
reconstituie „etapele“ acestei
dramatice e(in)voluții: 1)
Dumnezeu ca Potentia
Absoluta; 2) Dumnezeu ca Deus
Absconditus (inaccesibil,
tainic, inexprimabil); 3)
Dumnezeu ca Deus
Emeritus (~Otiosus): retras din
metabolismul creației sale,
dispus să lase totul la libera
alegere a creaturii sale; și 4)
Dumnezeu defunct, ceea ce aduce
în scenă ideea unei teologii
încă necesare (și legitime),
dar „fără Dumnezeu“.
Asistăm, prin urmare, și la
„moartea destinului“, și la
„moartea lui Dumnezeu“. Cu ce
rămînem? Cu prestigiul solitar
al omului. El urmează să fie,
de-aici înainte, începutul și
sfîrșitul, cel care decide tot,
face tot, controlează tot. „Își
ia soarta în propriile mîini“,
e făuritorul istoriei (Marx),
agentul tuturor schimbărilor,
al tuturor „planurilor“ de
viitor, al unei sacrosancte
ordini planetare. Rol greu,
pentru că, din păcate, omului
îi lipsesc atributele
„absolutului“: vine pe lume
găsind o realitate gata făcută
(anterioară existenței sale),
și nu poate garanta că efectele
faptelor sale vor fi, pe termen
lung, cele scontate. E muritor
și prizonier în teritoriul
limitelor proprii. Nu e
atotcunoscător, nu e
atotputernic, nu e cuplat nici
la „principiul“ lumii (adică la
începutul ei), nici la
finalitatea ei ultimă. Pe acest
fundal, spune Odo Marquard,
asistăm la o revenire – sub
camuflaj – a unor forme de
determinism care iau locul
„sorții“. „Defatalizarea“
(oficială) a realului eșuează
în „refatalizarea“ lui
(neoficială), tema destinului
și a Providenței reintră în
scenă cu alte haine: ele se
insinuează, de pildă, în
literatură și în estetică
(devin, așadar,
teme culturale), dar își
inventează și „legi“ de
substituție. „Destin“ și idol
devine „progresul“, înțeles ca
perspectivă inconturnabilă a
modernității europene, destin
și idoli devin ideologiile care
nu tolerează abateri, destin
devine instrumentalizarea
persoanei în numele
„umanității“, destin devine
tehnologia. Unei teologii fără
Dumnezeu pare să-i urmeze o
antropologie fără om, deși
totul a început cu o flatantă
proiecție a omului pe cerul
libertății sale nemărginite. În
aceste condiții, putem vorbi cu
adevărat despre „sfîrșitul
destinului“, despre evacuarea
ideii de destin, după „modelul“
„sfîrșitului“ lui Dumnezeu? Sau
vom redescoperi politeismul
antic al unei predeterminări cu
nume multiple, care așteaptă să
o înțelegem și să o asumăm?
Vintilă MIHĂILESCU | ...@hai-
hui.ro
Şeriful cu chip de Robin Hood
Două comentarii, opuse, la
pilula mea anterioară despre
„părinții sînt sistemul“, m-au
pus pe gînduri. Iată-le:
Simonedemouvoir: Mă scuzați,
domnule Mihăilescu, dar între
timp realitatea lovește fără
milă. Dacă părinții noștri au
reușit fără prea mari eforturi
să își ia un apartament, adică
o cutiuță artificială pe
verticală într-un bloc
cu n cutiuțe, iată că noi nu
mai avem nici luxul ăsta. În
cel mai bun caz ne putem plăti
o chirie, pe care o schimbăm
după cum bate vîntul
schimbării, care ne mătură la
intervale regulate. Acum care
ar fi atitudinea potrivită? Să
nu mai privim cu invidie la
părinții noștri și să ne așezăm
pe o bancă în parc, împăcați cu
epoca și cu condițiile
ei? Muncim la fel de mult, am
terminat facultăți fără să
plagiem nimic, nu am dormit
nopțile pentru examen, și
totuși priviți-ne… e vai de
noi.
Ion Radu: Lucrurile evoluează,
totuși, în sfera familiei, cel
mai puțin dramatic. (…)
Deocamdată, deși afectată,
familia mică (părinți-copii
plus bunici, frați, cumnați,
veri) încă ne influențează
major și într-un mod încă
tradițional, îndrăznesc eu să
zic, în România.
Cine are dreptate? Nu pot să
departajez, nu se poate
departaja. Și de aici începe
problema. Este adevărat,
familia este încă principala
valoare în toate sondajele din
România. Dar care „familie“?
Aceeași familie-refugiu care
ne-a ajutat și în comunism, iar
acum ne ajută din nou, dar
diferit: familia bunicilor care
se ocupă de nepoți, căci
părinții nu au cu cine să-i
lase; a copiilor care găsesc un
adăpost în casa părinților,
pentru că nu pot avea propria
casă; familia părinților care
investesc tot în „copilul
dorinței“, pentru ca acest
copil unic să nu ducă lipsurile
de care au avut ei parte; în
sfîrșit, familia în interiorul
căreia poți să te simți (even-
tual…) mai bine decît în
exterior, unde te simți prost.
După cum este adevărat și că
tinerii de azi, deși au,
teoretic, mult mai multe
posibilități, nu-și pot
permite, uneori, nici puținul
de care au avut parte părinții
lor. Dovada, printre altele, că
la un sondaj Kruk din 2014, în
jur de 50% din tineri au
considerat că generația
părinților lor a avut o
situație financiară mai bună și
își permitea mai mult decît ei
(doar unul din cinci avînd
opinia opusă) și că,
bineînțeles, avea mai puține
datorii decît tinerii de azi.
Păi, să nu-i „invidiezi“?
Nu! Pentru că nu sînt de
invidiat; apoi, pentru că
tinerii „invidioși“ de azi vor
fi la rîndul lor părinții
„invidiați“ de mîine; de
asemenea, pentru că acești
părinți constituie „generația
sandwich“ (65% din cei de peste
55 de ani din SUA),
responsabilă nu doar de copii
și nepoți, ci și pentru
propriii părinți; dar mai ales,
pentru că asta nu face decît să
preia în familie o problemă a
societății, redistribuind în
spațiul domestic o vină pe care
nimeni nu vrea să și-o asume în
spațiul public. Culpabilizarea
părinților nu face astfel decît
să exonereze, naiv,
responsabilitatea politicului
și să blocheze, inconștient,
mobilizarea socială.
Problema fundamentală este una
de sistem, nu de „familie“.
Psihologic, ea se traduce prin
nevoia unui vinovat, a unei
entități care să poarte vina
pentru „marea criză“. Nu doar
criza economică, nu doar criza
geopolitică, nu doar criza
unității europene sau aceea a
refugiaților, și nici măcar
criza egalității de șanse, ci
trăirea individuală a tuturor
acestora la un loc: criza
speranței. În fața lipsei
existențiale de perspectivă,
bunici, părinți și copii
trăiesc cu toții, și fiecare în
felul său, perplexitatea
neputinței și nevoia unei
explicații pe măsură: cine e de
vină pentru toate acestea? De
ce mi se întîmplă mie toate
acestea?
„Părinții“ sînt doar ultimul
chei al unei derive a
responsabilității. În mod
simptomatic și pervers, aceștia
sînt puși în aceeași categorie
cu imigranții care ne iau
locurile de muncă, cu șomerii
și asistații care huzuresc pe
banii noștri de contribuabili,
și cu toți acești săraci care
lenevesc pe munca noastră de
popor harnic: ei
sînt adevărații
responsabili! Este ceea ce
încearcă tot mai mult și mai
des să ne spună, fiecăruia
dintre noi, politicul: voi
sînteți poporul, oamenii
harnici pe care îi iubim,
suferind din cauza acestor
„îmbogățiți“ ai sărăciei.
Astăzi, fraza magică a
politicienilor este „hard-
working people“ – constata de
curînd James Meek în London
Review of Books. Cu precizarea
că primii între egalii acestui
popor muncitor sînt
miliardarii, care, cîștigînd
cel mai mult, înseamnă că sînt
și cei mai harnici – și deci de
ei trebuie să se ocupe
politicul în primul rînd.
Astăzi, continuă Meek,
puternicii lumii au
reinterpretat legenda lui Robin
Hood în favoarea lor. În
versiunea originară, între
popor și Șeriful din Nottingham
se aflau un rege bun și drept,
plecat însă momentan în
cruciadă, și el, haiducul
justițiar, care lua de la cei
bogați și dădea celor săraci.
Acum, regele mai există doar în
nostalgiile poporului (românii
visează la Vlad Țepeș…), iar
Robin Hood continuă să ia de la
cei bogați ca să „redistribuie“
la cei săraci; doar că cele
două categorii și-au schimbat
natura și au trecut din
economic în etic. Noii „bogați“
sînt tot mai mult foștii
săraci, profitînd vinovat de
asistența socială prin care ne-
au sărăcit pe noi, poporul
harnic. Problema este însă că
în rîndul acestui „popor
harnic“ intră, cu egală
îndreptățire, și miliardarii
(1% din ei posedau, în 2015,
48% din veniturile lumii), și
proprietarii unui apartament de
bloc reabilitat termic –
impozitați cu toții în mod
egal. A cînta „Hora Unirii“
peste apele Neajlovului, care
despart 1% din acest popor
harnic de restul de 99%, doar
pentru ca dușmanul comun,
„asistatul“, să nu răzbească,
tot acest circ politic chiar nu
vi se pare suspect? Și iată că
acum, tot în această categorie
a imoralității veniturilor,
sînt împinși și „părinții“
deveniți pensionari, care și-au
trăit viața din plin, iar acum
continuă s-o ducă bine pe munca
noastră, a poporului harnic.
Adică Simonedemouvoir nu are
dreptate? Ba da, din plin,
pentru că realitatea lovește
fără milă exact acea majoritate
a „poporului harnic“ din care
face și ea parte și care nu s-a
învrednicit să pună deoparte
niște milioane. Dar
nu părinții sînt de vină pentru
aceasta! Ei sînt doar ultima
pereche rămasă în grădina
zoologică a țapilor ispășitori,
servind deresponsabilizării
politicului. Și cum lipsa de
speranță va fi orizontul nostru
cotidian în următorii vreo
douăzeci de ani, victimele
părinților de azi vor fi
părinții vinovați de mîine. Cui
prodest?
Desigur, toți aceia care vor
citi aceste rînduri – inclusiv
eu – vor spune că, în cazul lor
personal, lucrurile nu stau
(chiar) așa, că e mai nuanțat,
poate chiar opus. Și toți vor
avea dreptate. Doar că asta
înseamnă, pur și simplu, să nu
poți sau să nu vrei să vezi
pădurea de copaci.
Vintilă MIHĂILESCU | ...@hai-
hui.ro
Elogiul mediocrităţii
Mediocritatea a ajuns un cuvînt
de ocară. Dar nu acestei
„mediocrități“ îi adresez
„elogiul“ meu, ci acelei căi de
mijloc și juste măsuri la care
se referea, în
vechime,mediocritas, și în mod
special acelei aurea
mediocritas despre care vorbea
Horațiu. Și iată de ce:
Se vorbește de mult despre cele
„două Românii“, cel mai adesea
cu năduf, opunînd unei Românii
harnice, progresiste și
avansate o altă Românie,
leneșă, înapoiată, retrogradă.
Nu cred deloc că lucrurile stau
așa. Dar este cert că devenim
tot mai mult o țară a
extremelor, ceea ce se cheamă U
shape society. Adică ne
dezvoltăm pe extreme: oameni
foarte săraci și oameni foarte
bogați, zone prospere și zone
uitate de Dumnezeu,
profesioniști de excepție și
oportuniști de profesie,
corupți pînă în măduva oaselor
și idealiști incurabili etc. În
medie, am putea spune, nu stăm
nici așa, nici altminteri. Doar
că ceea ce lipsește este exact
această medie. Or, o societate
funcționează după cum îi este,
în realitate și nu statistic,
această „medie“. Iată, mai
concret, la ce mă refer.
Măsura unei societăți
dezvoltate este dată de clasa
ei de mijloc. Măsura unei
societăți profund rurale și
agrare, precum România, este
dată, la rîndul ei, de o clasă
de „mijlocași“, de agricultori
mici și mijlocii. Comunismul
le-a distrus pe ambele (atît
cît reușiseră să se înfiripe),
dar nici postcomunismul nu a
reușit să încurajeze refacerea
lor. Mai mult, România a
cunoscut două tranziții, una
urbană, spre capitalism
(centrată însă obsesiv pe
„atragerea de capital străin“),
și alta, rurală, spre
„feudalism“ (generînd un soi de
neoiobăgie, în care 0,6% din
proprietari dețin 52% din
terenurile agricole ale țării,
în timp ce 82% au terenuri de
sub 5 hectare, 2,6 milioane de
gospodării deţinînd sub 1
hectar de pămînt). Iar
inegalitățile continuă să se
accentueze și să se
generalizeze la toate
nivelurile: țara are regiuni
dezvoltate și regiuni
defavorizate; regiunile
defavorizate au zone prospere
și zone sărace; zonele sărace
au orașe mai răsărite
și shrinking cities, orașe în
destrămare; iar acestea au
cartiere mizere și o centură
rezidențială de vile de lux.
România toată este un soi de
păpușă rusească a
inegalităților. Cu toate
acestea, peste două treimi
dintre români se consideră
„clasă de mijloc“, chiar dacă
în jur de 45% declară că au
venituri doar pentru strictul
necesar; este deci mai mult o
imagine de status, o visare, o
dorință. Clasa noastră de
mijloc este firavă și strînsă
cu ușa din ambele părți, atît
de cei prea bogați ca să
accepte concurența, cît și de
cei prea săraci pentru a admite
diferența.
Măsura unei societăți avansate
o dă nivelul de educație al
acesteia. Dar atenție, nu
vîrfurile, nu excepțiile, ci
acea aurea mediocritas care
înseamnă că toată populația
este educată corespunzător!
Sistemul nostru de învățămînt
produce procente tot mai mari
de abandon școlar și cohorte de
elevi care nu pot trece
bacalaureatul, dar este
pepiniera unor olimpici
excepționali (de fapt, aceștia
nu sînt rezultatul
„sistemului“, ci al unui grup
de descăli de excepție). O țară
este însă prosperă prin masele
sale de oameni educați, prin
meseriașii și profesioniștii
săi buni, din care apoi se pot
selecta cei foarte buni; noi ne
amăgim în continuare că ne
salvăm prin cîte un geniu la
suta de mii de semidocți și
analfabeți, care reface
„imaginea“ noastră în lume.
Măsura unei societăți prospere
este dată de starea de sănătate
și de longevitatea ei. Pentru
aceasta, este nevoie ca toate
cadrele medicale să fie
competente, astfel încît orice
individ, fie el din București
sau din ultimul sat, să poată
fi tratat corespunzător în caz
de nevoie. Adică tratat corect,
bine, nu „excepțional“; de
medici excepționali este nevoie
doar pentru cazuri
excepționale. Și în acest
domeniu avem „olimpici“, dar,
„în medie“, România are cea mai
scăzută speranță de viață la
naștere din UE.
Măsura unei societăți
civilizate este dată de gradul
ei de cultură. De cultură
împărtășită de cît mai mulți
dintre membrii acesteia. Noi
avem o „elită culturală“ care
s-a rupt de „mase“ și mase
de hateri care detestă aceste
elite. Cu toții ne întrebăm
unde ne sînt valorile și
modelele, dar fiecare se
consideră un model și ține
morțiș la propriile sale
valori. „Calea de mijloc“ a
comunicării, a dialogului pare
să fi dispărut din spațiul
nostru public.
O societate, în general,
depinde de demografia sa. Între
1990 și 2012, noi am pierdut
3,9 milioane de locuitori, în
2030 România urmînd să aibă
aproximativ 17,6 milioane.
Migrația, firească în
condițiile globalizării, a
devenit la noi un exod. Pe
acești migranți îi tratăm fie
drept „căpșunari“, fie drept
pepinieră de viitori
„antreprenori“ pe care îi
așteptăm să se întoarcă acasă.
Nu sînt nici una, nici alta. Nu
sînt „sărăntocii“ (cei mai
săraci nu migrează niciodată,
nicăieri!), dar nici doar
„vîrfurile“ (deși există și un
evident brain drain). Ei sînt
mai degrabă o clasă de mijloc
potențială, dar lipsită de
oportunități de realizare, care
pleacă în căutarea acestor
oportunități și care, cînd și
dacă se întorc, au parte doar
de opreliști.
În sfîrșit, măsura fericirii
(chiar dacă aceasta nu poate fi
măsurată) este tocmai o astfel
de justă măsură în toate,
de aurea mediocritas. Și poate
că aici se adună cel mai
vizibil efectele lipsei noastre
de măsură: sîntem, de ani buni,
țara cu cel mai scăzut nivel de
satisfacție de viață din UE. Nu
cred că e întîmplător…
Pot reveni acum, pe alte căi,
la o relativ recentă obsesie:
excepționalismul românesc. În
dubla sa alcătuire, de excep-
ționalism al decăderii și ex-
cepționalism al elecției,
acesta nu face decît să a-
crediteze, alternativ, dar la
fel de megaloman, fie o extremă
a celor „două Românii“, fie
cealaltă, ca și cum țara
noastră ar fi, constitutiv și
iremediabil, dr. Jekyll și Mr.
Hyde. Ceea ce nu este decît o
păguboasă (re)construcție
socială devine astfel destin
istoric implacabil, în fața
căruia nu poți decît să te
înclini: les jeux sont faits,
rien va plus… Este o tristă
nemăsură în toate acestea!
Închei cu o mărturisire onestă,
chiar dacă știu că va fi
răstălmăcită: am fost, sînt și
mă voi strădui pînă la final să
fiu un intelectual mediocru:
adică un profesionist bun și
nimic mai mult. Cred
în aurea acestei mediocritas și
în utilitatea ei socială!
Așezat în fericirea moderată a
acestei stări, pot să mă bucur
însă de excepționalitatea
altora. Dar și să rămîn prudent
cu pretențiile de
excepționalism ale multora…
Cătălin PAVEL | o... ce
vestigii minunate!
Rolul bigudiului în autocritică
Că arheologii se și înșală nu e
nici o îndoială, dar cît de
mult? Ridicol de mult sau un
pic, cît să avem ce dezbate? În
1969, niște arheologi canadieni
s-au hotărît să-și facă testul
suprem de abilitate
profesională. O indiancă din
tribul Cree, numită Millie,
cunoscută întîmplător pe teren,
le-a aruncat o vorbă cum că
tocmai își părăsise locul de
tabără, undeva în munții
Rockies canadieni. Arheologilor
le-a venit ideea să cerceteze
locul după toate regulile
artei, iar apoi să se ducă
frumos la Millie ca să afle cît
de bine au reușit să
reconstituie viața cotidiană a
micului ei grup. Tabăra devenea
astfel un sit arheologic,
extrem de recent, deci mult mai
ușor de priceput decît unul
vechi de 500 sau 5500 de ani,
unde obiectele și relațiile
dintre ele sînt mult mai
deteriorate. Greșelile
colegilor noștri canadieni sînt
demne de interes.
În tabără, de pildă, locuia
doar o familie, nu două, așa
cum au dedus arheologii din
prezența a două vetre și a două
grămezi de gunoi. Indianca le-a
explicat că atunci cînd vînau
un cerb și începeau să-l
proceseze, avea loc un fel de
rotație temporară a funcției
fiecărei zone a taberei.
Amplasamentul taberei nu se
datora unor avantaje la
vînătoare, ci faptului că soțul
și cei doi fii adulți, care
lucrau în mină, puteau astfel
ocoli un teren foarte noroios.
Millie și ai ei nu aveau nici
un cal, deși arheologii au tras
această concluzie din prezența
unei baligi de cal lîngă un fel
de pripon. O concluzie plină de
înțelepciune, dar calul trebuie
să fi trecut pe-acolo abia după
abandonarea taberei.
Trei obiecte interpretate de
arheologi ca avînd legătură cu
vînătoarea erau altceva: o
cursă de oțel era de fapt
pentru șoareci, o sîrmă roșie
de detonator era folosită la
jocuri, iar un băț cu sîrmă
servea băiețelului de opt ani
drept cal. Pictogramele
misterioase crestate în scoarța
copacilor au fost explicate de
Millie ca fiind încercări ale
fiicei ei adolescente de a
reprezenta stîlpii liniei
electrice recent introduse,
vizibile în depărtare. Într-
unul dintre corturi, arheologii
au găsit doar un bigudiu, un
puzzle și un fluier în formă de
pasăre, spart. Concluzia lor:
acolo trebuie să fi dormit mama
și copilul. În realitate, acolo
stăteau cei doi fii adulți cînd
veneau acasă în week-end. În
fine, o mică fîșie de piele cu
două găuri eliptice în ea a
fost considerată ca fiind
ochelari de protecție pentru
iarnă. De fapt, indienii Cree
cos asemenea fîșii, în număr
mare, pe marginea pielii de
cerb atunci cînd e întinsă pe
cadrul de lemn pentru tăbăcit,
ca să nu se spintece.
Toate aceste greșeli de
interpretare echipa de la
University of Alberta le-a
publicat într-un articol
separat, crezînd că ar putea fi
relevante pentru breaslă. Și
jos pălăria pentru că a făcut
asta! – zic pălărie, dar cine
știe ce-o fi. N-ar fi corect să
nu spun că arheologii canadieni
au interpretat corect sute de
alte chestii din tabăra lui
Millie, între care era
interesantă cantitatea și
diversitatea resturilor de
tutun (foto: pipă Cree). Dar ce
mă interesează aici sînt
greșelile lor. Mai întîi, o
problemă tipică a arheologiei
este subestimarea importanței
copiilor în distribuția
artefactelor sau chiar a
structurilor într-un sit
arheologic. De jucării sau
jucării improvizate (ca bățul
cu sîrmă de mai sus) nu vine
vorba aproape niciodată în
rapoarte. Această orbire este
probabil una din dimensiunile
efortului de a raționaliza în
prezența unor date de obicei
contradictorii și de a
privilegia interpretări
conservatoare. Problema e aici
tendința de a nivela orice
descoperire în sensul aducerii
ei mai aproape de distribuția
Gauss; or, tocmai
cartografierea diversității
umane e importantă în
arheologie. Cu alte cuvinte, nu
vrem să aflăm numai ceea ce
deja știm. O față paradoxală a
efortului de raționalizare e
faptul că orice descoperire
greu de explicat (ca
pictogramele de mai sus) e
musai să fie de natură
rituală/cultică/religioasă. În
fine, experimentul Millie mai
ilustrează o problemă comună în
interpretarea arheologică,
anume supralicitarea aproape
reflexă a unor indicii, mai
ales cînd informația e
insuficientă (adică bigudiu +
fluier = mamă + copil). Asta
explică, în rapoartele de
săpătură, lunga serie de spații
dedicate, chipurile, industriei
textile (pentru că s-a găsit o
fusaiolă înăuntru) sau
metalurgice (pentru că s-a
găsit un pic de zgură) etc.
Nu vreau să discreditez
arheologia, ci să o prezint ca
pe o știință failibilă, dar vie
și gata să-și analizeze
rateurile. E drept că nu am
încredere într-o arheologie
mecanicistă, care se
autoconfirmă. Nici într-una
care descoperă indicii că în
antichitate oamenii se trezeau
dimineața și noaptea se duceau
la culcare sau că viața lor era
extrem de pragmatică, cu mici
insule de misticism. Dar am
încredere că arheologii pot
evita asta. Personal, sînt
destul de mulțumit de treaba
făcută de cei din Alberta. Am
inspectat odată, cu intenții
arheologice, o stînă izolată,
părăsită de numai cîteva zile,
în zona Dealu Mare. Ceea ce mi-
a atras imediat atenția au fost
numeroasele seringi de unică
folosință. Nu sînt deloc sigur
că le-aș fi explicat mai bine
decît au explicat canadienii
tabăra indienilor. Parcă văd că
le dădeam o explicație
religioasă.
Cătălin PAVEL | o... ce
vestigii minunate!
Cînd o să fiu mare, vreau să
fac cercetare interdisciplinară
Cariere întregi sînt întemeiate
pe interdisciplinaritate, sau
mai exact pe cuvîntul acesta,
așa cum pînă de curînd erau
întemeiate pe feminism sau
postmodernism sau
pe critical… ceva. Dacă
interdisciplinaritatea tot a
ajuns un fel de divinitate, o
să încerc să o definesc
apofatic și să zic ce cred eu
că ea nu este. Așadar,
interdisciplinaritea:
1. …nu e o găselniță prin care
se poate comercializa
performanță disciplinară
insuficientă. Cercetarea
interdisciplinară nu se face,
adică, relaxînd standardele
disciplinelor individuale pînă
cînd ne iese nouă argumentația.
2. …nu e o cheie care deschide
toate ușile. Nu la toate
întrebările se cere un răspuns
interdisciplinar, după cum nu
toate subiectele se pretează la
o abordare feministă, nu orice
fenomen social e o față a
postmodernității etc.
Cercetătorul care a luat în
brațe interdisciplinaritatea și
nu-i mai dă drumul e ca tipul
care are un metru nou, iese
afară cu el, măsoară tot ce
prinde, umple un carnețel cu
numere și-l trimite apoi foarte
mîndru spre publicare.
3. …nu se obține îndesînd
articole din diferite
discipline între aceleași
coperte, fără ca ele să fie
articulate în mod organic.
Înțeleg că o prezentare
multidisciplinară e OK în cazul
unei descoperiri noi și
importante. Cînd s-a publicat
recent o descoperire
senzațională ca statuia antică
de bronz, copie după
Apoxyomenos de Lisip, găsită în
Croația, ea a fost analizată
bineînțeles din punctul de
vedere al istoriei artei. În
plus, s-a prezentat însă, între
altele, și dieta unui mic
rozător care intrase în statuie
prin talpa găurită a piciorului
drept, în sec. I d.Hr., și
dusese acolo un trai boieresc.
Ăsta e un dosar al
descoperirii, care o descrie în
mod complet. Dar să scrii un
articol în care tu analizezi
stilistic bustul de bronz al
lui Augustus din
Sudan (foto) și, în a doua
jumătate, alt cercetător
prezintă rezultatele analizelor
de fluorescență cu raze X (XRF)
ale bronzului și zice că, între
altele, are nu știu cît la sută
plumb nu e
interdisciplinaritate. Dacă
vreuna din concluziile analizei
bronzului are vreo relevanță
istorică oarecare (sugerează
locul sau metoda de producție,
un import de materiale, o
posibilitate de fals), o
încorporezi și tu și o discuți
ca atare. Dacă nu, alăturarea
este artificială și înseamnă că
tu te speli pe mîini de
problemă – să utilizeze
cititorii cum or vrea ei
rezultatele XRF, pentru că tu,
e clar, n-ai înțeles nimic din
ele.
4. …nu se obține doar pentru că
ai început să-ți locuiești în
mod inteligent disciplina. Asta
e un lucru grozav, dar nu e
interdisciplinaritate. Dacă
scrii istoria românilor de la
nord, dar și de la sud de
Dunăre nu înseamnă că faci
cercetare interdisciplinară.
Nici dacă te apleci nițel spre
epistemologie sau filozofia
științei, care contextualizează
firesc orice fel de încercare
de a ajunge la ceva „adevărat“.
5. …nu se obține nici cînd
folosești date pe care o altă
disciplină le-a produs special
pentru nevoile tale. Dacă te
folosești de datarea în secolul
III î.Hr. a unui rest textil,
datare obținută în laborator
prin spectroscopie de masă cu
acceleratorul (AMS), asta nu
înseamnă că tu produci
cercetare la interfața dintre
istorie și fizica nucleară.
Dacă ai ignora această dată, ai
fi doar un istoric sau un
arheolog prost. Ca să fii
interdisciplinar, trebuie să te
duci tu pe terenul unei alte
discipline, care își vede
liniștită de treaba ei, și să
zici: stai așa, pattern-ul ăsta
se aplică și la noi, forțele
astea organizează și datele
mele, modelul ăsta îndepărtat
poate fi ajustat pentru
problema de față.
6. …nu e ceva ce începi să faci
într-o marți, pentru că „a zis
de la Primărie“. Ea apare numai
pe fondul unei familiarități
generale cu modul în care se
gîndește în știință în general
și al unei expuneri constante
la alte discipline, cu care
treptat constați că ai o punte
de comunicare organică și de la
care poți să împrumuți tipuri
de întrebări sau de răspunsuri.
Sîntem mai aproape de
interdisciplinaritate cînd
recurgem la geologie ca să
modelăm procesele naturale de
formare ale siturilor
arheologice; la modelul
spiralei hermeneutice ca să
corelăm sursele literare și
cele arheologice; la GIS pentru
arheologia peisajului; la
antropologia scrierii ca să
discutăm schimbările în arta
unei societăți antice după
introducerea alfabetului; la
psihologia cognitivă ca să
depistăm unele erori ce țin de
tendențiozități naturale de
percepție și
interpretare (biases) prezente
la oricine analizează date din
științele umane.
Pe scurt, cercetătorul
interdisciplinar nu e un tip
care iese la cumpărături, ia o
plăcintă și o cutie de cuie și
le pune în aceeași pungă. E
cineva care gătește ceva
sănătos și comestibil din
ingrediente trăsnite.
Deocamdată, din cauză că
interdisciplinaritatea a
devenit o modă, se produce
multă pseudocercetare în numele
ei. Gîndindu-mă la problemele
de mai sus, aș zice că ceea ce
încă nu avem îndeajuns este
un esprit de corps al
comunității cercetătorilor din
științele umane și arena
(jurnale + instituții) în care
ei să poată discuta fără
fasoane.
Andrei PLEŞU | nici aşa, nici
altminteri
Destinul ca necesitate narativă
Orice discurs despre destin
implică un anumit sentiment al
„necesității“: ceea ce se
întîmplă trebuiasă se întîmple
sau, din alt unghi, ceea
ce trebuie să se întîmple
chiar se întîmplă. Ar rezulta
că tot ce se întîmplă e, într-
un fel sau altul, necesar.
Ideea displace profund
naturilor „liberale“, luminate,
marcate de spirit științific.
Din punctul lor de vedere, tot
ce se întîmplă are o cauză, iar
această cauză e decelabilă
rațional. Urmează distincții
inteligente
între fatalism (superstițios)
și determinism (natural),
analize ale diverselor tipuri
de cauzalitate (cauze
„principale“, declanșatoare, pe
de o parte, cauze colaterale,
care nu inițiază, ci
doar favorizează, pe de alta),
dispute despre locul liberului
arbitru în acțiunile noastre de
zi cu zi, intervenții teologale
despre Providență ca versiune
„corectă“ a destinului (ceea ce
se întîmplă este conlucrarea
dintre voia lui Dumnezeu și
libertatea umană) etc.
Dar pînă și firile „rezonabile“
se trezesc, uneori, invocînd,
mai mult sau mai puțin
articulat, tema destinului.
Robert C. Solomon, fost
profesor la Universitatea din
Austin, Texas, rezumă astfel
această situație: „Pasibile în
mod special să provoace
reflecții despre soartă sînt
momentele cu aspect definitiv
ale vieții: nașterea,
căsătoria, copiii, falimentul,
izbucnirea războiului,
catastrofele naturale și,
bineînțeles moartea. Cu totul
fascinante sînt și unele –
aparent nesemnificative –
întîlniri, coincidențe,
derapaje și confuzii care,
retrospectiv, se dovedesc sursă
a unor importante consecințe.
(…) Soarta, fatalitatea apar ca
răspuns cînd sîntem copleșiți
de întrebări de tipul: «De ce
eu?», «De ce, dintre toți,
tocmai asupra noastră a căzut
această povară?»“ Se poate
răspunde unor asemenea
întrebări? Deocamdată, să
admitem că ele circumscriu un
teritoriu al necunoscutului,
dacă nu chiar al de-
necunoscutului. Nu știm,
întotdeauna, de ce pățim ce
pățim. Dar ca să ne apropiem de
sfera destinului, trebuie,
totuși, să ne grăbim cu o
precizare: ceea ce ni se cere
este să asumăm „neștiutul“ nu
ca pe o determinare opacă, nu
ca pe o nebuloasă
inconturnabilă, ci ca pe
un stimulent care ne provoacă,
ne ține atenți, ne cuplează,
cutremurător, la mister… Ieșim,
astfel, din terminologia
„cauzalității“, a libertății
frustrate și evoluăm spre o
altă accepție a destinului:
destinul
castructură (inevidentă), ca
temei „logic“ al vieții
individuale, ca simptom de
coerență al oricărei biografii,
privite în ansamblul ei. În
felul acesta, tema destinului
nu se mai suprapune cu tema
predeterminării, ci cu
tema deschiderii spre sens. A
aborda problema destinului e a
te întreba asupra ordinii
interne a vieții proprii.
Așadar, nu „fatalism“ la
îndemînă, ci interogativitate.
Nu blocaj al libertății
personale, ci aproximare a
limitelor ei firești (sau
suprafirești…).
Cu alte cuvinte, „necesitatea“
despre care ne vorbește
destinul nu e
una cauzală(destinul ca
înlănțuire „fatală“ de
condiționări convergente), ci,
cu un termen pe care îl propune
același profesor texan (mort
subit, pe aeroportul din
Zürich, unde trebuia să schimbe
avionul), o „necesitate
narativă“. E vorba de o
încercare de a gîndi parcursul
unei vieți în analogie cu
desfășurarea unui roman, cu
„intriga“ lui, cu „compoziția“
oricărui spectacol. Ansamblul
are, fie că ne dăm seama sau
nu, rotunjimea unei „povești“
bine conduse, a unei „țesături“
bine cusute. Robert Solomon
invocă imaginea nietzscheană a
vieții trăite ca operă de artă.
Nu e vorba de vreun edulcorat
estetism, ci de sentimentul
statornic că ești „agentul“ și
„pacientul“ unui traseu
„organizat“ armonic, „compus“
după o regulă internă
consecventă, chiar dacă include
răsturnări neașteptate de
situație, salturi greu
sistematizabile, subtile
asocieri de divergențe,
prăbușiri „nedrepte“, oferte,
perplexități, capcane, iluzii
și euforii.
Destinul e, prin urmare,
„literatura“ subiacentă a
vieții noastre, „regia“ ei
ascunsă. Nu predeterminare, nu
teleghidaj orb, nu
„conspirație“ dușmănoasă
împotriva libertății noastre,
ci felul în care sîntem
„povestiți“, nu „de o străină
gură“, ci, poate, de marele
povestitor care a inventat
povestea întregii lumi.

În România, Rusia este aproape

necunoscută şi prost înţeleasă
De cele mai multe ori, în
România se vorbeşte despre
Rusia din auzite sau prin
prisma trecutului istoric comun
al celor două ţări. Vasile Ernu
este născut în fosta URSS, dar
trăieşte în România şi este un
bun cunoscător al realităţilor
din cele două ţări, iar
viziunea pe care ne-o oferă în
ceea ce priveşte relaţiile
româno-ruse e una cu care te
întâlneşti mai puţin în spaţiul
nostru public.

Domnule Vasile Ernu, asistăm în

ultima vreme –şi nu numai- la
amplă propagandă rusească, în
special în Est, dar şi în
Occident. Care sunt scopurile
acestei propagande?
Să facem o mică recapitulare a
istoriei postcomuniste a
blocului estic. După 90, odată
cu căderea comunismului, am
asistat la o capitulare totală
a estului în faţa discursului
politic, al practicii şi
economiei hegemonice
occidentale. A existat un
singur discurs dominant.
Practicile politice şi
economice erau dictate de
câteva centre occidentale. Până
şi la Moscova se implementa
faimoasa „terapie de şoc”.
Elţin, mai mult beat decît
treaz, era iubit şi adorat de
Occident şi în mod special de
SUA. De ce? Pentru că nu opunea
nicio rezistenţă în faţa
acestei noi lumi care se
extindea spre Est. Asistam la
distrugerea lumii „bipolare” şi
la naşterea celei „unipolare”.
Bine, rău asta s-a întîmplat.
Toate aceste schimbări au venit
cu un anumit tip de ideologie
şi cu propaganda de rigoare.
Ele au venit prin intermediul
mediilor de comunicare în masă,
prin diverse tipuri de
organizaţii şi educaţie a
„cadrelor” din presă şi
societatea civilă, prin
construcţia unor grupuri „de
prestigiu saru reflecţie”, prin
mecanisme de lobby etc. Spaţiul
occidental este fascinant prin
capacitatea lui de construi
astfel de maşinării politico-
socio-economice. Şi să nu uităm
că în spatele a ceea ce numim
noi convenţional occident stă
un miraj, un mit fundamental
care ne fascinează: occidentul
este văzut de noi ca cea mai
bună dintre lumile posibile.
Tot mainstreamul cîntă: „vrem o
ţară ca afară”. Şi nimeni nu se
gîndeşte la Rusia cînd spune
asta, fireşte.
În ultimii ani însă au apărut
jucători noi pe piaţă. Au
apărut jucători în spaţiul
asiatic. Avem China. Însă China
e departe şi nimeni nu înţelege
ce se întîmpla acolo, mai
nimeni nu-i cunoaşte limba, aşa
că ştim despre China ce ne
spune presa occidentală şi
experţii ei: Jos Comunismul!.
Şi noi repetăm ca papagalii în
timp ce ei fac business cu
chinezii. Noi nu prea citim
presa chineză, nu le urmărim
TV-urile, nu facem analiza
acelui spaţiu. Au mai apărut
jucători în zona lumii
musulmane. Iarăşi: nu le citim
presa, nu-i cunoaştem, nu avem
instituţii care să ne explice
ce se întîmplă acolo. Aflăm ce
se întîmplă acolo prin ochii şi
grila de interpretare
occidentală. Sau mai degrabă
anglosaxonă.
Şi mai nou avem, mai ales odată
cu ultimul mandat al lui Putin,
un nou jucător important pe
piaţă: Rusia. Ei bine, de data
asta avem un juător care ne
este vecin, cu care avem o
istorie comună lungă şi
complicată, despre care avem o
imagine colectivă destul de
clară dar pe care nu-l mai
cunoaştem aproape de loc.
Vorbesc serios. Eu cred că în
România, Rusia este aproape
necunoscută şi prost înţeleasă.
Este tratată cu instrumente
„primitive”, cu clişeie vechi
total nefuncţionale. De
exemplu, să spui despre Rusia
că este comunistă este o
aberaţie cît China etc. Eu
ironizez astfel de poziţii
spunînd: în Rusia pînă şi
Stalin s-a privatizat. Dacă
vreţi să vedeţi neoliberalismul
pur sînge mergeţi în Est, nu în
Vest. Fireşte că acolo totul
capătă forme specifice.
În ultimii 25 de ani noi am
pierdut aproape toate
legăturile cu acel spaţiu, nu
avem oameni care să cunoască
„noua anatomie” a acestui stat
postsovietic, nu mai învaţă
nimeni rusă, nu mai educăm
specialişti acolo, nu mai avem
instituţii care să se ocupe de
Rusia, avem o presă care se
informează strict din mediile
occidentale. Imaginea noastră
despre Rusia este o imagine
mediată de presa mainstream
predominant anglosaxonă şi
experţi occidentali care au
propriile lor interese. Ne mai
informăm din presa din
Republica Moldova, care, la
rîndul ei, are un cu totul alt
tip de lectură a Rusiei. Noi nu
mai reuşim să producem resurse
umane şi structuri care să ne
ajute să înţelegem şi să
analizăm Rusia. De relaţii nu
mai zic nimic: pustiu. Vedeţi
ce experţi pe zona estică a
avut Cotroceniul în ultimele
mandate prezidenţiale. Dacă am
compara de exemplu România cu
Polonia la acest capitol vedem
diferenţa enormă despre cum
tratează această problemă o
ţară care a avut probleme cu
Rusia mult mai serioase decît
noi.
Acesta e contextul. În a doua
fază a epocii Putin, după ce
şi-a rezolvat problema de
putere internă, a trecut la o
nouă fază: politica externă.
Această politică externă a fost
numită popular: „ridicarea din
genunchi” în faţa occidentului.
Adică, ea nu mai vrea să fie
tratată ca o putere secundară,
ci ca o mare putere. Vrea să
fie respectată şi să revină la
masa bogaţilor. Ea s-a decis să
spună STOP expansiunii NATO
spre Est pentru că s-a simţit
trădată şi ameninţată pentru că
a văzut trupele NATO pe
teritoriile pe care ea le
consideră „curtea casei”.
Expansiunea instituţiilor
UE&SUA spre Ucaina a fost puţin
prea mult şi atunci avem ce
avem acolo. Rusia a răspuns
destul de violent. Se putea
altfel? Probabil. În relaţiile
de putere nimeni nu oferă
puterea pentru că ea se ia, se
cucereşte, aşa că puterea de la
Kremlin a început să folosească
diverse mecanisme specifice
acestui joc geopolitic. Există
o tradiţie imperială în spate
care nu se uită uşor.
Rusia, spre deosebire de
occident, are un mare handicap:
nu este o putere economică, nu
oferă un nou model, ci vine cu
acelaşi capitalism, însă într-o
formă mult mai „primitivă” şi
violentă, are o imagine destul
de proastă şi nu are în spate
un „mit”, un miraj care să
atragă. Însă totuşi Rusia are
cîteva atuuri: este cea mai
mare ţară, are resurse naturale
imense, are energie de care
este legată o parte a Europei,
are o istorie politică de mare
putere, are conexiuni
importante cu „lumea a doua şi
a treia” etc. Şi poate cel mai
important lucru: are o armată
încă destul de puternică şi o
diplomaţie de clasă.
Rusia însă ştie că acest lucru
nu e suficient. Ei ştiu că au
nevoie şi de un aparat de
propagandă puternic. În
interior lucrurile funcţionează
bine pentru regimul lui Putin.
În exterior însă Rusia nu a
avut, cu excepţia cîtorva
perioade favorabile, niciodată
un aparat de propagandă
eficient. Mass-media rusească
nu este citită şi consultată
decît de o mînă de specialişti.
Pe acest fond apar investiţii
ruseşti într-o mass-media de
limbă engleză sau alte limbi de
circulaţie internaţională gen
Russia Today şi Sputnik. Ele
vin cumva să facă o imagine
pozitivă Rusiei. Însă privite
în ansamblul mass-media
occidentale, ele par total
ineficiente.
Mie mi se pare că funcţia lor
este una nu atît direct
propagandistică, cît e mai
degrabă încercarea de a produce
un efect indirect. E asemenea
funcţiei reclamei în comunism:
scopul nu era de a vinde, ci de
a spune că ceva există. Ceva ce
se vindea oricum bine. Aceste
cîteva canale ruseşti în
spaţiul occidental sunt ca un
soi de vitrină de prezentare:
noi suntem prezenţi aici, am
venit, luaţi cunoştinţă.
Efectul propagandistic însă
este produs de reacţia
occidentală la prezenţa lor.
Ecoul e mai puternic decît
vocea emitentului şi se
reproduce tot mai tare şi peste
tot. Ruşii sînt foarte buni la
jocuri din astea. În presa
română asta se vede incredibil
de bine: se nasc valuri de
isterie antirusească care pot
afecta o mulţime de acţiuni
politice care au nevoie de
raţionalitate, nu de emoţii.
Însă valurile, ca şi
bumerangul, se poate întoarce
înapoi şi lovi direct în plex.
A se vedea cazul unei platforme
pretinse „quality” (hotnews)
care a podus un „text-iconic”
„antipropagandistic”. Acest tip
de „antipropagandă” de tipul
anilor 30 şi 50 nu face decît
să producă ură, isterie care se
va întoarce împotriva ta. După
astfel de materiale în care
vezi „dușmani şi trădători” în
mod esenţialist în mai toate
păturile şi grupurile sociale
nu poţi avea decît un singur
rezultat: un bumerang aruncat
de tine care te loveşte în
frunte. Atenţie mare la astea…
Ruşii ştiu asta, occidentalii
ştiu la fel de bine asta şi de
aceea sînt ceva mai sofisticaţi
şi au şi instituţii care să
amortizeze aceste lovituri. Noi
sîntem de o ignoraţă şi
incultură politică
îngrijorătoare şi nici nu
dispunem de instituţii care să
atenueze şocurile. Iar în
politică nimeni nu preia
lovitura în locul tău. În
politică, aşa cum se învaţă în
clasa I, la care noi românii am
fost absenţi, nu există iubire
şi ură, familii şi prietenii,
ci doar interese. Care este
interesul nostru ca ţară?
Mutantul politic Putin este şi
produsul Occidentului
Sub ce formă se manifestă
propaganda rusească în România?
Dar în Republica Moldova?
Există similarităţi între ele?
Care ar fi particularităţile
lor
VE: Mediile de comunicare în
masă ruseşti funcţionează în
cîteva trepte. Avem mai întîi
mass-media de limbă rusă, care
are un efect puternic în
interiorul Rusiei şi într-o
anumită parte a fostelor
republici sovietice în care ai
pe de o parte comunităţi
ruseşti importante, iar pe de
altă parte o populaţie
vorbitoare de limbă rusă. În
interior, mass-media este într-
o bună parte aservită
Kremlinului, însă de o manieră
ceva mai complicată decît se
crede la noi. Nu e vorba de
„dictatura lui Putin” în sensul
clasic de dictatură, ci de un
complex de scheme politico-
sociale şi mai ales economice.
Cu bani poţi închide mult mai
uşor gura ziariştilor decît cu
puşcăria. Putin ştie foarte
bine acest lucru. De aceea el
i-a făcut dependenţi pe mai
toţi de banii de la Kremlin.
E foarte important să înţelegem
cum este construită noua elită
birocratică şi economică a
Rusiei. Care mai este
„anatomia” socială, politică şi
economică a Rusiei actuale.
Acolo e cheia multor
răspunsuri. Cînd economia
Rusiei, bazată în mare parte pe
exportul de gaze, „duduia” şi
banii curgeau în toate
direcţiile, în Rusia brusc s-a
instaurat „consensul naţional”.
Pînă şi liberalii (inclusiv
intelectualii vocali şi
critici), poate grupul cel mai
nepopular în Rusia după stînga
idnependentă, erau susţinători
taciţi şi loiali Kremlinului.
De ce? Era pace, Putin se pupa
cu Bush şi Merkel, bunăstarea
venea, iar presa şi
intelighenţia se aşezase comod
la mici robinete financiare
care produceau o singură
întrebare: unde să ne cheltuim
banii? Cînd brusc Putin a făcut
cîteva manevre care au afectat
această schemă, atunci s-au
trezit şi au văzut că „raiul
putinist” nu e chiar aşa de roz
cum promitea. Şi-au adus aminte
brusc de „valori”, că există un
„popor” care a fost abandonat,
că există multă nedreptate, că
Rusia socială e pe cale să se
năruie etc.
În realitate, Putin este un
produs la care au contribuit
atît factorii interni,
adormirea spiritului critic cu
somnifere finaciare, nevoia de
ordine, securitate şi puţină
bunăstare după crahul banditesc
al liberalismului perioadei
Elţin (stat minimal), cît
factorii externi: de la SUA şi
UE (în prima fază există o
adevărată iubire) pînă la
explozia „terorismului global”
etc. Eu pot înţelege multe
lucruri dar nu şi ipocrizia
liberală şi occidentală care au
contribuit la apariţia acestui
mutant politic şi acum ne dau
lecţii de morală. Vă rog să vi-
l asumaţi, pentru că aţi
contribuit din plin la
„produsul Putin”. În acest
context s-a reactualizat o
presă liberală destul de bună,
atiputinistă, proocidentală. Şi
mai există una marginală de
stînga, care acum se naşte. Ea
are însă o susţinere mică doar
în rîndul „clasei creative” din
oraşele mari din Rusia. Ei îi
lipsesc însă televiziunile. Ce
are este nesemnificativ. Însă
presa cea mai interesantă şi
mai dură anti-Putin nu este cea
liberală şi de stînga, ci
paradoxal, cea
ultrconservatoare. Dacă Putin
este un conservator în stilul
neocanservatorismului american
cu multe influenţe germane,
updatat pe modelul rusesc,
atunci imaginaţi-vă că singura
critică care-i pune în pericol
poziţia de monopol este presa
situată şi mai la dreapta. Ce
vrea ea? Vrea mai mult Putin,
mai radical, mai
antioccidental, dar cu viaţă ca
în occident, mai pro-business
etc. Occidentul care ştie
lucrul acesta se întreabă de 10
ori înainte de a face presiuni
să-l detroneze: chiar vrem
asta? Occidentul ştie că dacă
pică Putin, cel cu care s-au
pupat şi au făcut afaceri ani
de zile, în locul lui s-ar
putea să vină unul din zona
asta: radical dreapta
conservatoare. Dar asta devine
deja foarte riscant.
Revenind la poveste. Putin
totuşi a îmblînzit cu ajutorul
banilor şi mecansimelor de
control mai toată presa
importantă, lăsînd loc şi
vocilor critice atît cît totul
să fie „democratic”. Aproape ca
în occident. Mimetic. E
adevărat că se mai împuşcă din
cînd în cînd ziarişti: dar aşa
e în „estul sălbatic” şi în
„capitalismul timpuriu”. Cînd
în Rusia actuală se împuşcă un
jurnalist, politician sau
bandit important, asta arată
slăbiciunea Kremlinului, nu
puterea lui. Putin vrea
„consens” pentru că vrea să
joace la o scară foarte mare.
Şi pentru acest joc trebuie să
arăţi că eşti stăpîn la tine
acasă. Cînd cineva îţi moare
lîngă zidul Kremlinului, cum a
fost cazul lui Nemţov, asta e
semn de slabiciune.
Cînd vorbim de exterior însă
lucrurile se schimbă. Efectul
pe care-l are presa, în mod
special TV-urile şi radiourile
de limbă rusă, este important
în ţări ptrecum Republica
Moldova. De ce? E vorba de
obişnuinţa oamenilor de a se
uita la televiziunea rusă, de
comoditate, pentru că ai acces
la mai toate teleziunile
ruseşti, e vorba de limbă,
pentru că o ştii, e vorba de
calitate (superioare ofertei
româneşti), e vorba de
comunitatea rusă de aici şi de
mulţi alţi factori importanţi.
Am luat exemplul Republicii
Moldova pentru că e spaţiul
care ne interesează cel mai
mult. România nu a reuşit timp
de 25 de ani să dea o
contraofertă mediatică acestui
spaţiu cît de cît apropiată de
cea rusească. Şi acolo avem o
populaţie majoritară de limbă
română. Noi nici măcar nu ştim
care e situaţia mediatică de
acolo. Noi nu avem instituţii
şi specialişti serioşi (cu mici
excepţii) pe Republica Moldova,
ce să mai zic de Rusia. Ce avem
e jenant. Avem cîteva rapoarte
de o calitate îndoielnică şi în
rest „experţi” reciclaţi peste
noapte care împachetează
„civilizat” clişee pe bani
româneşti sau ai UE. Cei cîţiva
buni pe care-i avem, nu-i
folosim. În ultimii ani,
lucrurile s-au mai îmbunătăţit,
dar suntem departe de a avea o
situaţie echilibrată. În ce
priveşte propaganda rusă în
occident, aici e o altă
poveste. Revenim şi la ea.
 „Principele” lui Machiavelli a
fost scris mai întâi în rusă de
Ivan cel Groaznic
Pe ce îşi concentrează Rusia
propaganda? Interesele sale
sunt politice, geostrategice,
economice, militare? Un mix
între ele, în funcţie de zona
de pe glob pe care o vizează?
VE: Cînd nu ai ce propune ca
model, cînd adversarul te bate
la toate capitolele aproape,
atunci ce faci? Atunci apelezi
la alt tip de tehnici, nu
foarte sofisticate, dar
eficiente. Cauţi punctele slabe
ale adversarului, îi foloseşti
energia lui ca în luptele
marţiale, încerci să declanşezi
nemulţumire acolo unde ea s-a
acumulat etc. Rusia, fiind din
punctul meu de vedere o parte
periferică a ocidentului, are
foarte multe lucruri comune cu
occidentul în acest joc. Doar
că orice element şi model
occidental în Rusia capătă
forme diferite şi mai
complicate. Rusia ştie bine că
ceea ce convenţional numim
Occidet nu e atît de unitar,
monolit şi că în interiorul
acestui spaţiu există bătălii
interne, interese multiple,
conflicte, critici, grupuri
diverse etc. Şi occdentalii
ştiu că în Rusia lucrurile nu
sunt atât de unitare şi monolit
şi se folosesc de asta. Ucraina
a fost un model perfect. Nimic
nu e atît de stabil cum pare şi
brusc vedem cum interesele
celor două blocuri au dus la un
război civil în Ucraina. Un
război catastrofal pentru
Ucraină, un război în care nu
sînt „nevinovaţi” nici în Est,
nici în Vest. Iar propaganda a
avut o funcţie importantă în
acest joc. Propaganda de ambele
părţi.
Aşa că Rusia foloseşte aceste
breşe din spaţiul occidental.
De asta apar deseori
suprapuneri de planuri între
critica adusă din interiorul
spaţiului unor probleme majore
ale occidentului, precum TTIP
sau gazele de şist şi
propaganda rusă. Evident că
presa rusă arată: iată ce
abuzuri sînt şi ce pericole se
nasc. Însă critica făcută din
interiorul occidentului şi
felul în care mass media
rusească foloseşte aceste
informaţii sînt lucruri
diferite. Şi occidentul
foloseşte aceste trucuri.
Adevărurile incomode şi
dureroase pot deveni şi cele
mai dure arme propagandistice.
Însă propaganda e una, iar
realitatea şi adevărul sunt
altceva. Numai la noi presa se
isterizează în halul acesta.
Puterea occidentului stă în
capacitatea de a produce
critică, autocritică şi chiar
un anumit tip de practică
politică critică radicală.
Occidentul va muri în momentul
în care nu va mai putea naşte
acest tip de critică
autoreflexivă. Pentru
stabilishmentul nostru însă
acest tip de practică reflexivă
şi discursivă este un păcat de
moarte.
Vorbeam recent cu Kronhaus,
unul dinre cei mai buni
sociolingvişti europeni, pe
acest subiect: Limbă & război &
manipulare. Cazul relaţiei
Rusia-Ucraina în conflictula
actual şi rolul presei e foarte
interesant.
Este vizibil cum, odată cu
începerea conflictului din
Ucraina, mass-media au adus
specialiştii din zona
“creativă”, care au produs o
adevărată propagandă.
Propaganda vine din două
direcţii bine definite,
principale. Există un lexic
întreg, folosit în scopuri de
propagandă şi nu pentru a ne fi
descrise evenimentele. Astăzi
este foarte greu să dai
credibilitate unei informaţii
în acest context. În mai toate
textele despre aceste
evenimente s-a folosit un lexic
evaluativ, element central al
propagandei. Scopul propagandei
era de a convinge cititorul că
unii sînt buni şi alţii sînt
răi, că unii înving şi alţii
pierd. De asta, se fac
evaluări, se pun note deasupra
oricărui cuvînt: vedem „mici
victorii” şi „mari înfrîngeri”.
Pentru propagandă se inventează
cuvinte speciale pentru ca
orice acţiune neutră să capete
semnul „plus” sau „minus” în
mod automat.
Să luam un exemplu: cum sînt
numiţi participanţii la
operaţiunile militare ale celor
două părţi. Avem o formă neutră
de definire, „forţele armatei
ucrainene”. Avem apoi cuvîntul
„rebeli”, care deja conţine un
minus şi poate foarte uşor
ajunge la forma negativă maximă
cu titulatura de „terorişiti”.
Aceasta e terminologia pe care
o foloseşte una din părţi. De
partea cealaltă, avem o trecere
rapidă de la „forţele armate
regulate” la „banderovişti” şi
„fascişti”. E o linie clasică
care trece uşor de la o formă
neutră la una de maximă
negativitate. Această notă nu
este explicită, clară, cum spun
lingviştii, ci este introdusă
în interiorul semnificaţiei
cuvîntului. Noi nu spunem că
soldaţii armatei ucrainene nu
sînt oameni buni, ci dăm o
evaluare directă, iar din acest
moment, este greu să mai ai o
polemică.
După acest truc elementar, mai
vine un moment important: se
inventează cuvinte speciale,
încărcate de ură pentru
situaţii concrete. Ambele părţi
inventează cuvinte, unul mai
ofensator decît altul. Noi avem
cuvinte negative pentru ambele
părţi („hahol”, „kaţap” – la
ucraineni, „moskali” – la
ruşi), însă, în acest context,
ele sînt slabe. Aşa apar
cuvinte mult mai dure: „vatnik”
(de la haina de vată ieftină de
război) pentru pro-ruşi, unde
ne este indicată nu doar
naţionalitea, ci şi apartenenţa
socială ierarhică. Sau
„kolorado” (cu trimiterea la
gîndacii de colorado care au
aceeaşi culoare ca panglica Sf.
Gheorghe) atribuită aceloraşi
pro-ruşi. Sau „ukrî”, atribuită
părţii ucrainene de către
partea rusă. Sînt tehnici
lingvistice care au un scop pur
propagandistic şi care merg
mult mai departe. Dacă duşmanul
este om cu care tu intri în
relaţii de egalitate, comunici
de la egal la egal. Cum poţi
însă să fii de la egal la egal
cu un „kolorado” sau cu „ukrî”?
Acestea sînt nişte fiinţe
colective, neoameni, nu au
personalitate şi nu se poate
comunica şi negocia cu ele.
Dacă le dai o definiţie
inumană, ei pot fi distruşi,
omorîţi etc. Aceasta e ideea
centrală: puterea nu intră în
dialog cu reprezentanţii
protestatarilor, de exemplu,
pentru că ei consideră că
aceştia sînt o masă amorfă, cu
care nu merită să discuţi.
Limba te ajută, poate avea şi
această funcţie: să-l umileşti
pe celălalt, pe posibilul tău
partener de dialog, pentru a-l
coborî mult mai jos de nivelul
tău. Mai trebuie ştiut că în
orice limbă avem mai multe
cuvinte negative decît
pozitive, mai multe cuvinte
ofensatoare decît laudative.
În ce măsură reuşeşte
Occidentul să contracareze
propaganda rusească?
VE: Pentru Occident propaganda
rusă nu e o problemă atît de
mare. În spaţiul occidental
imaginea Rusiei este destul de
slabă, necunoscută şi domină
clişeele negative. Toate
statisticile ne arată că mai
nimeni „nu-i iubeşte” pe ruşi.
Însă în politică nu doar
„dragostea” ci şi „frica”,
„teama”, „necunoaşterea”
funcţionează ca factori
politici. În imaginarul nostru,
un „rus autentic” nu e un băiat
„civilizat”, tras la patru ace
care cîntă la pian şi joacă şah
vorbind în cinci limbi fără
accent. Pe un astfel de „rus”
nimeni nu-l ia în serios în
occident. Un „rus autentic”
este pentru occidental unul
care bea un litru de vodcă
dintr-o bucată, se urcă pe masă
şi joacă cazaciok făcînd un
scandal cît toată casa. Aceste
clişee au funcţiile lor şi
utilizate de ambele baricade
propagandistice.
Presa mainsteam occidentală
este foarte puternică şi
reuşeşte să contracareze
propaganda rusă. Pentru ea nu e
un lucru complicat. E un model
care funcţionează şi la ruşi şi
în occident. În Rusia, Putin şi
presa subordonată Kremlinului
diabolizează orice formă de
opoziţie, numind-o „coloana a
5-a vîndută intereselor
străine”. Ce face presa
meinstrem în occident cînd
cineva critică lucurile
importante şi dureroase ale
occidentului? O numeşte
putinistă şi vîndută ruşilor,
dar de o manieră mai finuţă.
Povestea asta o ştim bine în
România. Se fac liste, se
denunţă, se demască noii
„duşmani ai poporului”. Limba
presei româneşti este în pragul
unei crize de nervi, în plină
isterie şi are trăsăturile unui
război civil, un conflict
radical care nu prevesteşte
vremuri bune.
Repet: pericolul propagandistc
rusesc are o putere foarte
slabă în Occident. Occidentul
înţelege asta. Din punct de
vedere mediatic, lucrul de care
se teme occidentul e acest
efect de ecou pe care îl poate
produce propria societate şi
contrareacţia la propria
propagandă. Ea se teme de
potenţialul exploziv social,
politic şi economic din propia
societate şi mai ales din
zonele de periferie, atît ale
sistemului-lume cît şi de cele
interne: de la precariat, la
emigranţi etc.
Puterea cea mare a Rusiei este
legată nu atît de mass-media pe
care ea o exportă cu un mesaj
nu foarte puternic, cît de
strategia şi tactică
diplomatică şi militară.
Anexarea Krimeii şi intervenţia
din Siria au avut un efect
foarte puternic, nu doar asupra
omului de rînd, ci şi asupra
elitei occidentale. Astea sînt
deja mişcări mult mai complexe
şi ne arată că Rusia poate încă
să producă surprize. Nu mai
vorbesc de încercările de a
construi un pol economici şi
politic între Rusia, China şi
alte state periferice dar
importante sub aspect economic
şi geopolitic. BRICS e un alt
exemplu.
Ruşii ştiu că dacă vor să fie
pe prima pagină şi cum nu pot
să-i cucerească pe occidentali
prin „dragoste şi respect”,
atunci o să facă un „şah &
cazaciok” politic de anvergură
şi o să ia prime timeul presei
mainstream occidentale. Ei merg
pe principiul: se tem, deci ne
respectă. Sînt strategii
diferite. Ocidentalii vor
dragoste, iubire politică.
Ruşii vor respect şi ei o fac
prin impunerea unui necunoscut
şi a unei temeri, frici
politice. Principele lui
Machiavelli a fost scris mai
întîi în rusă de Ivan cel
Groaznic. Însă nici
occidentalilor nu le sunt
străine aceste practici.
 Mă tem mai degrabă de presa
noastră decât de propaganda
rusă
Există interese comune pe care
să le aibă UE şi SUA, pe de o
parte, şi Rusia, pe de altă
parte? Asta în cazul în care
interesele SUA şi ale UE sunt
aceleaşi.
VE: Avem multiple planuri. Avem
pe de o parte un bloc numit
Occident şi care ne dă de
înţeles că există ceva unitar
între SUA şi UE. Există ceva ce
uneşte acest bloc, dar avem şi
multiple interese care nu se
suprapun, ci chiar creează
conflicte. A se vedea
conflictul economic deschis
între SUA şi Germania. În
acelaşi timp avem un bloc
unitar comun NATO, pe care
deseori îl confudăm cu armata
americană, pentru că de multe
ori americanii decid ceea ce UE
nu prea cade de acord. Avem
acum o amplă bătălie pe deja
faimosul TTIP în care avem un
cumul de conflicte. Se discută
tot mai mult despre
captivitatea statelor, despre
cum interesele lor sînt
preluate de intersele marilor
corporaţii şi subordonate unor
interese financiare ale unor
grupuri economice importante
etc. Există o bătălie enormă pe
multe planuri: economic,
social, politic, geopolitic.
Dincolo de alianţe şi familii
politice, există interesul
politic şi economic. Iar în
toată această ecuaţie cel mai
sigur lucru pe care-l ştim este
următorul: România este o ţară
care nu are o viziune
elementară legată de propriul
său interes politic, social şi
economic. Iar actualele mari
puteri ştiu asta, aşa cum ştia
şi Stambulul pe vremuri, că nu
e nevoie să faci din România
paşalîc/colonie directă, pentru
că e mai ieftin aşa: ea este
supusă, docilă şi plăteşete şi
fără să i se ceară prea mult.
Noi sîntem supuşi şi plătim în
avans.
România e de ceva vreme sub
umbrela NATO şi a UE; în acest
răstimp, propaganda rusească în
România s-a intensificat sau s-
a diminuat? Dar eficienţa ei?
Faptul că suntem sub această
umbrelă ar trebui să ne facă
ceva mai responsabili şi ceva
mai calmi, mai raţionali. Şi
faptul că suntem sub această
umbrelă nu ar trebui să ne
împiedice să ne facem o proprie
politică externă în relaţia cu
ţările din est, cu Rusia, China
sau cu lumea arabă. Noi nu am
avut şi nu avem aşa ceva.
Fostul preşedinte a avut o
politcă mai degrabă isterică şi
provocatoare, fără un conţinut
real. Iar consilierii domniei
sale scriau editoriale
antiruseşti. Pe ce lume trăim?
Asta nu e politică, ci altceva.
Oare chiar nu avem interese în
Est? Germania şi SUA fac
business la scară mare cu Rusia
sau China chiar şi cînd declară
că sunt în conflict.
Fireşte că în noul context de
care vorbeam mai sus propaganda
rusă s-a intensificat. Dar
repet: ea este mult prea
nesemnificativă. De ce? Cîte
TV-uni ruseşti avem aici? Cîte
ziare? Cîte site-uri serioase?
Mai nimic. Da avem cîteva
situri obscure şi cam atît.
Presa rusă de limbă engleză sau
rusă nu contează atît de mult.
Asta mai întîi. În al doilea
rînd, presa noastră este
profund antirusească şi se
informează în marea parte din
presa maistream anglosaxonă
care este la rândul ei
antirusască, chiar dacă ceva
mai analitică decît presa
noastră. Şi nu în ultimul rînd,
noi ca popor avem o atitudine
profund antiruasească.
Statistica ne confirmă acest
lucru. Nu văd care e pericolul.
Trebuie să fim maturi şi să
distingem lucrurile cu
luciditate.
Eu însă mă tem mai degrabă de
presa noastră decît de
propaganda rusă. Citesc cu
regularitate presa din Rusia,
Ucraina, Franţa sau cea de
limba engleză. Indiferent dacă
vii dinspre Est sau Vest, prima
senzație puternică pe care o ai
cînd începi să citeşti presa
română în legătură cu „criza
ucraineană” sau cu „Rusia”
este cea de isterie
generalizată. Un antirusism
care face imposibilă orice
formă de judecată şi analiză a
situaţiei. Sînt motive să fim
îngrijorați? Fireşte, sunt
destule motive. Condamn poziţia
lui Putin? Da, fireşte, aşa cum
am condamnat orice intervenţie
militară americană sau de orice
altă culoare. Însă la noi tonul
alarmist este practicat la
toate nivelele, încât ai
impresia că trupele ruseşti
tocmai au invadat România şi
sînt deja la porţile
Bucurestiului/Casei Presei, nu
ca au intrat în Crimeea, pe
teritoriul Ucrainei. De ce să
investească ruşii bani în
propagandă la noi, cînd noi
producem acest efect de
„isterie politică” distructivă
de bună voie şi nesiliţi de
nimeni?! Şi vestea bună e că
România nu prea e în vizorul
Rusiei. Rusia are alte bătălii
şi probleme. E la fel de
adevărat că orice mişcare
bruscă a Rusiei poate lovi şi
destabiliza regiuni întregi. Pe
aici sîntem şi noi. Dar noi nu
facem nimic ca să ne protejăm.
Noi doar ne isterizăm.
Sinteza: România este, sau
poate deveni, teatrul unui
război propagandistic între
NATO (SUA) şi Rusia? Printre
altele, ruşii au anunţat că vor
investi în dezvoltarea reţelei
lor de media (Sputnik News,
RT), inclusiv cu versiuni în
limba română (după lansarea
unei versiuni în „limba
moldovenească”, de către
Sputnik News, în Moldova), şi
au deschis în România, în acest
an, un centru rus de cultură şi
ştiinţă.
VE: Rusia, ca şi orice alt
stat, are dreptul să-şi
dezvolte prorpiile reţele
media, să cumpere reţele media,
să facă instituţii, să producă
fonduri de finanţare,
instituţii culturale etc,
conform regulilor jocului
stabilite de cadrul legal.
Fiecare stat, mai ales stat
care are o tradiţie a unei mari
puteri regionale, îşi joacă
propirul interes. Bătălia este
pentru putere, bani-piaţă de
desfacere şi resurse. La toate
categoriile occidentul are un
ascendent puternic: economie,
origanizare, nivel de trai,
tehnologic, resurse umane etc.
Ruşii au pierdut spre final
bătălia din secolul XX.
Războiul rece s-a terminat cu
victoria zdrobitoare a
occidentului şi a
capitalismului de tip
occidental. Cred că astea sînt
date indiscutabile. Rusia a
pierdut această bătălie însă nu
a murit, ci s-a înglobat în
această lume-sistem, devenind
parte a ei.
Ceea ce s-a schimbat însă în
ultimul timp este acest
conflict în interiorul acestei
lumi. Rusia vrea să fie parte a
grupului de puetere hegemonic,
nu parte a periferiei. Vrea să
fie unul din cei trei (alături
de UE şi SUA) care iau
deciziile majore. A mai apărut
şi China în ecuaţie. Rusia nu
mai vrea să schimbe mesianic
lumea. Ba din contra Rusia,
vrea să întărească această
lume, acest regim hegemonic. Nu
întîmplător Putin are un succes
atât de mare în rîndul
establismentului neoconservator
american. Şi apropos: între
discursul lui Putin şi
discursul presei şi
intelighenţiei noastre
conservatoare nu e nici o
diferenţă. Să ne bucurăm sau să
ne îngrijorăm?
Cu referire la România şi la
Moldova în particular, dar şi
generalizând la alte ţări:
eşecurile UE şi ale NATO în
diferite chestiuni şi curentele
anti-occidentale se
contorizează în partea Rusiei,
înseamnă puncte în favoarea
celei din urmă?
Trebuie să pornim de la cîteva
lucruri simple şi sigure.
Verificate în timp. Puterea
propagandei este una destul de
limitată, mai ales dacă nu are
o susţinere politică, socială
şi economică reală. Iar Rusia
are foarte puţine lucruri de
oferit astăzi. Rusia oferă un
model deja existent, dar de o
calitate mai proastă. În
secolul XX ea a venit cu un
model radical nou, un model
atractiv pentru acea vreme,
care a capotat „glorios”. Dar a
avut curajul să aducă ceva nou.
Ea prin propria tragedie a
contribuit enorm de mult la
îmbunătăţirea situaţiei sociale
şi economice la nivel global.
Presiunea lumii comuniste
asupra lumii occidentale a fost
una imensă, aşa că Occidentul,
elita privilegiată a fostă
nevoită să facă o mulţime de
reforme şi legi în favoarea
claselor sociale defavorizate,
pentru că se temea de revolte.
Există un precendent.
Acum însă Rusia nu mai este
atractivă. Însă nici modelul
occidental nu mai este atractiv
pentru o mare parte a lumii şi
mai ales pentru interior.
Capitalismul nu mai este
atractiv şi şi-a arătat
limitele. Tinerii au devenit
tot mai precari, o populaţie
imensă nu mai are acces la
joburi sau are joburi instabile
şi prost plătite. O armată
imensă de tineri educaţi nu mai
pot lucra pe meseria lor.
Accesul la muncă a devenit un
privilegiu. A mai apărut şi o
lume a emigranţilor,
ghetoizată, care la a doua şi a
treia generaţie nu mai vrea să
stea în ghetouri, ci vrea „în
centru”. Aceste armate de
oameni cu probleme imense, cu
frustări acumulate şi cu un
potenţial politic şi energii
imense care se pot intersecta,
se pot organiza şi pot pune în
pericol actuala putere care
pare total ruptă de realitate.
În interesul şi în slujba cui
este această putere? Evident că
toate aceste elemnte pot naşte
atît discutrs critic cît şi
propagandă. Realitatea însă
rămâne.
Mai avem politica externă a SUA
şi NATO, susţinută parţial de
UE, care nu e deloc o reuşită.
Vedeţi rezultatul politicii
„exportului de democraţie” cu
tancul şi bomba. Totul e
transformat în Război Civil,
migraţie fără precedent,
conflicte armate, terorism la o
scară nemaiîntîlnită. Acum pînă
şi lideri importanţi precum
Tony Blair recunsc că acest tip
de politică a fost o mare
greşeală. Evident că toate
aceste insuccese pe plan intern
şi extern ale Occidentului
deschid supape pentru o
potenţială propagandă venită
din exterior. Însă repet:
problema mare a occidentului
este în acest moment în
interior, nu în exterior. Şi
marele pericol vine din
incapacitatea regîndirii unor
proiecte alternative la modelul
neoliberal pe care-l promovează
agresiv ca singurul proiect
„natural” al „democraţiei” şi
„pieţei libere”. Oare e
singurul?
Problema noastră e în interior,
nu e Rusia; mă tem de apariţia
unui nou Război Civil European
Referindu-vă la disputele ruso-
americane, spuneaţi undeva că
încă nu a sosit vremea
Războiului Mare, ci doar a
celor uşor controlate. Ce
înseamnă în viziunea Dvs acest
Război Mare şi, cum spuneţi,
prin faptul că „încă nu a sosit
vremea lui”, sugeraţi că el ar
urma să aibă loc? Marele Război
poate fi până la urmă doar unul
propagandistic? Sau la capătul
cuvântului va fi întotdeauna
glonţul?
Să sperăm că nici nu vom
ajunege la un Mare război.
Secolul XX a cunoscut două
astfel de războaie şi a fost
groaznic, catastrofal, tragedie
fără margini. Eu însă acum mă
tem nu atât de mult de
începerea unui Mare război,
pentru că occidentul şi Rusia
duc mai nou doar războaie
periferice. Suferinţa e „undeva
departe”. Noi suntem
privilegiaţi în acest sens.
Problema mare a noastră este în
interior. Mă tem că generaţia
mea va fi martora apariţiei
unui nou Război Civil European.
Avem o tradiţie lungă în acest
sens. Să nu uităm asta.
Pe o scală de la 1 la 10, ce
notă acordaţi modului în care e
concepută propaganda rusă în
general şi, în particular, în
România?
România este o ţară mult pre
antirusească ca să prindă
„poveştile” mediatice ruseşti
aici. Cele cîteva situri şi
zone proruseşti sunt
ultrmarginale. Ruşii nu au mare
nevoie de propagandă în
România. La cît de slab e
statul, instituţiile lui şi mai
ales presa nu e nevoie decît de
o banală fumigenă şi pică
guverne, se ţepuisc
politicieni, se isterizează
presa de nu te mai vezi om cu
om. Problema noastră nu e
prezenţa propagandei ruseşti la
noi, care din punctul meu de
vedere e foarte subţire, ci
fragilitatea instituţiilor
noastre, a incapacitaţii
noastre de a gândi politic,
strategic şi tactic şi de lipsa
aproape totală a unei prese de
calitate şi critice. Trebuie să
înţelegem că soluţiile la
problemele noastre nu se află
undeva la Londra, Bruxelles,
Washington sau Moscova, aşa cu
problemele noastre nu sunt
cauzate doar de Moscova,
Londra, Bruxelles sau Stambul.
Şi să nu uităm: când vorbim de
geopolitică e bine să privim
harta să vedem unde e New
Yorkul şi unde e Moscova. Pe
vecini nu ni-i alegem şi de
aceea trebuie să fim pregătiţi
să discutăm, negociem şi chiar
să ne batem dacă e cazul. Avem
cu ce?

Vasile Ernu (n. 1971) este un

publicist român născut în URSS.
Este absolvent al Facultăţii de
Filosofie (Universitatea
Al.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al
masterului de Filosofie
(Universitatea „Babeş-Bolyai”,
Cluj, 1997). A fost redactor
fondator al revistei
Philosophy&Stuff şi liberă,
HotNews, Timpul şi Adevărul,
precum şi rubrici permanente la
revistele Noua Literatură,
Suplimentul de Cultură şi
Observator Cultural. A debutat
cu volumul Născut în URSS
(Polirom 2006, ediţia a II-a în
2007, ediţia III-a în 2010,
ediţia IV-a în 2013), care
apare în anul 2007 şi la
Editura Ad Marginem din Rusia,
în 2009 laEditura KX – Critique
& Humanism din Bulgaria, în
2010 la Editura Akal din Spania
şi Editura Hacca din Italia, în
2011 la Editura L’Harmattan din
Ungaria şi la Editura Sulakauri
din Georgia, iar în 2014 la
Editora Claroscuro din Polonia.
Cartea a fost nominalizată la
Premiul de debut al revistei
Cuvântul, Premiul pentru Roman
şi Memorialistică al revistei
„Observator cultural” şiPremiul
Opera Prima al Fundaţiei
Anonimul. Volumul a fost
distins cu Premiul pentru debut
al României literare şi cu
Premiul pentru debut al Uniunii
Scriitorilor din România. Alte
volume: Ultimii eretici ai
Imperiului; Ceea ce ne
desparte. Epistolarul de la
Hanul lui Manuc; Intelighenţia
rusă azi;ă trilogie a
marginalilor; Iluzia
anticomunismului. Lecturi
critice ale Raportului
Tismăneanu; Ucraina live.Criza
din Ucraina: de la Maidan la
război ci
Statul postmodern
Statele moderne sunt birocrații
teritoriale ținute să
administreze distribuția de
bunuri publice către locuitorii
unui teritoriu determinat. Ele
sunt expresia modernității
industriale - și au funcționat
fără cusur pe întreaga perioadă
a capitalismului industrial.
Odată cu apariția unui nou tip
de capitalism - cel comercial
sau post-industrial - statul
modern a început să intre în
criză, iar criza s-a accentuat
odată cu noul val de
globalizare generat de noile
tehnologii. Azi, statul modern
e o entitate locală, vetustă și
întrucâtva neputincioasă într-o
lume tot mai non-teritorială și
mai fluidă. Suveranitatea
populară a devenit mai mult o
lozincă decât o realitate
palpabilă.
Toată starea de spirit anti-
establishment provine, în
ultimă instanță, din
constatarea că, în condițiile
globalizării ireversibile,
statul modern nu mai poate să
asigure bunurile publice pentru
a căror producție și
distribuție a fost creat. De
aici și sentimentul de frică,
pe care îl speculează atât
noile mișcări autohtoniste,
autoritare și conservatoare,
cât și noua stângă
anticapitalistă.
Soluția, firește, nu poate
consta în întărirea
teritorialității, fiindcă
lucrul ăsta nu mai e posibil,
deși e promis de toți liderii
politici ai noilor mișcări
protestatare. Lumea nu mai e de
mult una inter-națională; ea a
devenit cât se poate de
transnațională.
O soluție ar fi crearea de
federații gigant, la nivel
continental - care, prin simpla
lor mărime să poată readuce
lumea în hotarele cunoscute ale
inter-naționalismului. Dar și
soluția asta mi se pare
paseistă, o încercare de
reluare a modelelor moderne la
o scară mult mai mare prin
crearea de națiuni continentale
- sau poate chiar a unei
națiuni globale.
Dacă însă modernitatea a murit
prin simplu progres tehnologic,
o soluție mult mai bună mi se
pare transformarea actualelor
state moderne în state
postmoderne. Iar asta
presupune, în primul rând, o
dezvoltare a lor pe dimensiuni
non-teritoriale.
Mai jos voi da câteva exemple
de astfel de posibile
dezvoltări.
1. Universalizarea accesului la
justiție, la educație și chiar
la servicii medicale
Statele oferă aceste servicii
cetățenilor lor. Ele le-ar
putea oferi, contra unei taxe
lunare, și oricăror alte
persoane, oriunde ar locui
fizic acestea. Tehnologia pe
care o avem deja permite lucrul
ăsta.
Ne putem închipui, de exemplu,
judecarea unui proces civil
prin Skype - între indivizi
care acceptă codul civil al
statului care face judecata.
Atâta vreme cât tehnologia nu
mai face necesară prezența
fizică pentru accesarea
anumitor servicii, respectivele
servicii pot fi livrate oricui,
în manieră non-teritorială.
2. E-cetățenia (cetățenia
slabă)
Statele ar putea acorda e-
cetățenie oricărui om de pe
planetă, oriunde ar locui
acesta. Prin e-cetățenie
înțeleg acordarea dreptului de
vot și de inițiativă
cetățenească - nu și acordarea
celorlalte drepturi civile,
politice și sociale specifice
cetățeniei în sens tare.
Cu alte cuvinte, e-cetățeanul
nu primește pașaport al
statului al cărui e-cetățean
devine, nici drept de ședere pe
teritoriul respectivului stat -
ci doar drept de vot și de
inițiativă cetățenească.
În schimbul taxei lunare de e-
cetățenie, persoana respectivă
primește garanția că va fi
asistat în cazul în care statul
al cărui cetățean propriu-zis
este îi încalcă drepturile pe
care i le recunoaște oficial.
În felul ăsta, orice persoană
capătă o mai mare protecție a
drepturilor sale fără să fie
nevoit să părăsească țara în
care locuiește și fără să fie
obligat să obțină dublă
cetățenie (sau să renunțe la
cetățenia inițială).
Evident, e-cetățenia poate fi
combinată cu universalizarea
serviciilor de care pomeneam la
punctul (1).
3. E-rezidența
Despre e-rezidență am scris pe
larg
aici: https://medium.com/…/the-
open-state-a-case-for-e-
residency-….
Evident, e-rezidența poate fi
combinată cu e-cetățenia.
4. Economia non-teritorială
Odată cu apariția e-cetățenilor
și e-rezidenților, un stat își
poate dezvolta și o economie
non-teritorială, paralelă cu
cea teritorială.
Practic, economia non-
teritorială ar fi una pur
digitală, care să permită
interacțiuni de tip economic
între e-cetățeni, e-rezidenți,
cetățeni propriu-ziși și
rezidenți propriu-ziși.
De vreme ce tehnologia permite
interacțiuni non-teritoriale,
orice stat își poate crea o
economie non-teritorială
administrând și facilitând
interacțiunile economice dintre
e-rezidenții și e-cetățenii
săi.
Statele moderne își obțin
veniturile necesare
distribuției de bunuri publice
exclusiv prin teritorializare.
Odată ce și-ar dezvolta și
dimensiunea non-teritorială,
statele postmoderne ar avea
acces și la alte surse de
venit, care le-ar permite
practic să finanțeze, în
condiții de globalizare
transnațională, bunurile
publice tradiționale pe care le
furnizează cetățenilor lor în
sens tare.
Acest lucru le-ar conferi,
printre altele, o mai mare
putere de negociere în raport
cu corporațiile multinaționale,
deci o recâștigare a puterii
proprii - ceea ce ar duce la
sfârșitul actualei crize de
care pomeneam la început.
Globalizării de tip corporatist
i s-ar opune astfel o
globalizare civică, generată
chiar de state.
Pe scurt, cam așa văd eu
viitorul statelor în lumea
globalizării transnaționale. Și
tocmai pentru că asta e
viziunea mea a viitorului, nu
am cum să privesc cu simpatie
mișcările politice, fie ele de
stânga sau de dreapta, care ne
promit doar o revenire la lumea
inter-națională de dinainte de
globalizare.

George Steiner's Europe

THE QUESTION “WHITHER EUROPE”
has been asked so often that it
has become a clichéd
subcategory of another cliché,
the headline writer’s “Whither
X?” A Google search for
“Whither Europe?” turns up more
than six thousand uses of the
phrase. People were asking the
question after World War I and
again after World War II; they
asked it at the birth of the
European Union and have been
asking it, again and again, in
the wake of debt crises that
have threatened to tear that
union apart. Last May the
historian James J. Sheehan
tried to answer the question in
the pages ofCommonweal—although
the editors fastidiously
avoided the word “whither” in
the headline (we settled for “A
Continent Adrift”).
The title of George Steiner’s
recent book is The Idea of
Europe, but there is a strong
whiff of “whither” in the
book’s nervously elegiac tone.
When Steiner, who is generally
the kind of writer one would
expect to use that archaic word
without embarrassment, finally
arrives at his modest
speculations about Europe’s
future, he settles for the more
demotic “What next?” But most
of this very short book is
about Europe’s past, not its
future—about what has set the
Continent apart from the rest
of the world, including
America. Steiner’s method here
is impressionistic and
idiosyncratic: his list of
“five axioms” that have defined
Europe is a hodgepodge of
suggestive observations and
monumental truisms. It is
nevertheless an interesting
list. Steiner makes it
interesting by dint of style
and erudition. It does not
quite amount to a systematic
theory of Europe, but then,
Steiner does not promise one.
As his title indicates, he is
content to offer an idea—or
several ideas.
His list of things that make
Europe Europe starts with the
concrete and becomes gradually
more abstract. Item one is the
café or coffeehouse. “Draw the
coffeehouse map and you have
one of the essential markers of
the ‘idea of Europe.’”
A cup of coffee, a glass of
wine, a tea with rhum secures a
locale in which to work, to
dream, to play chess or simply
keep warm the whole day. It is
the club of the spirit and
the posterestante of the
homeless…. Three
principal cafés in imperial and
interwar Vienna provided
the agora, the locus of
eloquence and rivalry, for
competing schools of aesthetics
and political economy, of
psychoanalysis and philosophy.
Those wishing to meet Freud or
Karl Kraus, Musil or Carnap,
knew precisely in which café to
look, at whichStammtisch to
take their place. Danton and
Robespierre meet one last time
at the Procope. When the lights
go out in Europe, in August
1914, Jaurès is assassinated in
a café. In a Geneva café, Lenin
writes his treatise on empiro-
criticism and plays chess with
Trotsky.
According to Steiner, cafés
have the kind of cultural
importance in Continental
Europe that pubs and bars have
in English-speaking countries.
But American bars, he insists,
are very different in both
function and atmosphere:
[T]he American bar is a
sanctuary of dim lightning
[sic], often of darkness. It
throbs with music, often
deafening. Its sociology, its
psychological fabric are
permeated by sexuality, by the
presence, hoped for, dreamt of,
or actual, of women. No one
writes phenomenological tomes
at the table of an American bar
(cf. Sartre). Drinks have to be
renewed if the client is to
remain welcome. There are
‘bouncers’ to expel the
unwanted.
That’s well observed, even if
cafés, and a kind of café
culture, have been part of
metropolitan American life for
a long time now—and even if
Steiner’s description of bar
culture seems based more on
Raymond Chandler novels than on
personal experience. Even an
uncouth American from the wilds
of Arizona can acknowledge that
a good European café is a
wonderful thing; and, at least
in it’s nineteenth- and
twentieth-century prime, it
really did serve as an agora,
“a locus of eloquence and
rivalry.” But most of that is
history, even in Paris and
Vienna. The cafés remain, some
of them anyway, but their
social significance is not what
it once was. Which is why there
is something slightly pathetic
about Steiner’s promise that
“so long as there are
coffeehouses, the ‘idea of
Europe’ will have content.” If
the idea of Europe depends on
the survival of places called
cafés—rather than the idea of
the café, as Steiner conceives
it—than Europe’s future is
secure, but that security is
trivial. After all, if China
took over all of Europe
tomorrow, it’s a safe bet the
cafés would remain open.
The second item on Steiner’s
list is the most interesting
and original. “Europe has been,
is walked.”
The cartography of Europe
arises from the capacities, the
perceived horizons of human
feet. European men and women
have walked their maps, from
hamlet to hamlet, from village
to village, from city to city.
More often than not, distances
are on a human scale, they can
be mastered by the traveller on
foot, by the pilgrim to
Compostela, by thepromeneur, be
he solitaire or gregarious.
There are stretches of arid,
forbidding terrain; there are
marshes; alps tower. But none
of these constitute a terminal
obstacle. There are no Saharas,
no Badlands, no impassable
tundras. Mountain passes have
their shelters as parks have
their benches…. Europe has no
Death Valley, no Amazonia, no
‘outback’ intractable to the
traveller.
The allusion in the third
sentence is to Rousseau’s Les
Rêveries du promeneur
solitaire (“Reveries of a
Solitary Walker”), a minor
masterpiece of eighteenth-
century French literature, not
as famous or as important as
Rousseau’s political writing,
but just as good in its way,
and typically European in its
premise: here’s what I saw and
some thoughts I had while I was
walking around Paris. As
Steiner points out, the list of
great European philosophers and
poets who were walkers is a
long one: it includes Kant and
Kierkegaard, Hölderlin,
Wordsworth, and Péguy.
“Coleridge, a portly
individual, with various
physical afflictions, routinely
covers twenty to thirty
miles per diem across
difficult, mountainous ground,
composing poetry or intricate
theological arguments as he
does.”
It isn’t only Europe’s high
culture that has been informed
by the experience of walking.
Its whole landscape is crossed
with paths and others traces of
human presence. “The voyager
seems never to be altogether
out of reach of the church bell
in the next village. From time
immemorial, rivers have had
fords, fords also for oxen,
‘Oxfords,’ and bridges to dance
on as at Avignon. The beauties
of Europe are wholly
inseparable from the patina of
humanized time.” The case is
very different in America and
much of the rest of the world.
The beauties of this country—of
Yellowstone, say, or the
Painted Desert—are separable
from “the patina of humanized
time”: they are the beauties of
wilderness, whose appeal lies
precisely in their promise of a
spectacular natural world
untouched by civilization.
The deserts of the Australian
interior, of the American
Southwest, the “great woods” of
the Pacific states or of
Alaska, are virtually
impassable. The magnificence of
the Grand Canyon, of the
Florida swamps, of Ayer’s Rock
in the Australian vastness, is
that of tectonic, geological
dynamics almost menacingly
irrelevant to man. Hence the
feeling, often voiced by
tourists to Europe from the New
World or ‘down under’ that
European landscapes are
manicured, that their horizons
suffocate. Hence the feeling
that the American, the South
African, the Australian “big
skies” are unknown to Europe.
To an American eye, even
European clouds can seem
domesticated. They are so
crowded with ancient deities in
Tiepolo costumes.
I know that feeling well. I
remember once walking around
the foot of a picturesque
Burgundian hill town and
thinking, “This is very
beautiful, but I get the
impression that everything I
see here—not only the streets
and paths and terraced gardens,
but also the river bank and the
meadows beyond it—has been
touched by human hands and
feet. Wherever I step,
thousands of others, over
thousands of years, have
stepped before me.” It was a
mixed feeling. I would not have
changed anything about the
scene; it was perfect in its
way. But for an American who
grew up in the desert, this
“manicured” perfection was
alien and felt somehow
confining. Even when I was
outdoors and outside of town,
standing on unpaved ground, I
felt that I was still stuck
inside—stuck inside history.
The shadow of the human past
fell everywhere.
Connected to this is Steiner’s
third axiom:
The streets, the squares walked
by European men, women and
children are named a
hundredfold after statesmen,
military figures, poets,
artists, composers, scientists
and philosophers…. Very often
the street-sign will carry not
only the illustrious or
specialized name, but the
relevant dates and a summary
description. Cities such as
Paris, Milan, Florence,
Frankfurt, Weimar, Vienna,
Prague or Saint Petersburg are
living chronicles. To read
their street-signs is to leaf
through a present past.
Steiner contrasts this with
American towns and cities,
where “streets are named
‘Pine,’ ‘Maple,’ ‘Oak’ or
‘Willow.’” He mentions Sunset
Boulevard and Beacon Street in
Boston. “Even these,” he
writes, “are concessions to the
humane. American avenues,
roads, streets are
simply numbered[mark the horror
in those italics]…. Automobiles
just do not have the time to
ponder a Rue Nerval or a
Copernicus concourse.”

EVEN IF YOU WERE previously

unacquainted with Steiner’s
work, I’ve quoted enough of him
by now that you may have
noticed he is both unabashedly
elitist and less than
enthusiastic about American
culture. “Anti-American” would
be too strong a way of putting
it: he is not blind to
America’s virtues or ungrateful
for its achievements, and he
understands there is a “dark
side” to Europe’s “sovereignty
of remembrance.” “Europe is the
place where Goethe’s garden
almost borders on Buchenwald,
where the house of Corneille
abuts on the marketplace in
which Joan of Arc was hideously
done to death. Memorials to
murder, individual and
collective, are everywhere.”
Historical awareness can
shelter, but it can also
oppress, as Nietzsche
understood. If there is value
in remembering, it is sometimes
necessary to forget. Or at
least to remember less often.
As Steiner writes:
Even a child in Europe bends
under the weight of the past as
he so often does under that of
schoolbags far too crammed. How
often, when plodding the Rue
Descartes or crossing the Ponte
Vecchio or passing Rembrandt’s
house in Amsterdam, have I not
been overwhelmed, in even a
bodily sense, by the question:
“What is the use? What can
anyone of us add to the
immensities of the European
past?”… A literate European is
caught in the spiderweb of
an in memoriam at once luminous
and suffocating.
Americans are better at
forgetting. Indeed, Steiner
believes that our freedom from
the “weight of the past” is the
condition for our national
genius, such as it is. “When
Henry Ford declared that
‘history is bunk,’ he was
giving a password to creative
amnesia, to a power of
forgetting which underwrites
the pragmatic pursuit of
utopia…. How much truer to
Jesus’s manifesto ‘let the dead
bury their dead’ are the men
and women of the New World.”
That brings us to Steiner’s
fourth axiom, “the twofold
inheritance of Athens and
Jerusalem.” “To be a European
is to attempt to negotiate,
morally, intellectually and
existentially the rival ideals,
claims, and praxis of the city
of Socrates and of that of
Isaiah.” Athens stands, in
Steiner’s schema, for music,
mathematics, and speculative
thought, three uniquely human
activities that “come as near
as anything can to the
metaphoric intuition that we
have indeed been created in the
image of God.”
Uniquely human, yes; but
uniquely European? Steiner is
flagrantly Eurocentric. He
concedes that one can find
“some mode of music” wherever
one finds human beings. Still,
he insists, it is "worth
pondering...the question of
whether any of these manifold
[non-Western] musical
constructs…entail the miracles
of the meanings of meaning
which are conveyed to us by
Bach, Mozart, Beethoven or
Schubert.” It is indeed worth
pondering, but Steiner, alas,
spends no time pondering it,
perhaps because he fears it
would take him too far afield.
Or perhaps because Steiner does
not really believe it’s even a
question, and only formulates
it as one to be polite. One of
the least attractive features
of The Idea of Europe is its
casual condescension toward the
ideas and achievements of non-
European civilizations. The
problem isn’t that Steiner
seems largely ignorant of other
civilizations (there are
limits, after all, to what even
a polymath can be expected to
know). No, the problem is that,
in his search for the essence
of Europe, Steiner appears
strangely incurious about
parallel developments outside
of Europe, and strangely
complacent in his belief that
those developments are all
overshadowed by Europe’s
monumental “constructs.”
Steiner’s loyalties are clear
and irreproachable. At least, I
don’t reproach him for them—any
more than I reproach the
optometrist in Auxerre who once
told me that English was a
good-enough language for
science and commerce but that
French was unrivalled as a
language for literature,
Shakespeare be damned. That
kind of soft chauvinism is just
a sign of natural affection. It
may be silly, but it’s not
dangerous. Let every man think,
or at least say, that his own
wife is the most beautiful
woman in the world.
Still, one does not have to be
a cultural relativist or
blandly cosmopolitan to wonder
whether a European intellectual
who has spent his whole life
studying and teaching the
greatest works of European
literature, philosophy, and art
is really in the best position
to tell us what sets Europe
apart. One is likely to have
something more interesting to
say about the frontier between
one civilization and another
when one has spent some time on
both sides of it. (It’s worth
noting that Steiner, who has
lived in the United States, has
much more interesting things to
say about what distinguishes
Europe from North America than
about what distinguishes Europe
from Asia or Africa.) He does
note in passing that a few
places outside of Europe,
notably India, have
“contributed vitally” to
mathematics, “but the epic of
mathematical conjecture and
proof, of hypotheses radically
beyond material representation
or common understanding is, in
essence, that of Europe and, by
direct transfer, of North
America.” Steiner rates this
epic very highly. He thinks it
may be “the highest chapter,
the long noon hour, in the
being of man.” (Without
Steiner’s taste for apposition—
“the highest chapter” and “the
long noon hour”—this short book
would collapse into a
pamphlet.) Not coincidentally,
math and music are closely
related to one another, and
Steiner believes both are also
related to poetry (“the music
of thought”) and philosophy,
which has its own “magic of
both cadence and axiomatic
sequence.” In Steiner’s view,
all three belong, preeminently
if not exclusively, to modern
Europe by way of ancient
Greece.
Jerusalem, by contrast, stands
for “the monotheistic
challenge, the definition of
our humanity as in dialogue
with the transcendent, the
concept of a Supreme Book, the
notion of law as inextricable
from moral commandments, our
very sense of history as
purposeful time.” In the modern
era, these Jewish themes have
been secularized, often by
secular Jews. Marx’s “rage for
social justice and messianic
historicism” derives from Amos
and Jeremiah. Freud’s
“assumption of an original
crime—the killing of the
father” recapitulates the story
of the Fall. Einstein’s “trust
in cosmic order,” his
“tenacious refusal of chaos”
echo the Psalms and Maimonides.
“Judaism and its two principal
footnotes, Christianity and
utopian socialism, are
descendents of Sinaï, even
where Jews themselves were
nothing but a despised, hunted
handful.” Steiner agrees with
Leo Strauss that the tension
between Athens and Jerusalem,
between the imperatives of
philosophy and science on the
one hand and those of faith and
revelation on the other, cannot
be resolved. Thus, the idea of
Europe is, as Steiner writes, a
tale of two cities—and will
remain so as long as Europe
lasts.
The certainty that it will not
last forever is Steiner’s fifth
and final axiom. For as long as
there has been a Europe,
Europeans have been asking
themselves how and when Europe
would end—or how and when the
world would end, which, until a
few hundred years ago, came to
the same thing. The European
imagination is, as Steiner puts
it, eschatological. Its
conception of history is linear
and bounded. From Christian
millenarianism to Oswald
Spengler, Europeans have always
been anticipating the end of
days, with dread or enthusiasm.
“In a secular, intellectualized
format, a ‘sense of an ending’
is explicit in Hegel’s theory
of history as it had been in
Carnot’s momentous formulation
of entropy, of the inevitable
extinction of energy.” The two
world wars, which together
resulted in the deaths of
approximately a hundred million
people, appeared to confirm
this persistent intimation that
Europe was perishable. The only
question was whether it would
end with a bang or a whimper.

SO, WHITHER EUROPE? Steiner

concedes that he is probably
not competent to address an
issue as complicated as that of
Europe’s future. He says he
does not know enough about
economics, demography, law, or
information theory. “For
someone thus limited to address
the agenda of a possible
European renascence borders on
impertinence.” He’s right of
course, but no one reading this
book is likely to care. The
fact is, no one is competent to
offer an authoritative
prediction about Europe’s long-
term future, and what we want
from someone like Steiner is
not so much a prediction as a
set of suggestions about where
Europe ought to be headed and
what it can do to correct
course. A social critic’s job
is to talk about priorities,
not probabilities.
Steiner believes that Europe’s
biggest challenge is to
reconcile political and
economic unification with
cultural and, above all,
linguistic diversity. He
accepts that, in the wake of
the two world wars that almost
destroyed Europe, something
like the European Union was
necessary. But he worries that
this project, together with the
larger forces of globalization,
is threatening Europe’s social
diversity, the “prodigal mosaic
which often makes a trivial
distance, twenty kilometers
apart, a division between
worlds.” Part of the problem is
that the European Union’s
centralized administration has
tended to routinize and
homogenize areas of life that,
until recently, varied widely
from one part of the Continent
to another. One can lay some of
the blame for this at the feet
of rigid and overzealous
bureaucrats in Brussels, but
the truth is that,
notwithstanding the official
rhetoric, a unified Europe with
a single currency was always
going to be less various than
the congeries of wholly
independent nation states it
replaced. Culture and politics
are not independent variables;
any important change in one is
bound to affect the other. One
important part of European
integration has been the
opening of the labor market:
citizens of any of the E.U.’s
member states are allowed to
work in any other member state,
a change that has accelerated
the advance of English as
Europe’s commercial lingua
franca. It is this advance more
than anything else that worries
Steiner; he believes it will be
the first stage in the
marginalization or outright
obsolescence of some of
Europe’s other languages:
The death of a language is
irreparable, it diminishes the
possibilities of man. Nothing
threatens Europe more
radically—‘at the roots’—than
the detergent, exponential tide
of Anglo-American, and of the
uniform values and world-image
which that
devouringEsperanto brings with
it…. Europe will indeed perish
if it does not fight for its
languages, local traditions and
social autonomies.
But how should Europeans fight
for these things while
simultaneously resisting the
kind of blood-and-soil
nationalism that tore Europe
apart in the last century? Or,
as Steiner puts it, “How do we
dissociate a saving wealth of
difference from the long
chronicle of mutual
detestation?” He does not have
an answer; he knows only that
those “wiser” than himself must
find one, “and that the hour is
late.”
In the meantime, as Europe
seeks for a safe way to
preserve its particularities,
it must recommit itself to the
kind of humanism that, in
Steiner’s view, sets it apart
from the rest of the world, and
from America in particular.
Steiner is grateful enough for
such things as comfortable air
travel and modern dentistry—for
what he somewhat grandly calls
“the benefits and generosities”
of Americanization—but he
insists that a standard of
living is about more than per-
capita GDP. Steiner worries
that all our new material
comforts are lulling us
gradually into a pleasant and
mostly unnoticed stupefaction.
It’s up to Europe to find the
vaccine for the virus from
across the Atlantic that is
turning people all over the
world into a hoard of zombie
shoppers. Here is Steiner at
his most Steineresque as he
launches into his peroration:
The dignity of homo sapiens is
exactly that: the realization
of wisdom, the pursuit of
disinterested knowledge, the
creation of beauty. Making
money and flooding our lives
with increasingly trivialized
material goods is a profoundly
vulgar, emptying passion. It
may be that in ways as yet very
difficult to make out, Europe
will generate a counter-
industrial revolution even as
it generated the industrial
revolution itself. Certain
ideals of leisure, of privacy,
of anarchic individualism,
ideals almost stifled in the
conspicuous consumption and
uniformities of the American
and Asian-American models, may
have their natural function in
a European context, even if
that context entails a measure
of material retrenchment. Those
who knew eastern Europe during
the bleak decades, or Britain
in austerity, will know what
human solidarities and
creativities can derive from
relative poverty. It is not
political censorship that
kills: it is the despotism of
the mass-market and the rewards
of commercialized stardom.
The rhetoric here reminds me
of I’ll Take My Stand, the
famous collection of essays by
the Southern Agrarians, for
whom the North represented the
same kind of crass
commercialism and soulless mass
culture that Steiner associates
with America more generally.
I’m about as sympathetic to
Steiner’s old-world
conservatism as a proud
American can be. I recognize
and lament the tendency he
describes; I cherish some of
the values and institutions
that tendency endangers, even
if they do not constitute for
me, as they do for Steiner, a
kind of religion of high
culture. Still, I am struck by
the mismatch between the
richness and grandeur of
Steiner’s “idea of Europe” and
the meagerness of his
recommendations. Just one
paragraph after celebrating the
creative potential of “material
retrenchment” and “relative
poverty,” Steiner finds himself
grappling with Europe’s brain
drain—the loss of its most
promising scholars and
scientists to rich American
universities. The solution he
offers is the obvious one:
European universities should
pay their faculty more. There
is nothing wrong with this
solution, but it does seem odd
following hard upon Steiner’s
insistence that Europeans,
unlike those vulgar American
and Chinese moneygrubbers, know
how to make do with less. If
even the high priests of
Europe’s high culture are being
drawn away to American
universities by the wicked lure
of Mammon, then what hope is
there for the masses?
If there is still a
distinctively European way of
life, it has as much to do with
politics and economics as with
music and metaphysics. That's
why it's so strange that
Steiner, who can be very good
at describing Europe's material
culture, should seem so
uninterested in the material
conditions of culture. If he
were really intent on resisting
the tide of globalization that
threatens to sweep away
Europe’s local traditions—
rather than just striking an
elegant attitude of regret—he'd
have to pay some serious
attention to the dismal science
that deals with such mundane
stuff as agricultural subsidies
and labor regulations. One
comes away from this book with
the impression that Steiner
considers such matters not only
beyond his competence but also
beneath his dignity as a man of
ideas. He shouldn't. If Europe
is to remain anything like
Steiner’s idea of Europe, it
won’t be because of the
programming decisions of its
museum directors or the
faculty-retention rate of its
universities, important as
those things are. It will be
because European governments,
and the citizens who elect
them, give as much thought to
the quality of jobs and the
stability of communities as to
interest rates and purchasing
power. The idea of Europe is
about more than the glories of
leisure.

maximes sur la Philosophie

1. La «sagesse», voilà la quête
première de la Philosophie.
Kant ou Aristote riraient de
nos dissertations et de
l’obsession de l’argumentation.
2. Selon Aristote, on ne peut
juger de l’action d’homme qu’à
sa mort. La patience donnera
raison aux incompris.
3. Le pessimisme est une
prudence réaliste et positive,
il veille à la préservation
évolutive de toute chose, il
rend le progrès mesuré.
L’optimisme répond de la pensée
spéculative et du pari, pas
nécessairement aveugle, mais
dangereuse si non teinté de
mesure.
4. La Philosophie n’est pas
enfoncer les portes ouvertes,
mais les dégonder à jamais.
Seule celle de la Philosophie
demande la bonne clef.
5. Ce n’est pas parce qu’il est
nécessaire que la Philosophie
soit vulgarisée, qu’il faut, de
ce fait, tomber dans le côté
négatif du vulgaire. La mode de
la philosophie n’est en rien
une chance. Elle a fait tomber
la vulgarisation entre les
mains du business et de
l’argent.
6. Tout philosophe est
producteur de pensées : mais
très peu ont trouvé la force ou
le courage de produire une
réflexion sur celle-ci.
7. Il est impossible de définir
ce que doit être un Philosophe,
l’être-philosophe est unique
par essence. Seul l’ignorant
est empli de clichés. Le
philosophe doit faire taire les
incohérents et les mener vers
la cohérence. L’imbécile est
celui qui tire tout de rien et
s’en réjouit.
8. Même si tout philosophe est
unique – subjectif – il
apparaît comme inévitable
d’être réaliste, et de ne pas
hésiter à observer les choses
«cliniquement».
9. Les mots du philosophe sont
pesés, emplis de sens et
d’éclairage sur nous-mêmes. Ils
sont la confession d’un enfant
du siècle.
10. La philosophie pourrait se
réduire à un compromis entre la
science et l’art. Il y a la
rigueur logique mais aussi la
capacité à sublimer le Réel,
certes. Elle ressemble plutôt à
un architecte, elle structure
son chemin – sa méthode. Car la
philosophie n’est ni une
science, ni un art. Elle est un
domaine qui n’a pas d’égal,
elle possède son propre
«style».
11. La philosophie est un
activité disait Wittgenstein.
Il faut aller plus loin : elle
est un mode de vie,
indissociable de celui qui la
produit. « J’ai vécu en
philosophe, je mourrai en
philosophe » : voilà enfin un
élan de lyrisme chez Husserl !
12. La philosophe du XXIème
siècle qui prend une place de
spécialiste de l’actualité se
refuse à lui-même, il devient
un «philosophe de service». La
philosophie n’est pas
incompatible avec la réalité
actuelle. C’est elle-même qui
l’a produite. Discrètement.
Elégamment. Malheureusement.
13. Le philosophe se confronte
à un cruel paradoxe : il doit à
la fois vivre avec son temps et
se situer hors du temps. Acteur
et spectateur. Quand il tombe
dans la société du spectacle,
il devient spectateur de lui-
même et se perd.
14. La finalité de la
Philosophie est sa disparition,
autrement dit la découverte de
la Vérité. Alors toutes les
bibliothèques seraient brûlées.
C’est alors ici la niaiserie
philosophique par excellence,
comme le dit Mehdi Belhaj
Kacem, que cette confiance
aveugle en la science. Hegel
fait partie des assassins ratés
de la philosophie.
15. «Croire» est contraire à la
Philosophie. La philosophie
cherche à «savoir», pour se
défaire de tous ses penchants
naturels et irréfléchis.
16. Philosopher, ce n’est ni
penser «pour» ou «contre» mais
c’est penser «avec». Avec les
auteurs et avec les événements
de son temps.
17. Faire de philosophie de la
philosophie et du philosophe,
voilà un projet qui poserait
cette activité en phase avec
son temps, son époque. La
philosophie coule son temps à
se noyer dans des remises en
question, mais jamais de
questionner ces remises en
question.
18. La philosophie n’est pas un
guide de pensée, il n’a rien du
religieux. Sa parole ne doit
pas être sacrée, et doit
toujours être critiquée. Quand
il s’agit du Divin, le
philosophe enfile l’habit du
spéculateur. Il pousse l’esprit
à ses limites, caressant le
néant d’une main agile.
19. Penser c’est définir,
discriminer, c’est critiquer.
La critique est le fondement de
la philosophie car elle cherche
à distinguer les choses.
20. La philosophie allie
passion et réaction, ou, parler
comme Kant, «réceptivité» et
«spontanéité». L’attitude
philosophique au quotidien.
21. La philosophie est-elle à
la pensée ce que l’onanisme est
au plaisir sexuel ? Rien de
plus sûr : tout le monde la
pratique, tout le monde sait
que tout le monde la pratique,
mais elle est moquée, dénigrée
par beaucoup.
22. La philosophie ne nous
promet pas la joie, elle nous
l’offre. Or, avant tout, il
faut passer par l’angoisse dont
les questionnements incessants
nous assaillis.
23. La philosophie naît d’une
angoisse, des peurs qu’engendre
ce sous-sol obscur qu’est
l’existence, et que l’homme
veut éclairer par son savoir.
24. Philosopher c’est vivre les
choses comme si c’était la
première fois.
25. Il n’est jamais trop tard
pour remettre la philosophie
sur «le bon chemin». Pour cela,
l’Université française doit
penser autrement. La
philosophie universitaire s’est
perdue elle-même dans la
culture du résultat, contraire
à ce qu’elle cherche à
transmettre.
26. La philosophie
universitaire délaisse trop
souvent les contemporains au
profit des classiques. Il faut
savoir marcher sur ses deux
jambes !
27. La philosophie oublie trop
souvent que tout est
susceptible d’être son objet
d’étude. Tout, autrement dit,
elle-même.
28. L’escroquerie hégélienne a
permis à la philosophie
française de (sur)vivre au
XXème siècle. Ce temps est
révolu, désormais.
29. Il ne faut pas se méprendre
: ce ne sont pas les hommes qui
ont délaissés la philosophie,
mais la philosophie qui a
abandonné les hommes.
30. La philosophie s’est
fourvoyée le jour où elle a
préféré « vendre son âme » à la
Science, et s’auto-emprisonner
dans la Morale. La tendance
faustienne de la philosophie.
31. Au XXIème siècle, la
philosophie est devenu ce
cadavre moribond dont on essaye
de se débarrasser
définitivement dans le premier
lac venu.
32. La philosophie doit se
nourrir de ce qui lui est
étranger, pour pouvoir penser
et se questionner sur elle-
même. Sinon, elle est
cadavéreuse.
33. « La sagesse c’est ce que
le solitaire se chuchote à lui-
même sur la place publique ».
Que Nietzsche a la dent dure…
34. L’indignation est cette
escroquerie intellectuelle qui
donne bonne conscience à celui
qui la défend. Il se croit un
héros, à tort. L’indignation
est une activité contraire à la
philosophie.
35. La philosophie n’est pas là
pour apporter des réponses aux
choses, mais pour poser les
bonnes questions, celles qui
savent éclairer.
36. A inscrire sur la porte des
pédants : la philosophie n’est
pas faite pour ceux qui pensent
qu’il suffit d’être intelligent
pour échapper à la bêtise. Elle
n’épargne personne,
heureusement!
37. L’existence des choses
extérieures n’est pas le
problème de la philosophie dans
lequel elle s’est oubliée elle-
même.
38. Les concepts explicatifs ne
disent rien de la vie – ils
l’assassinent.
39. Le philosophe est un
«esprit libre», il se doit de
se détacher des
conditionnements de son temps
et de sa culture pour les
interroger. Devenir ainsi une
confession de son temps.
40. La philosophie c’est faire
du vélo d’appartement et donner
l’illusion de courir le Tour de
France. Rendre grandiose ce qui
va de soi.
41. Le « détachement »
philosophique n’est pas
« déchaînement » : car, comme
l’écrit Aristote, c’est le
philosophe qui donne la loi, la
limite – sa limite.
42. La philosophie est tension
; la sophistique est
prétention.
43. Pour philosopher, il faut
savoir main-tenir ses paradoxes
et s’engouffrer les fissures
abyssales de la pensée.
44. Sur la Philosophie, rien ne
sert les longs discours dans de
fastidieux traités : il faut
arriver à saisir la profondeur
de ce qu’elle est grâce à
l’apparente légèreté des
phrases qui la questionnent. Le
modèle indépassable sont
les Pensées de Pascal.

45. Faire de la philosophie

c’est, non pas penser tout seul
mais penser par soi-même.
46. La philosophie, il faut en
faire et certainement pas en
parler. Ceux qui en parlent
sont qui veulent s’y dérober –
la dénigrer. Comme en musique,
il faut jouer et non parler du
jeu de l’instrument : voilà
toute la différence en le
musicien et le mélomane.
47. Laissons-les tergiverser au
sujet de la Philosophie : comme
le pense Hegel, immergeons-nous
sans attendre car voici le seul
moyen d’apprendre à nager en
eaux troubles.
48. La philosophie n’est pas là
pour donner une excuse aux
choses, « au monde » mais une
explication indirecte : un
questionnement.
49. Philosopher sans joie
serait comme aimer une femme
qui ne serait que belle.
50. Je veux vous parler de la
philosophie comme un amoureux
qui n’arrive pas à adresser la
parole à sa bien-aimée mais qui
en parle à tout le monde autour
de lui.
51. Faire de la philosophie ce
n’est pas penser avec les idées
mais entre les idées : c’est
savoir les mettre en tension.
52. Philosopher ce n’est pas
dire ce que l’on sait mais
c’est affronter ce que l’on
pense.
53. Pour plagier Rimbaud, il
faut dire qu’on lit toujours
Nietzsche quand on a 17 ans.
54. C’est bien connu, les
Français n’ont jamais rien
compris à la philosophie, nous
disait Marx. Mais Marx a-t-il
lui-même compris les Français ?
55. Si je dois parler de la
fonction première et nécessaire
du philosophe, il faudrait dire
qu’il pose des questions. Non
comme un journaliste. Le
philosophe est toujours déjà
contenu dans sa propre
question. Sujet et objet.
56. La philosophie est un
furet. Elle est passée par ici,
elle repassera par là.
57. Philosophie n’est pas
science. Philosophie n’est pas
art. Philosophie est
philosophie.
58. Si pour Sartre le regard de
l’autre me chosifie, il faut
noter que le regard de Sartre
me pétrifie…
59. Travailler en réel
« philosophe » c’est se refuser
à prendre les messies pour des
lanternes.
60. Contre ceux qui défendent
la philosophie, il faut la
critiquer. Contre ceux
critiquent la philosophie, il
fait la défendre.
61. La politique est un prêt-à-
penser ; la philosophie prête à
penser.
62. Les vases les plus profonds
sont ceux qui sonnent le plus
creux. Il en va de même pour
les philosophes et les
philosophies.
63. Épitaphe à Schopenhauer.
Quand on ne supporte pas la
vérité, on se réfugie dans le
bouddhisme.
Is the US Too Democratic? Let's
See What Plato Says...
As readers will know, I’m a fan
of co-thinking, so it’s a great
pleasure to start a diablog*
with Rebecca
Newberger Goldstein. RNG is a
philosopher, novelist,
certified MacArthur “genius,”
winner of a National Humanities
Medal, and likely the closest
we can get to Plato being alive
in our midst (see Plato at
the Googleplex, which
wonderfully images what would
happen if Plato had to go on a
contemporary book tour).
But, to the business:
1. JB: We’re “too democratic,”
declares Andrew Sullivan, while
invoking Plato to explain
Donald Trump’s rise. Is
Sullivan right that Plato
feared too much democracy,
worrying it led to tyranny?
2. RNG: Plato is very relevant,
but Sullivan is very wrong
about why. He takes Plato’s dim
view of democracy out of
context, draws the wrong
lessons, and fatally
misunderstands what Plato means
by “elite.”
3. JB: What was Plato really
worried about?
4. RNG: Sullivan argues that
Plato believed democracy was
inherently dangerous, so
“hyperdemocracy,” which weakens
the power of the elites, is
even more perilous. Our
Founders, who studied their
Plato, constructed our
democracy so as to insert the
power of the elites as a brake
on mob rule. Extending voting
“far beyond propertied
white men,” risked“mobocracy.”
But the elite’s safeguarding
role has withered, and we’re
poised to play out Plato’s dire
prediction—democracy begets
tyranny. Behold Trump.
5. JB: Haven’t democracies
elected dictators? Perhaps
sometimes with “rational”
motives (undermining
unjust elites)? John Adams
feared“Democracy never lasts
long… it soon… murders itself.”
6. RNG: They have, but facing
that danger in democracy is
different from claiming that
the natural path of democracy
is towards tyranny. Context is
paramount. Plato makes these
claims during a real downer of
a discussion, a plunge into
political fatalism made all the
more depressing by Plato’s
having just laid out a
blueprint for his ideal state—
The Republic—an aristocracy in
its original sense, namely rule
by the best, the most
virtuous citizens (from arête),
who, schooled in philosophy,
are single-mindedly devoted to
the common good. In Plato’s
eyes, they alone qualify as
elites, and alone can be
trusted with power (precisely
because they don’t want it.
That’s what an education in
philosophy is supposed to do to
you).
7. JB: Indeed, “republic”
literally means
"public interest,” and
aristocracy only got
its hereditary sense ~1570s.
But few now see philosophy as a
qualification for leadership.
8. RNG: More’s the pity. In any
case, the qualification of
“propertied white males” is a
grotesque distortion of what
Plato had in mind. His elites
aren’t even permitted to own
private property, a
disincentive to those who seek
power for the wrong reasons.
9. JB: Interesting fix for
tricky, ever-present leadership
motivation problems. Those
whose leaders are public-
spirited (vs. greedily, self-
interestedly ambitious) are
fortunate.
10. RNG: Plato was not a
hopeful guy and, immediately
after imagining his ideal
state, he describes its
downfall. In his descending
determinism of decline, the
rule of “lovers of virtue”
(aristocracy, in original
sense) yields to those who love
honor and personal status
(timocracy), then those who
love wealth (plutocracy), then
to democracy, followed by
tyranny (worst of all).
11. JB: Tyranny meaning any
rule “not for the good of
those under it.” Many forget
the first listed justification
for American Independence was
"the public good.”
12. RNG: The only kind of
democracy that Plato forecasts
will inevitably evolve into
tyranny is itself evolved from
plutocracy. In this scenario,
injustice is already built into
the fabric of society. Severe
inequities mean that there are,
in effect, two separate city-
states—that of the rich and
that of the poor, “at war” with
one another.
13. JB: Short of “war,”
economic changes are worsening
rich vs poor “tensions.”
14. RNG: The degraded denizens
of the city of the poor rise up
in fury. Ideas of justice have
long been forgotten in the long
decline from the republic that,
for Plato, offered the very
definition of justice. It’s
only this kind of democracy,
driven by the swoon-inducing,
wealth-worshipping values of a
plutocratic oligarchy, that
Plato predicts will beget
tyranny. A canny politician
will read the desires for
material gain with cunning
accuracy, since he’s in thrall
to the very same desires, and,
unimpeded by any inconvenient
scruples, he’ll promise the
people everything. Perhaps
he’ll offer to teach them the
art of the deal.
15. JB: Dealing with mass anger
has one billionaire, Nick
Hanauer, afraid the “pitchforks
are coming” to their gleaming
gated communities.
16. RNG: So yes, there are
unsettling analogies between
the Trump phenomenon and
Plato’s darkest views about
democracy (The RepublicBook
VIII). But one doesn’t get at
the accurate analogies by going
on about “too much democracy,”
while ignoring the economic
inequalities that generate
Plato’s pessimism. Plato’s
relevance is nothing to do with
dreaming of restoring an
“elite” such as once ruled
America, defined by race,
gender, class, and wealth.
Those men had about as much in
common with Plato’s trustworthy
elites as Trump University has
with Plato’s Academy.
17. JB: Ha! You’ve summarized
Plato’s position in five words—
“The perfect state
defines justice.” Visible
fairness and justice are needed
by any state, no matter how
imperfect, to avoid Adams'
feared—“soon... murders
itself”—fate. Perceived
inequalities matter (see
Meritocracy Within Democracy).
--
*Footnote: A diablog is a
dialog on a blog, designed to
encourage co-thinking while
countering one-sidedness. Good
dialogs are rare in life, rarer
still online. Debates abound,
but they’re usually framed as
combat, the goal is for your
side to win. Better results
come from building not battling
(assembling from materials that
include the best ideas of
others). To get past your own
biases and limits usually means
working with those who have
different biases.
Facebook’s Research Ethics
Board Needs to Stay Far Away
from Facebook
About 1.7 billion people—almost
a quarter of the world’s
population—actively use the
social media platform . And
though it’s free, Facebook
isn’t charity. It has a
product, and that product is
you and me. The company cleared
a tidy $5.2 billion from user-
directed ads in the first
quarter of 2016 alone.
To keep that business running,
Facebook doesn’t just need
users: It needs active, engaged
users. Facebook needs to get in
your head, to understand how
you’ll respond to a product or
an offer or a marketing
campaign—and more and more,
it’s using internal experiments
to predict those behaviors. But
using those methods, commonly
referred to as neuromarketing,
means that Facebook needs to
address the same ethical
questions other behavioral
scientists do.
In 2014, Facebook undertook an
experiment on more than half a
million of its users,
manipulating feeds so some
people saw more positive posts
while others were exposed to a
more negative stream. The moods
were contagious: Those who saw
more good news wrote happier
posts and those who saw more
bad news wrote sadder posts.
But Facebook didn’t ask its
users permission to do this; it
has argued that their terms of
service allows it to structure
what you see. The blowback was
massive, with some wondering
whether the experiment pushed
depressed users towards
suicide. In response, Facebook
has recently decided to draw on
an essential element of ethics
in behavioral science: an
Institutional Review Board.
In academia, an IRB is a group
of independent professionals
who question and probe at
proposed experiments, trying to
determine whether or not they
are ethical. Although most IRBs
were set up after World War II,
the idea of such questioning is
much older. Thirty-eight
centuries ago, the Babylonian
king Hammurabi detailed medical
misconduct and set punishments
for it. The ideas in those
codes—that consent is paramount
and that you cannot violate the
trust of those under your care—
are embedded in these IRB
reviews. Why are you doing
this? Why do it this way? What
are the consequences? Does this
need to be done at all?
Facebook’s IRB is a step in the
right direction, but what does
it actually look like?
According to a report in
Consumerist, it is made up of
five Facebook employees who
review internal studies—though
not every study. Individual
researchers have the right and
discretion not to refer studies
for review, and only referred
studies will undergo the IRB’s
review process. (Disclosure: I
interviewed with Facebook to
head the board.)
While Facebook’s effort to
address ethical concerns in its
research is commendable, its
IRB structure has a number of
problems. For one thing, it’s
nearly impossible for the board
to be impartial while they
remain employees of Facebook.
As a director of IRB
submissions at a university, my
salary is paid by an
independent entity, not the
school. That separation is
essential. Inevitably, I’ve had
a brawl or two with researchers
who are invested in moving
forward with their research.
When an IRB says no to an
experiment—for example, a
cardio training study taking
place without medical personnel
on site—they don’t make many
friends. But the IRB’s choice
doesn’t affect their
livelihood. Can a Facebook
employee on an IRB board who
vetoes a research proposal say
the same?
There is also the issue of
giving researchers the power to
refuse to submit a study to an
IRB board. I have never met a
person who was ecstatic at the
prospect of an IRB submission:
Given their druthers, it is
likely that few would go
through with it. Telling a
researcher that it is up to
them to decide whether or not
to submit a research project
for review is a bit like
telling you and me to decide
whether the money we make is
taxable income.
This isn’t how IRBs are set up
to operate. In 1978, the
government issued guidelines to
summarize ethical principles
for human participant research.
It was later codified as Title
45 Code of Federal Regulations
Part 46. Part 107(e) of the CFR
mandates that “No IRB may have
a member participate in the
IRB’s initial or continuing
review of any project in which
the member has a conflicting
interest, except to provide
information requested by the
IRB.” When you work for the
company whose livelihood
depends, at least in part, on
IRB approval, and you have the
capacity to grant said
approval, there better be some
outstanding firewalls between
you and that company.
However, the CFR language isn’t
very strong and the above
section is the only one that
appears to address conflicts or
investigator self-direction. As
more companies use behavioral
science techniques to target
improvements to their product,
Congress should look into
updating the CFR, broadening
its scope to privately funded
work, and to use stronger
conflict of interest language
and to clarify when and how an
investigator may determine that
their work isn’t research.
As to Facebook’s IRB board,
setting it up was a good first
step. The second, riskier
stage, will be giving it some
teeth.