Manifestul Democrației și

Solidarității
DEMOS·WEDNESDAY, 14
SEPTEMBER 2016
Într-o țară în care puterea
politică și economică aparține
unui grup restrâns de oameni,
datoria noastră este să
reconstruim de la bază,
plecând de la oamenii simpli,
de la drepturile, nevoile și
aspirațiile lor, nu pentru a
cuceri puterea, ci pentru a o
reinventa după alte reguli.
Proiectul nostru reflectă o
putere care se bazează pe
educație, pe implicare, pe
cooperare, pe cinste, o putere
folosită exclusiv pentru a
construi o societate mai bună
și mai dreaptă pentru toți.
Dacă vom menține traiectoria
pe care ne aflăm acum, țara
va rămâne condamnată la
subdezvoltare și instabilitate.
Elita politică guvernează fără
viziune și fără proiecte, fiind
preocupată doar de accesul la
resurse, mimează lupta
politică și instigă cetățenii la
ură și dispreț reciproc.
Economia se dezvoltă cu
greutate, sacrificând atât
energia întreprinzătorilor, cât
și drepturile și prosperitatea
angajaților. De multe ori
sacrifică natura, resursele sau
soarta comunităților locale.
Educația și sănătatea devin
servicii de lux pentru mulți
dintre noi. Administrația este
slabă, prost plătită și
politizată, incapabilă să reziste
abuzului de putere și cu atât
mai puțin să susțină un proiect
de dezvoltare. După 25 de ani
de tranziție, trăim într-o
societate pe care unii reușesc
să o spolieze, din care mulți
încearcă să scape și căreia cei
mai mulți pot doar spera să îi
supraviețuiască.
Credem în demnitatea tuturor
oamenilor și în egalitatea lor în
drepturi și oportunități, în
libertatea și forța de a-și
decide viitorul comun, în
puterea de a schimba ceea ce
pare greu de schimbat.
Credem că democrația este
pentru toți, tineri și bătrâni,
bărbați și femei, educați și mai
puțin educați, săraci și bogați.
O democrație împlinită are
nevoie de solidaritate, de
cooperare, de încredere și de
speranță.
Ne dorim:
Să depășim tensiunile politice
sterile care maschează lupta
pentru putere și
compromisurile nefericite ale
ultimelor decenii.
Să reducem drastic sărăcia,
inegalitățile și privilegiile ce
macină societatea din interior
și o condamnă la instabilitate
și subdezvoltare.
Să trecem de la un model
economic bazat pe mâna de
lucru ieftină, pe dumping
social și de mediu la unul
centrat pe producție, inovație,
cooperare și sustenabilitate.
Să transformăm accesul
general la educație, sănătate
și cultură în priorități ale
guvernării.
Să avem o guvernare
transparentă și competentă,
responsabilă în fața cetățenilor
și capabilă să reziste capturii
grupurilor de interese
economice.
Să devenim mai responsabili
față de natură și să construim
instituții puternice de protecție
a biodiversității, a apei și
aerului.
Să oprim exploatarea
distructivă a resurselor
naturale și să integrăm
prioritățile de dezvoltare
economică cu cele legate de
mediu și protecție a
comunităților locale.
Împreună putem da un mesaj
puternic pentru reconstrucția
unei societăți prospere, juste
și armonioase.

Varujan Pambuccian / O privire

în economia iminentă: De ce
este nevoie să schimbăm
urgent sistemul educațional

În ultimii ani lumea a intrat

într-o epocă nouă, la sfârșitul
căreia societatea umană va fi
radical diferită de ce este ea
azi. Numită de
The economist A treia
Revoluție Industrială,
supralicitată la Forumul de la
Davos ca fiind a patra, ea se
caracterizează prin ceea ce eu
numesc Marea Diviziune
Economică.
Există două direcții care au
început să se decanteze în
ultimii ani și care utilizează
tehnologii și modele de
business diferite pentru a
adresa nevoi diferite.
Prima direcție se
caracterizează prin producție
sau servicii realizate prin
mijloace controlate digital, fie
că vorbim despre fabrici
robotizate, de agricultură
convențională robotizată, de
call-center-e construite pe
platforme de inteligență
artificială, de funcționari,
profesori sau medici în
anumite specialități –
programe de inteligență
artificială sau despre fabricație
aditivă. Este o direcție care se
referă la numere mari. Foarte
mari.
În direcția opusă se dezvoltă
o industrie de produse
și servicii personalizate care se
adresează nevoii de a ne simți
unici. Aici se concentrază
producția de bunuri
personalizate, agricultura pe
suprafețe mici, de cele mai
multe ori agricultura
de proprietate intelectuală,
serviciile de meditații,
mentoring, serviciile medicale
și sociale centrate pe
caracteristicile absolut
specifice ale unui individ cum
ar fi cele care își propun
modificarea ADN-ului sau
realizarea de organe sintetice.
Prima direcție este spațiul de
muncă al sistemelor digitale,
fie că vorbim de roboți
industriali sau capacități mari
de fabricație aditivă, fie că
vorbim de sisteme de
inteligență artificială.
Anul acesta Adidas a deschis
două fabrici noi: una în
Germania, cealaltă în Statele
Unite, adică acolo unde există
piețe majore pentru produsele
de sportswear. Anul viitor va
mai deschide două, în alte
două piețe importante: Marea
britanie și Franța. Nike a
anunțat că este pe același
drum.
Sigur, este important să ai
producția cât mai aproape de
locurile în care ai punctele de
vânzare. Pentru că e mai
ieftin. Mutarea producției în
China s-a făcut în anii 90,
pentru că forța de muncă era
acolo foarte ieftină. Pentru
multe industrii, mai ieftină
decât roboții industriali de
atunci.
Între timp, roboții industriali
au evoluat, au devenit mai
ieftini decât forța de muncă
asiatică și fabrica se mută
înapoi în locul îne se găsește
piața de desface, dar se mută
fără a angaja oameni ca
muncitori pentru că muncitorii
sunt în noua economie digitali.
Industria de sportswear a
anunțat deja disponibilizarea a
1.000.000 de muncitori asiatici
în 2017. Fabrica, adusă pe
scena economică de Prima
Revoluție Industrială se
transformă în ceva cu totul
nou și odată cu această
transformare dispare din
peisajul social clasa care a
dominat numeric societățile
industrializate, clasa
muncitoare. Producția pentru
piața de masă devine apanajuj
câtorva corporații uriașe care
își permit această
transformare.
În agricultură, acolo unde în
statele cu agricultură
convențională dezvoltată se
părea că forța de muncă a
ajuns la un minim, apariția în
acest an a utilajelor agricole
de tip dronă, utilaje capabile
să facă aproape toate
operațiunile fără a fi nevoie de
oameni, presiunea este de
scădere a forței de muncă sub
0,5% (azi ea a ajuns în Statele
Unite la 0,7% pe un trend
puternic descendent).
În servicii constatăm un
fenomen similar, de la
înlocuirea casierului de la
McDonalds cu sisteme digitale
și ideea utilizării unor brațe
robotice pentru a pune cartofii
prăjiți în pungi la apariția, tot
în acest an, a primului
teaching assistant – sistem de
inteligență artificială la
Universitatea Tehnică din
Georgia (Statele Unite).
Sistemele digitale preiau masiv
locuri de muncă din cele mai
variate domenii și produc un
număr nesemnificativ de locuri
de muncă de înaltă calificare.
Este un proces care va duce la
scăderea masivă a prețurilor și
la o democratizare fără
precedent a accesului la bunuri
și servicii de serie.
Această uriașă construcție
corporatist-digitală va fi
apanajul câtorva națiuni, cele
care sunt acum consolidate pe
piața globală. Nu ne numărăm
printre ele.
Tot în acești ultimi ani, au
apărut oferte spectaculoase de
bunuri de serie mică sau
realizate pentru o singură
persoană. Sunt mai scumpe,
dar răspund nevoii din noi de a
ne simți unici prin posesia unui
bun sau accesul la un serviciu
diferite de cele de masă. Nu
este o economie nouă, dar
este o economie într-o
creștere accentuată și, mai
ales, o economie în care
lucrătorul uman este esențial.
În următorii 10-15 ani,
această a doua economie va
deveni principalul angajator.
Aici găsim toate meseriile
tradiționale, de la instalator la
profesor și de la hair stylist la
medicul personal. Tot aici însă
apar meserii noi, unele pe care
le putem anticipa, altele pe
care imaginația nu le poate
intui. Dintre cele pe care le
putem anticipa sunt cele de
specialist în marketing cu
suport digital, chirurg ADN,
realizator de blueprint-uri
pentru fabricație digitală,
specialist în configurarea
proceselor de fabricație
digitală, specialist în
inteligență artificială.
Ce se va întâmpla cu o foarte
mare parte dintre oameni?
Yuval Harari, profesor de
antropologie la universitatea
din Tel Aviv spune că dacă
prima revoluție industrială
a adus pe scena socială
clasa muncitoare, a treia
revoluție industrială aduce
clasa oamenilor inutili. Și eu
cred că are dreptate. Și mai
cred că pentru orice stat cu
mințile în cap perspectiva unui
vector social major în zona
aceasta este cel puțin una
înspăimântătoare.
China este conștientă că va fi
prima lovită de această
mutație economică majoră și a
luat singura decizie inteligentă
pe care o putea lua: are deja
cel mai mare număr de fabrici
robotizate, sperând că dacă va
reuși să rămână un actor
major în zona producției de
bunuri va absorbi mai ușor
șocul social. Finlanda se
pregătește pentru introducerea
venitului universal de bază
începând cu anul 2017 ca un
proiect pilot în ideea
generalizării sale ulterioare. În
Elveția ideea a fost respinsă
zdrobitor, cu 77% dintre
votanți împotrivă, în cadrul
unui referendum ce a avut loc
în acest an. Franța și Olanda
iau în calcul o asemenea
abordare în timp ce Germania
a respins-o în 2013 în
Bundestag caracterizând-o ca
irealizabilă. Numai că
indiferent de poziționări clasa
oamenilor inutili este pe cale
să apară în anii ce urmează.
Dincolo de ceea ce se întâmplă
azi în lume și de lucrurile care
vor urma să se întâmple, cred
că mult mai important pentru
noi este să încercăm să
înțelegem ce se va întâmpla
în România și să încercăm
să evităm dezvoltarea
clasei oamenilor inutili ca
un vector social major.
Având în vedere realitățile
economiei românești un
asemenea fenomen este
imposibil de abordat.
O creștere a taxelor pentru a
asigura un venit fără muncă
este de nesuportat de o
economie orientată în mod
fundamental către outsourcing
sau servicii, mai ales că
locurile de muncă din ambele
domenii se vor eroda
consistent în viitorul apropiat.
O lăsare în voia sorții ar duce
la crearea condițiilor pentru
instaurarea unei dictaturi
antitehnologice, complet
anacronică și care ar
genera o prăpastie între
națiunea română și lumea
civilizată, doar de dragul
asigurării de locuri de
muncă la lopată și a
revenirii economiei Primei
Revoluții Industriale, adică
a unei economii precare
bazată pe utilizarea masivă
a forței de muncă umane.
La prima direcție a Marii
Diviziuni Economice nu vom
avea acces ca jucători și nu
vreau să mă lansez într-un
discurs nerealist.
Mai rămâne a doua direcție.
Dar pentru aceasta avem
nevoie urgent de schimbari
radicale în sistemul
educațional. Este singura
șansă pe care o avem ca
națiune și ar fi o eroare de
neiertat să o ratăm.
Sistemul educațional actual a
apărut la mijlocul secolului al
XIX-lea din ideile iluminismului
și nevoile Primei Revoluții
Industriale. Din iluminism a
preluat ideea universalității și
cea a finanțării publice. Din
prima Revoluție Industrială a
luat scopul și forma de
organizare. Sir Ken Robinson
explică foarte clar acest proces
și sunt întru totul de acord cu
ideile lui.
Scopul sistemului educațional
era crearea unui om cu un set
solid de cunoștințe căpătate în
școală și utilizabile repetitiv și
întocmai pe tot parcursul vieții.
Modelul școlii a fost și este
modelul celei mai de succes
instituții de la mijlocul
secolului al XIX-lea: fabrica.
Între timp, Prima Revoluție
Industrială s-a încheiat
demult, fabrica este pe cale să
dispară din universul uman, iar
omul celei de-A Treia Revoluții
Industriale este un om capabil
să se adapteze și să creeze
utilizând cunoștințe care se
îmbogățesc și se schimbă pe
tot parcursul vieții. Lucrul
acesta este mult mai greu de
realizat într-un sistem
educațional. Însăși ideea de
sistem pare a amenința
scopul. Ea vine și în
contradicție cu felul în care
este percepută școala de către
părinți, elevi și profesori, fel
extrem de bine fixat în ADN-ul
cultural al societăților umane.
Pentru că această criză a
sistemului educațional nu
este doar o criză
românească ci una globală.
O criză la care națiuni
diferite încearcă să dea
răspunsuri diferite. De la
ideile excentrice finlandeze
care nu vor duce nicăieri la
idei extrem de profunde
enunțate în spațiul Nord
American care, și acolo, se
izbesc de mentalul colectiv.
Dacă privim sondajele de
opinie făcute în întreaga zonă
euroatlantică, și România este
foarte bine reprezentată în ele,
majoritatea părinților își
doresc ca școala să fie un fel
de parcare cât mai bine
dotată, cu program prelungit și
cu reguli stricte și un sistem
de securitate bine pus la
punct. Majoritatea părinților
și elevilor europeni vor
materii mai ușoare, cât mai
puțin STEM, note mari și o
diplomă ca un soi de
certificat de intrare în
rândul lumii care să
garanteze un loc de muncă
pe viață într-o corporație
mare sau la stat. Lumea în
care puteai să-ți dorești așa
ceva dispare vertiginos. Ea
a fost posibilă datorită
tehnologiilor mai puțin
avansate ca azi și muncitorului
asiatic. Ea nu va mai exista
deloc în 10-15 ani, adică
atunci când un copil care
intră azi în școală devine
absolventul ei. Va exista
însă o lume cu oameni cu
profesii extrem de
diversificate și de
schimbătoare, cu o mare
abundență de produse
ieftine pentru toți, dar
foarte selectivă atunci când
vine vorba de ultimele
nivele ale piramidei lui
Maslow. O lume a celor care o
pot duce înainte și a celor
întreținuți de primii.
Este foarte greu de crezut că
cele două zone ale societății
umane vor trăi într-o armonie
perfectă, dar aceasta este o
discuție lungă pe care nu
vreau să o dezvolt acum. În
lumea aceasta nouă,
diferența dintre oameni și
dintre națiuni va fi dată de
un singur lucru: gradul de
educare și felul în care ea a
fost făcută.
Este extrem de riscant să
continuăm cu ideile de
standardizare în educație
venite din Prima Revoluție
Industrială. Cele mai
periculoase dintre ele sunt
legate de curricula unitară și
testele naționale, legate una
de cealaltă și venite din
gândirea unui număr foarte
mic de oameni care le decid
pentru parcursul pe termen
lung al unei întregi națiuni.
Dimpotrivă, abolirea testelor
naționale, libertatea
curriculară și asumarea
riscurilor educaționale de către
familie și nu de stat reprezintă,
cred eu, singura soluție pentru
a diminua masiv riscul social.
Mă tem că societatea
românească nu este pregătită
pentru așa ceva. Dar asta se
întâmplă și pentru că
temele majore ale lumii în
care trăim nu sunt
niciodată discutate în
spațiul public invadat de
subiecte tabloidale. Și
totuși trebuie să începem o
asemenea discuție și să
încercăm să găsim repede
alternative la un sistem
care va începe în curând să
alimenteze clasa oamenilor
inutili.

Andrei Plesu – Vivat Academia

Cu puțin timp în urmă, am
aflat de o postare pe Facebook
a lui Mircea Cărtărescu, care
deplîngea absența din
Academia Română a unor
oameni de cultură, pe care
domnia-sa îi socotea eligibili.
Printre ei, aveam onoarea să
fiu menționat și eu. Sînt flatat
să mă văd pomenit pe lista de
propuneri a unui scriitor de
anvergură (care, apropo, nu e
socotit nici el demn să fie
academician), dar scriu acest
text ca să declar – fără
fasoane, fără cochetării, fără
parapon – că ocuparea unui
fotoliu printre nemuritori nu
face parte din proiectul meu
de viață. Am alte griji, alte
urgențe, alte aspirații. Prin
urmare, ca să evităm, de la
bun început,
orice malentendu și orice
posibilă alunecare în penibil,
îmi iau – în mod public –
angajamentul să refuz orice
ofertă de intrare în Academie,
admițînd – ceea ce, de altfel, e
improbabil – că i-ar trece cuiva
prin cap să mă alinte cu un
asemenea dar. De ce? Mai
întîi, vorba lui Răzvan
Theodorescu, pentru că nu
merit. Imaginea mea despre o
„operă“ academică nu coincide
cu imaginea mea despre
lucrările proprii. N-o să
credeți, dar exact asta i-am
spus academicianului Dan
Berindei cînd, acum cîțiva ani,
după ce fusesem numit
directorul proaspăt înființatului
Institut de Istorie a Religiilor,
domnia-sa, amabil, mi-a
sugerat că ar fi cazul să devin
și membru al Academiei care
tutela institutul cu pricina. „Vă
mulțumesc, domnule profesor“
– a sunat răspunsul meu –
„dar cred că mai am încă de
lucru ca să binemerit titlul de
«academician».“ „Nu e cazul
să vă faceți probleme din acest
punct de vedere“ – mi-a
răspuns, prea generos, dl Dan
Berindei. „Se poate intra în
Academie și pentru alt fel de
contribuții decît cele strict
științifice. Gîndiți-vă la
Alexandru Bârlădeanu.“ Flatat
de o asemenea alăturare, m-
am întors acasă încă și mai
convins că nu merit…
Dar pe lîngă faptul că nu
merit, spun apăsat că nici nu
vreau. Motivele sînt, ca să
zicem așa, complexe și nu
găsesc potrivit să intru în
amănunte. Mă voi opri la un
singur obstacol care m-ar
determina să refuz radical o
afiliere de acest tip, admițînd
că, la o adică, aș fi de acord,
prin absurd, că o merit. E
vorba de faptul că nu înțeleg
structura, procedurile, criteriile
și exigențele venerabilei
instituții, avînd în vedere
istoria ei recentă. Dl Haiduc,
pe care l-am cunoscut ca pe
un om cumsecade și despre a
cărui prestație de chimist am
auzit numai lucruri bune, e de
părere, de pildă, că dl Neagu
Djuvara nu face știință, ci
operă de popularizare. Lasă că
nu e prea științific să te
pronunți, ca specialist în
chimie, asupra componentei
„științifice“ a unor lucrări de
istorie, dar răsfoind lista
academicienilor „consacrați“,
n-am sentimentul că întîlnesc
– cel puțin în domeniile la care
mă pricep cît de cît – o echipă
compactă de savanți riguroși și
celebri. Cum mi-ar putea
explica, de pildă, dl profesor
Haiduc de ce un profesionist ca
Șerban Papacostea e doar
„membru corespondent“ (ca și
Andrei Pippidi), în vreme ce dl
Marius Porumb e „membru
titular“? N-am nimic împotriva
lui Marius Porumb (măcar
despre el știu cîte ceva, în
vreme ce despre doamna
Dorina-Elena N. Rusu, membră
a secției de istorie, nu știu
nimic). Doar că nu pricep
mașinăria. În alte cazuri,
hărnicia incontinentă pare să
țină loc de valoare științifică
reală. E atît de „științific“
prolificul Alexandru Boboc ca
să merite încununarea
academică? Dar nici măcar
hărnicia nu pare să fie un
criteriu decisiv. Cît de
abundentă este contribuția
științifică a gînditorului Surdu
(care e chiar vicepreședinte al
Academiei!)? Sau, de pildă, cît
de viguroasă și iradiantă este
opera științifică a filozofului și
logicianului Tudorel Dima,
titular și el în forul suprem al
literelor și artelor autohtone?
Admit că sînt ignorant, că e
vina mea să nu fi auzit
niciodată de acest nume, dar
iată, de ieșeanul Ștefan
Afloroaei am auzit, ca și de
Mircea Flonta, Mircea Dumitru
sau Ilie Părvu. Deci se poate.
Dar într-o instituție în care e
membru post-mortem (slavă
Domnului!) Constantin Noica,
nu e nelegitim să vrei mai mult
ecou profesional din partea
unui „coleg“ ca Tudorel Dima,
devenit, fie și indirect, egal în
rang cu Noica. Mă bucur că
Ileana Mălăncioiu e membră a
Academiei. Dar poate îmi
explică dnii Theodorescu și
Haiduc de ce Ana Blandiana nu
e. Și dacă Academia e și o
instituție pentru grădinărirea
limbii și culturii române, unde
sînt Șerban Foarță, Gabriela
Adameșteanu, Mircea
Ivănescu, Nicolae Balotă, Emil
Brumaru, Livius Ciocârlie,
Eugen Negrici, Mihai Zamfir,
Paul Cornea? Și alții! Fie la
„titulari“ și „corespondenți“,
fie, cînd e cazul, la „post-
mortem“. Dintre cei din
străinătate, unde sînt Norman
Manea, Herta Müller, Toma
Pavel? Eu, unul, nu pricep! Mi
se pare meritată
„academizarea“ lui Sorin
Dumitrescu sau a lui Mircia
Dumitrescu. Dar de ce nu și
Vladimir Șetran? Sau
Ilfoveanu? Sau Câlția? Și, mai
ales, de ce nu, cu titlu „post-
mortem“, Horia Bernea, Ion
Bițan, Paul Neagu, Ion
Nicodim, Vasile Gorduz? Nu
sînt cam prea mulți cei care –
Theodorescu dixit – „nu
merită“? Sîntem, s-ar zice, o
cultură de marginali și
mediocri, de vreme ce singura
ei recoltă reprezentativă e cea,
nemilos selectivă, din aula
Academiei.
E drept, sînt destui care,
negăsind un loc liber în
Academia propriu-zisă sau
nemulțumiți să fie
academicienii unei singure
academii, au inventat și altele
și, cînd s-a putut, s-au înscris
în toate. Avem și o misterioasă
Academie de Științe ale
Securității Naționale (cu figura
fondatoare a marelui Gabriel
Oprea) și avem și Academia
Oamenilor de Știință din
România (150 de membri
titulari), în faldurile căreia își
împart „meritele“ științifice
Ecaterina Andronescu și
Theodor Meleșcanu, Ion
Iliescu, Ion Cristoiu și, last but
not least, inconturnabilul
Răzvan Theodorescu. Ce pot
pentru ca să mai spun? Vivat
Academia! Dar încă o dată – și
definitiv – fără mine!
Andrei Plesu – Re-citiri
Sînt pagini, din clasici, pe care
nu oboseşti să le citeşti, iarăşi
şi iarăşi, deşi ştii că asta nu
ajută la nimic. Iată:

Mihai Eminescu, 16 octombrie

1881: „Astăzi se încep
alegerile pentru Reichsrath în
Germania. Deşi lupta nu are
pentru cititorii noştri un interes
direct, totuşi înverşunarea cu
care se poartă, precum şi
vederile deosebite ce se
ciocnesc în ea merită atenţie şi
îndeamnă la asemănări. În
Germania luptele electorale
sînt departe de-a avea acea
lature hidoasă de intrigi
personale, de mici interese de
păsuială, de vînătoare de
funcţii şi de diurne pe care le
au la noi. Organele statului,
cele judecătoreşti şi cele
administrative, sînt
inamovibile, miniştrii se bucură
de încrederea regelui chiar
atunci cînd reprezentaţia
naţională le-ar fi nefavorabilă.
În opoziţie cu Parlamentul, în
contra voinţei majorităţii
liberale, s-au declarat războiul
de la 1866, care a întemeiat
unitatea şi mărimea actuală a
Germaniei. (...) Precum
vedem, lupta e între vederi
foarte deosebite şi cu toate
acestea e o luptă pentru a
determina voinţa statului, nu
însă o sfadă pentru împărţirea
bugetului şi a funcţiunilor.
Înrădăcinată în înclinări, în
instincte, ea se poartă fără
cruţare şi dintr-o parte şi
dintr-alata, păstrînd cu toate
acestea înaltul caracter moral
al unei lupte pentru idealuri
politice şi sociale. Cînd
comparăm aceste lucruri cu
sporul de funcţii, de nepotism,
de păsuieli, de diurne, de
făgăduinţi care se petrece la
noi în vremea alegerilor, cînd
vedem seriozitatea şi
adîncimea de vederi ce
predomină lupta de-acolo ş-o
comparăm cu goana de
interese personale care se
practică la noi sub pretextul
principiilor liberale naţionale,
ne vine să ne îndoim despre
folosul şi eficacitatea
sistemului parlamentar în ţări
fără cultură suficientă. Aci la
noi nu e chestie nici de liber-
schimb, nici de protecţionism,
aci statul nu are în vedere
apărarea claselor muncitoare,
aci chestie de căpetenie este
ca corectori de gazete să devie
milionari şi vînători de
abecedar directori de bancă şi
de drum de fier. Golul
intelectual şi moral care se
simte-n viaţa statului îl
întîmpinăm în aceeaşi măsură
în alte ramuri de viaţă publică:
în ştiinţă, în arte, pretutindeni.
A compara stările de la noi cu
cele străine înseamnă a
alătura un teatru de păpuşi cu
o luptă ce se petrece pe cîmp
limpede de bătălie.”
(M.Eminescu, Opere, XII, Ed.
Academiei RSR, 1985, pp.369-
370) Ion Luca Caragiale,
octombrie 1907: „...toţi
bărbaţii noştri de Stat, dela
nulităţi pînă la somităţi,
precum şi toată presa noastră
noastră urmează a crede că la
noi n-ar fi vorba decît de o
chestiune economică – adică
ţara n-ar avea alte nevoi decît
economice... Oricîte reforme s-
ar face în această direcţie,
unele mai ingenioase sau mai
simpliste, mai mult sau mai
puţin originale decît altele –
toate vor fi doar nişte
paliative. Răul de care suferă
ţara va rămînea, cum am mai
spus, şi va coace cu cît mai
acoperit cu atît mai adînc. Ţara
are nevoie de o fundamentală
reformă politică. Ba ceva mai
mult: cu atît pentru moment
starea intereselor materiale i
se va îmbunătăţi, cu cît
echilibrul acestora se va repeta
provizoriu, cu cît nevoile
mentale şi morale vor deveni
mai imperioase şi deci mai
violent strigătoare; - fiindcă
tot răul vine numai şi numai
dela falsa alcătuire politică, ce
nu mai poate ţinea astăzi în
picioare – dela deplorabila
noastră sistemă oligarhică,
fără restrîngere de număr, fără
limite de ranguri, fără raţiune
istorică, fără tradiţie şi fără
posibilitatea de a şi le crea
măcar cu timpul; avînd pentru
viaţa publică, pentru interesele
generale ale Statului, toate
păcatele oligarhiilor senile şi
putrede şi neavînd vreunul
dintre meritele oligarhiilor
voinice şi sănătoase. [Ţara]
are acum nevoie de o singură
reformă (...). Aşadar, mai întîi:
destul cu casta de strînsură
din vîrfuri pînă-n gunoaie!
Destul cu mamelucăria (...)!
destul cu absurdul anacronism,
hibrida Constituţie (...), pe
care ar trebui s-o punem
cuminte şi cu linişte la
arhivă... Şi pe urmă?...Pe
urmă ţara întreagă, chemată
să-şi exercite dreptul ei sfînt,
farà da se (va face de la
sine)...Vază-şi, după
înţelegerea şi judecata ei sub
paza Celui de sus, de nevoi! Şi
dacă nu va şti deocamdată
destul de bine, atunci...să
înveţe! Să înveţe, cu necazuri
şi jertfe, cum a învăţat toată
lumea civilizată.”
(I.L.Caragiale, Opere, V,
Fundaţia pentru Literatură şi
Artă “Regele Carol II”, 1938,
pp.183-185) A recitit pentru
Dvs. Andrei Pleşu

Andrei Plesu - Clasa politică.

Dicţionar de sinonime
Evident, clasa noastră politică
e alcătuită din tot soiul de
oameni. Nu e cazul să
generalizăm. Unii sînt de un
fel, alţii de alt fel. (Dacă mă
întrebaţi, la noi predomină cei
de un... anumit fel). Că
lucrurile nu merg grozav în
ţărişoară – şi asta nu de azi de
ieri – e de acord toată lumea.

Ar fi, desigur, excesiv să

spunem că toţi politicienii sînt
de vină. De vină sînt numai
aceia care pot fi desemnaţi
printr-unul sau mai multe
dintre cvasi-sinonimele
următoare, oferite generos (şi
pe bază de îndelungă
experienţă) de minunata limbă
română: derbedei, haimanale,
golani, lichele, lepre,
puşlamale, secături, mitocani,
lepădături, netrebnici,
scîrnăvii, javre, jigodii, ţoape,
caraghioşi, pezevenghi, cutre,
pungaşi, pramatii, otrepe,
escroci, netoţi, nătîngi,
neghiobi, nătărări, nerozi,
gură-cască, fluieră-vînt, tîrîie-
brîu, prostălăi, tonţi, tăntălăi,
găinari, nemernici, ticăloşi,
hoţomani, potlogari, canalii,
şarlatani, ciorditori, manglitori,
borfaşi, pişicheri, tîmpi,
şmecheri etc. etc. etc. Multe
dintre cuvintele de mai sus
sînt de origine turcă. Dar nu
turcii sînt vinovaţi de larga lor
răspîndire pe scena noastră
politică. E vorba, mai curînd,
de înclinaţia masochistă a unui
electorat „blînd, ospitalier, plin
de dor şi jale”. „Asta-i
situaţia!”. „N-o fi dracul chiar
atît de negru!” „N-ai ce-i face!”
– iată lozincile tradiţionale ale
moralei politice de pe la noi. În
(altă?) ordine de idei, e sublim
modul în care aleşii noştri
ajung să se identifice cu
faimoase modele ale literaturii
autohtone. Nae Girimea devine
şef de partid, dar, fire
complexă, împrumută şi cîte
ceva din vorbăria incultă a lui
Farfuridi sau din ipocrizia lui
Tipătescu. Coana Joiţica
ajunge şefă la liberali.
Îndărătul şefilor, e plin de slugi
fidele, de consanguini ai lui
Ghiţă Pristanda şi ai lui
Brînzovenescu. Agamiţă
Dandanache conduce Senatul,
Jupîn Dumitrache ia Internele,
Ipingescu se face analist
politic. Trahanache e „bun
organizator” de campanii
electorale, Caţavencu ia la
rînd, sincer şi devotat, toate
partidele, ofiţerii de „itindenţă”
şi „tiştii de vardişti” ajung
lideri de încredere şi salvează
patria de duşmani. Din umbră,
controlează lucrurile şi
stîrneşte panică cîte un „nenea
Iancu” (de la Ploieşti sau de
aiurea). Mai toată lumea îşi ia
doctoratul (după modelul
„doftorului de bătături” din
Italia, invocat de „Catindatul”
specialist în „magnetism” şi
„tachinărie”). Printre
„comentatorii politici”, avem şi
modelul Crăcănel („cu dinţii,
cu dinţii-am să-l rup!”), dar şi
pe acela al Efimiţei („Cum le
spui dumneata bobocule, mai
rar cineva!”). Conu`Leonida e
hermeneutul expert al tuturor
intrigilor, „maestrul” suveran
al presei române. Nu lipsesc o
sumedenie de şarmante şi
gălăgioase „dame”: Miţa
Baston, Didina Mazu, Veta,
Ziţa, toate cu „naturelul
simţitor”, dar gata de luptă.
Asistăm şi la „trădări”
catastrofale, şi la cîte un
primar „încurcat în trataţie de
amor” şi la crize de furie à la
Pampon. Meseria de politician
e mai primejdioasă - cum a
observat de curînd un fost
ministru, fost liberal, fost
intelectual fin - decît aceea a
unui războinic din linia întîi!
„Viaţa, onorul nesigure. Nu
mai putem merge cafiné!”
Unde mai pui că mai tot timpul
„procoror lipseşte oraş”, iar
cînd vine persecută numai
oameni cinstiţi, gata să se
sacrifice pentru ţară. Unii
preferă costumele turceşti, de
carnaval. Alţii aspiră la „haine
nemţeşti”. Europa? „Să-şi vadă
de treburile ei!” „Avem şi noi
faliţii noştri!” „Pe-aici nu se
trece!” Nici nu se prea vine!
Mai mult se pleacă! În rest,
avem femei-bărbate, bărbaţi
imberbi, beizadele, naşi, fini,
lume, lume, lume…
Spectacolul oferit zi de zi
publicului ambetat seamănă
grozav cu divertismentele de
la „Iunion” („comediile lui
Ionescu”). Uneori, totuşi,
atmosfera generală aduce mai
curînd a „Năpasta”…

Plesu- Două nedumeriri

despre lumea românească
de azi

1. Plagiatul ca problemă
metafizică. Pînă mai ieri,
credeam că ştiu ce e acela
un plagiat. Credeam, în
consecinţă, că orice om cu
educaţie minimală, capabil
să citească şi să compare
două texte puse în paralel,
are instrumentarul necesar
pentru a stabili dacă se află
sau nu dinaintea unui caz
de plagiat.

Pe scurt: dacă în dreapta

scrie „Cobori în jos luceafăr
blînd, alunecînd pe-o
rază…“ , iar dedesubt apare
semnătura „Mihai
Eminescu“, iar în stînga
vezi scris acelaşi text, dar,
de data acesta, semnătura
e „Gigi”, e limpede că Gigi
l-a plagiat pe Eminescu. În
ce mă priveşte, am văzut cu
ochii mei, în mai multe
ziare, pagini din doctoratul
lui Victor Ponta, alături de
pagini din lucrări ale altora
(nemenţionaţi ad locum):
erau identice. Şi nu e vorba
de cîteva asemenea pagini,
ci de o cifră cuprinsă între
85 şi 130. Într-o primă
etapă, Ponta însuşi
recunoştea 30, cu
precizarea stupefiantă că,
faţă de volumul întregii
sale lucrări, e vorba chiar
de o „performanţă”. Au
urmat scene groteşti: Liviu
Pop şi Ecaterina
Andronescu solidari,
milităreşte, cu şeful lor,
desfiinţări de comisii
inapte, chipurile, să afle
„adevărul” şi înfiinţări de
comisii noi, gata sa
conteste evidenţa,
lamentaţiile împricinatului,
ba făcîndu-se de rîs cu
declaraţia că „pe vremea
lui” nu existau încă
ghilimele, ba înfierînd, cu o
tenacitate nevrotică, o
cohortă de adversari –
mafioţi, stalinişti, securişti,
sorosişti, băsişti –
manevraţi cu toţii de nevoia
sadică de a discredita un
opozant politic de
anvergură cosmică etc.) În
capul meu, a înfiinţa
comisii de „experţi“ care să
„analizeze“ în ce măsură
„Cobori în jos luceafăr
blînd…“ e un vers
aparţinînd lui Gigi sau lui
Eminescu e o gugumănie.
La fel, a invita mari
specialişti care să
„discearnă“ între două sau
mai multe pagini identice,
cînd aceeaşi operaţiune se
poate face cu orice elev de
şcoală generală. Şi totuşi,
pe măsură ce trece timpul,
realizez că ceea ce mi se
părea un fapt limpede, la
îndemîna oricărei minţi
normale, e un mister, o
evanescentă problemă
metafizică, o subtilitate
iniţiatică. Gabriel Oprea nu
crede nici el că a plagiat.
Dacă mă-ntrebaţi, eu nu-l
cred copt încă nici pentru
un bacalaureat temeinic,
dar nu mai ştiu, şi, oricum,
n-am avut în mînă proba
anvergurii lui academice. O
fi cum zice el. Acum e, pe
tapet, cazul Tobă. Sincer
vorbind, cineva care crede
că „Apud“ e prenumele
unor autori citaţi, ca atare,
într-o bibliografie (că, să
zicem, numele lui Titu
Maiorescu se pune la litera
A, căci îl cheamă, nu-i aşa,
Apud Titu Maiorescu), e
încă departe de o calificare
doctorală. Dar iată că trei
specialişti găsesc
argumente (destul de
suprarealiste) care să-l
dezvinovăţească pe dl.
ministru. Am vrut să aflu
mai multe despre fiecare,
ca să pricep cît de sus pot
plasa dînşii „ştacheta
exigenţei”. Despre doi
dintre ei (Veronica
Mihalache şi Cristian Niţă)
n-am reuşit să aflu nimic.
În schimb, am citit cu
atenţie un CV al dlui
Claudiu Ţupulan. Ei bine, dl.
Ţupulan ne comunică, între
altele, la rubrica
„competenţe şi abilităţi” că
e foarte priceput în materie
de „gîndire analitică şi
sintetică”. Vă daţi seama?
Omul e blindat cînd e vorba
de activitate cerebrală. Ar fi
putut adăuga şi alte
înzestrări, în aceeaşi zonă,
de pildă că poate gîndi şi
repede şi încet, că lucrează
la fel de bine şi cu emisfera
stîngă şi cu cea dreaptă a
creierului său, că se
descurcă şi divergent şi
convergent etc. Una peste
alta, suntem asiguraţi că dl
Ţupulan are ca „abilitate”
principală capacitatea de a
gîndi, pe care noi, pînă
acum, o socoteam
distinctivă pentru homo
sapiens în genere… Pe de
altă parte, dl Ţupulan e
sincer: ne asigură, în
acelaşi CV, că are un „spirit
de echipă“ dezvoltat. Asta
lămureşte, oarecum,
lucrurile: nu priceperea
tehnică, nu „gîndirea
analitică” şi nici cea
„sintetică” vor fi fost
instrumentele cu care a
cercetat acuzaţiile aduse
dlui Tobă, ci vigurosul său
„spirit de echipă”, însoţit
de „obiectivitate şi
exigenţă” (alte calităţi
pentru care expertul nostru
se felicită). Toate
exemplele de mai sus
dovedesc, cu asupra de
măsură, că, dintr-o
infracţiune oarecum
banală, uşor decelabilă,
amendată încă de pe
băncile liceului ca
înşelătorie prin „copiere“,
plagiatul a devenit o taină,
un indescifrabil
machiaverlîc politic, o
„stafie“ care bîntuie
România pe multiple
paliere. Trebuie scris un
tratat sibilinic despre
plagiat. Care, evident, să
fie plagiat ulterior de
oricine vrea să ajungă în
posturi de încredere… 2.
După marea competiţie de
la Rio, mai tot românul
deplînge criza sportului în
patria noastră. N-am venit
acasă decît cu cinci medalii
amărîte. De ce? E simplu.
Sportivii noştri n-au
condiţii. Domeniul e
subfinanţat, ceea ce duce la
condiţii precare de
antrenament, la
„subţierea”
echipamentelor, la unele
„politizări”
contraproductive ş.a.m.d.
Nu mă dau competent în
materie, dar mărturisesc că
nu prea înţeleg tipul acesta
de explicaţii. Eu, din
marginea mea, aveam
impresia că sportul
înseamnă, esenţialmente,
două lucruri: aptitudine
fizică (şi psihică) + efort
intens şi disciplinat.
Talentul fără pregătire
asiduă nu ajunge, dar nici
sîrguinţa pregătirii fără
înzestrare specială. Pe de
altă parte există ceea ce se
cheamă „sportivitate”,
adică eleganţa de a şti să
pierzi, respectiv de a
recunoaşte, fără parapon,
valoarea adversarului. Îmi
pot imagina, fără efort, că
un om, sau o echipă, pot fi,
la un moment dat, în
cădere de formă, că există,
în chip inanalizabil,
generaţii de sportivi mai
dotaţi sau mai norocoşi
decît cei ai altor generaţii.
În definitiv, nu poţi livra,
anual, campioni din
categoria Nadia Comăneci
sau Ilie Năstase. Dar ideea
că dacă nu cîştigi tot
timpul, dacă randamentul
la mondiale nu e cel dorit,
dacă traversezi o pasă mai
şubredă în planul
performanţei sportive,
trebuie căutaţi „vinovaţi”
(evident la guvern, la
„şefi”, la „antrenori” etc.)
mi se pare cam infantilă.
Adică dacă mănîncă bătaie
un boxer autohton e de
vină Cioloş! Şi dacă
Patzaichin a fost un mare
sportiv, meritul e al lui Ilie
Verdeţ şi al lui Nicolae
Ceauşescu. Da, nu stăm
prea bine financiar şi
economic!. Avem
„subfinanţări” în sănătate,
în educaţie, în transporturi.
Avem şi în sport. Dar nu
suprafinanţarea a fost atu-
ul Nadiei Comăneci. Ci
geniul ei înnăscut,
tenacitatea ei exemplară,
steaua ei bună… După
capul meu, ca să ai o
excelentă condiţie fizică, să
te antrenezi stăruitor şi să
învingi în luptă, nu îţi
trebuie o susţinere
financiară de nivelul unui
spital, al unei şcoli, sau al
unei autostrăzi. Cînd
Steaua a pierdut meciul cu
Manchester City, nu
finanţarea a fost problema,
ci prestaţia jenantă a
echipei noastre. Asta e! Să
ne concentrăm pe o mai
bună evoluţie viitoare şi pe
o „recoltă” mai bună de
sportivi. Altfel, vom ajunge
să adoptăm modelul Kim
Jong Un: cine vine acasă
fără medalie e trimis la
munca de jos, în mină,
capată o raţie de mîncare
hipo-calorică şi e mutat
într-o locuinţă de tip
baracă! La noi, fiind
democraţie, putem în plus
să cerem căderea
guvernului…

Plesu-Cînd vorbeşte gura

fără tine

Domnul Călin Popescu-

Tăriceanu, invitat sa
comenteze numirea la
Interne a dlui Dragoş
Tudorache, a găsit de
cuviinţă să adopte, de la
înălţimea omului doi din
stat, tonul aroganţei
ofensatoare: dl Tudorache
e un „nimeni“. „N-am auzit
de el (…), nu este o
persoană cunoscută.“
Afirmaţia e amendabilă din
mai multe puncte de
vedere. Semnalez cîteva, în
speranţa că dl Tăriceanu se
va strădui mai mult, în
viitor, să gîndească (atît cît
se poate…) înainte de a-şi
lăsa gura să vorbească
singură. Expresia populară
la care mă refer sugerează
că, uneori, îndărătul cîte
unei vorbe proaste, nu e,
de fapt, nimeni: gura
lucrează autonom,
necontrolat, fără contact cu
„centrul de comandă”. Dlui
Tăriceanu i se întîmplă
destul de des să-şi lase
gura slobodă, să distribuie
cuvinte dincolo de care nu
pare să fie nimeni. Iată, din
punctul meu de vedere,
unde greşeşte celebrul
nostru preşedinte al
Senatului: 1. Comite o
grosolănie. Un înalt
demnitar ar trebui să fie
mai rezervat cînd vorbeşte
public, în termeni de
măruntă deriziune, despre
un ministru (fie el şi
proaspăt numit). Am spus
mereu că, dacă dl
Tăriceanu are o calitate
incontestabilă, aceasta e
buna creştere. Dar nu e
prima dată cînd educaţia lui
de-acasă face loc
moravurilor
comportamentale
dîmboviţene. E păcat! Cum
păcat este şi că formaţia sa
de băiat gigea nu a inclus şi
ceva mai multă gramatică
românească. 2. Confundă
valoarea cu notorietatea.
„Nu este o persoană
cunoscută.” Dl Tăriceanu
pare să creadă că „a fi
cunoscut” e o dovadă de
excelenţă. Fiecare dintre
noi „cunoaştem” o mulţime
de doamne şi domni (de la
televizor, din parlament,
din presă) a căror
insignifianţă e definitivă. Şi
spărgătorii de bănci, şi
ucigaţii în serie şi violatorii
ajung, uneori, foarte
repede, la cote maxime de
notorietate. La fel – evident
în alt plan – şi marii
manelişti, marii campioni,
marile vedete de
divertisment ş.a.m.d. În ce
mă priveşte, îmi doresc de
mulţi ani să nu mai văd pe
scena noastră politică
aceleaşi figuri obosite şi
previzibile. Visez să apară
la vîrf persoane noi,
„necunoscute“, gata să mă
surprindă, să aducă ceva
aer proaspăt în exerciţiul
funcţiei lor, dincolo de
atmosfera stătută din jurul
unor ”cunoscuţi”
parlamentari cu multiple
mandate şi cu prestaţie
cvasi-nulă, dincolo de vechi
figuri de partid mereu
încîntate de ele însele,
mereu prezente în diferite
studiouri de televiziune cu
aceleaşi platitudini, glumiţe
şi obrăznicii. 3. Îşi ia sfera
proprie de „cunoaştere“
drept criteriu garantat de
evaluare. „N-am auzit de
el.“ Nu vreau să-mi închipui
cum ar arăta un plonjon
inopinat în abisul de
„informaţii“ deţinute cu
autoritate de dl Tăriceanu.
Putem şti oare cît de larg
(sau de restrîns?) e
inventarul de personaje de
care politicianul nostru „a
auzit“? Ideea că cei despre
care „n-am auzit“ eu
trebuie evacuaţi prompt din
competiţie e cam ţanţoşă…
Cînd dl Tăriceanu a intrat în
politică nu auzise nimeni de
el (în afară, poate, de
publicul revistelor de
modă). Ca să nu spun că
sunt gata să-i propun
oricînd exigentului şef de
Senat o listă de nume
importante din diverse
domenii, de care cu
siguranţă domnia sa „n-a
auzit“ niciodată, ocupat
cum e cu automobilele,
motocicletele şi treburile
ţării. 4. Îşi dă singur cu
stîngul în dreptul, stimulînd
curiozitatea comparativă a
publicului. Apar, imediat
după declaraţia
„boierească” a dlui
Tăriceanu, cele două CV-uri
ale „litigiului”. Paralela e
stingheritoare. Pînă să
împlinească 40 de ani, noul
ministru de Interne a lucrat
ca expert în mai multe
servicii ale Comisiei
Europene şi în
administraţia ONU pentru
Kosovo. În acest timp, dl
Tăriceanu a fost, fireşte,
mai „cunoscut“, schimbînd,
la vedere, diferite fotolii
demne şi vide. Dl
Tudorache a făcut lucruri.
Dl Tăriceanu a fost
„reprezentativ“: poză bună,
haine şic, gesticulaţie
macro… 5. O dată mai mult,
se dovedeşte un soldat
cuminte al alianţelor sale
lucrative. Jos cu
tehnocraţii! Sus cu penalii!
Dar fără mari subtilităţi,
fără talent pentru
machiaverlicuri, fără exces
de inteligenţă. Prin 1990,
sau 1991, un (fost) amic
liberal mi-a propus să intru
în PNL, cu foarte
promiţătoare perspective.
L-am refuzat. După PCR,
îmi trecuse cheful să mai
fiu „partinic“. Amicul a fost
înţelegător. „Bănuiesc –
mi-a spus el într-o
scrisoare – că nu te prea
atrag nici liderii noştri“.
După care urma un mic
portret al fiecăruia. În
dreptul lui Tăriceanu stătea
sintagma „frumuşel şi
tont“. Îmi dau seama că,
povestind asta, comit o
mică indiscreţie şi că risc să
fac aceeaşi greşeală ca
aceea pe care i-o reproşez
senatorului: o anumită
jubilaţie ofensatoare. Pe de
altă parte, eu nu am,
pentru vorbele mele,
răspunderea pe care o are
al doilea om al ţării, iar
„frumuşel şi tont“ are şi un
ceva îngăduitor, aproape
tandru, absent, însă, din
formularea „e un nimeni!”
În rest, continui să insist
pentru efortul de a nu lăsa
gura să vorbească de una
singură, ca şi pentru
prudenţa de a nu face
politică fără intuiţie
politică, fără doctrină,
preferînd loialităţi de
circumstanţă, loialităţii –
nobile – a tradiţiei liberale.
E drept, nici cei rămaşi în
tabăra liberală nu par să
mai aibă multe în comun cu
propria lor tradiţie…

Cum ajunge creştinismul

religie?
Petre GURAN
În comentariile din ultima
vreme la articolele mele am
observat o posibilă barieră de
vocabular în textele mele, pe
care voi încerca s-o înlătur
printr-o discuție cu precădere
a acelor concepte care nu se
suprapun cu înțelesul comun al
cuvîntului.
Să începem chiar
cu religie, cuvînt ajuns în
limbă noastră prin două limbi
moderne, germană și franceză,
dar provenind din
latinescul religio. Consultarea
cîtorva dintre marile dicționare
ale limbii române ne dezvăluie
sensul cel mai răspîndit în
limbă care trimite spre relația
cu divinitatea: „totalitatea
învățăturilor și practicelor ce
constituesc raporturile omului
cu D-zeu“ (Șăineanu, 1929),
„respect față de Dumnezeu,
credință în
Dumnezeu: religiunea e
sentimentu dependenței
omului de
Dumnezeu“ (Scriban, 1939),
„credință în forțe
supranaturale și adorarea lor“
(DLRC 1955-57), „credință în
existența unei forțe
supranaturale (care implică un
ansamblu de acte rituale) și
adorarea ei“ (NODEX, 2000).
Dicționarul Enciclopedic
propune o definiție mai
complexă, pe care a căpătat-o
noțiunea de religie în știința
antropologică modernă:
„Ansamblu de idei, sentimente
și acțiuni împărtășite de un
grup și care oferă membrilor
săi un obiect de venerare, un
cod de comportament, un
cadru de referință pentru a
intra în relație cu grupul și
universul. De obicei, r. distinge
între real și supranatural,
vizează ceva ce transcende
cunoscutul sau naturalul, este
o recunoaștere a misteriosului
și a
supranaturalului; r. include un
concept sau o divinitate care
implică omul într-o experiență
dincolo de nevoile lui
personale sau sociale
imediate, recunoscută ca
«sacră» sau «sfînt㻓
(Dicționar Enciclopedic, 1993-
2009)
Această definiție, preluată
parțial și de alte dicționare
contemporane, indică acest
handicap care se creează între
înțelesul comun și cel
specializat și care duce la
amuțirea textelor. Totuși, dacă
ne raportăm la sensul
cuvîntului latinesc vom vedea
că definiția identificată de
antropologi corespunde
realității sistemelor religioase
precreștine. Religio înseamnă
și examen de
conștiință, probitate, pie-
tate, credință, cît
și sacrilegiu, impietate, bleste
m. Se mai inserează între
acestea sensul
de cult sau ritual și cel
de superstiție. Majoritatea
acestor sensuri se regăsesc la
Cicero, iar Augustin dezvăluie
la el această ambiguitate, pe
de o parte de a îndemna la
îndeplinirea cu grijă a
ritualurilor publice, pe de altă
parte de a ridiculiza
mitologia(De natura
deorum). Între credință,
exprimată prin gîndirea
filozofică, și religie se
deschisese o prăpastie în
lumea veche. Socrate fusese
acuzat de impietate.
Astfel, observația
antropologilor (de la Claude
Lévi-Strauss la René Girard)
că religia este un produs al
societății și un sistem de
organizare a acesteia
corespunde tabloului lumii
precreștine. Chiar Cicero
afirmă acest lucru cînd ne
spune că regele Numa
Pompilius a instituit religia
Romei, adică principalele ritua-
luri. Iar vina lui Remus este
aceea de a fi încălcat o limită
sacră, instituită de fratele său.
Concluzia la care ajunge
cercetarea antropologică, fie
că se apleacă asupra
societăților cu credințe
animiste și practici șamanice,
fie asupra religiilor antice, este
că ceea ce se vede din religie
este partea socială, adică
regulamentul de organizare și
funcționare a societății,
inclusiv funcția și rolul puterii
politice și ale ierarhiei pe care
aceasta o instituie. Alt aspect
preponderent al acestor religii
este faptul că oamenii
așteaptă de la zei să le regleze
viețile pămîntești. Sensul
acțiunii divinității este înspre
mundan, dedicat oarecum
exclusiv acestuia. De altfel,
Augustin, în De civitate dei, își
concentrează critica
păgînismului exact asupra
acestui aspect, al ineficacității
zeilor în reglarea treburilor
pămîntești, între acestea cea
mai importantă fiind ocrotirea
Romei. Dar în lumea antică
fiecare comunitate (polis sau
unitate politică bazată
pe ethnos) cere de la o
divinitate în primul rînd
această funcție politică. Intrînd
însă pe acest teren al religiei
ca scut terestru, Augustin
introduce în dezbatere
capacitatea și disponibilitatea
creștinismului de a concura
pentru acest rol.
Care este însă atitudinea lui
Iisus din Nazareth față de
acest mod de a înțelege
religia? Este plasat prin
naștere chiar în inima
iudaismului, prin genealogia
regală care îl prezintă ca
urmaș al lui David, se referă la
Dumnezeul lui Avraam, al lui
Isaac și al lui Iacov ca fiind
punctul de pornire al oricărui
discurs despre credință și
răspunde criticilor că a venit să
împlinească legea, nu s-o
strice. Prin urmare, aparent,
se angajează în modelul unui
sistem religios comunitar. Iisus
este iudeu în sensul politico-
religios evocat mai sus, așa
cum Cicero este roman și
practică ritualurile Romei. În
același timp, Iisus prezintă ca
modele de credință un
centurion roman și o femeie
canaaneană, cheamă întregul
univers la credința în învierea
morților, refuză să regleze
problema politică a poporului
iudeu (antagonismul cu
cuceritorul roman și
nemulțumirea față de
inadecvarea politico-religioasă
a urmașilor lui Irod), ba chiar
mai mult, afirmă că împărăția
Sa nu este din lumea aceasta,
că nu este dispus să angajeze
legiunile de îngeri în această
bătălie și că preferă să fie
crucificat pe nedrept decît să
scoată sabia ca să se apere.
În cele din urmă, comunitățile
care îi urmează învățătura de
credință se răspîndesc în
întreaga lume, dar în opoziție
pașnică cu religiile lumii.
Aceste adunări sînt sporadic
identificate ca vinovate de
impietate, fiindcă nu practică
ritualurile poliade, și supuse
unei persecuții dure. Tabloul
primelor trei secole ale
creștinismului arată doctrina
lui Iisus ca fiind suspectă de
lipsă de religiozitate.
Cuvîntul religie se atașează
totuși de creștinism, din limba
latină, prin periplul medieval al
cuvîntului, în înțelesul pe care
îl statornicește Augustin prin
tratatul său în care se
desparte de maniheism,
intitulat De vera
religione. Religio devine în
acest tratat adevărata
cunoaștere sau învățătura. Dar
Augustin depășește încă un
prag în identificarea
creștinismului cu o religie,
înDe civitate dei, cînd, demon-
tînd cu argumente istorice
acuzațiile păgînilor că
abandonul ritualurilor
strămoșești a adus pieirea
Romei, încearcă să găsească
un instrument prin care zeul
creștinilor să aibă o utilitate
publică. Acest instrument
este providența insondabilă a
lui Dumnezeu. Adversitatea și
confortul sînt deopotrivă
acțiuni providențiale, dar sînt
totuși purtări de grijă ale lui
Dumnezeu. Cele două cetăți se
întrepătrund, iar destinul lor
diferit nu se dezvăluie cu
desăvîrșire pînă la Judecata de
Apoi.
Nu este Augustin singurul
autor și mai ales nu este
responsabil în mod absolut de
alunecarea creștinismului spre
religie, dar el este creatorul
inițial al confuziei între
înțelesurile diferite pe care le
oferă dicționarele noastre
cuvîntului religie.
Cui i-e frică de „şoroşism”?

Frica de „şoroşism” naşte în

România monştri, iar bau-baul
pe care îl tot vântură fostul
premier Ponta şi alţii din
categoria conspiraţioniştilor
naţionalişti devine extrem de
nociv. Dacă scotocim în
cotloanele îmbâcsite ale
Internetului românesc, vom
găsi zeci de site-uri unde
teoriile conspiraţiei sunt
promovate ca nişte adevăruri
demonstrate ştiinţific. Toţi
cultivă un tip de ură aflată la
limita antisemitismului şi un
mod primitiv de a gândi.

Înainte de orice, care este

filosofia politică şi practică a lui
George Soros? Simplu spus,
aşa cum scrie însuşi
miliardarul filantrop, obiectivul
declarat al tuturor donaţiilor
pe care le face către sutele de
fundaţii de la nivel
internaţional este deschiderea
societăţilor închise şi cultivarea
gândirii critice. Din ambele
perspective, Victor Ponta
reprezintă un eşec al
„strategiilor malefice” ale lui
Soros. Fostul lider al PSD e o
dovadă vie că „manipularea
şoroşistă” nu funcţionează. De
fapt, chiar logica duşmanilor
lui Soros este absurdă – e ca
şi când eu aş afirma că oricine
a primit bani din sistemul
bugetar în timpul guvernării lui
Victor Ponta ar fi automat
„pontist”. Această
scurtcircuitare raţională nu îl
împiedică pe Victor Ponta,
premier prins cu mâţa-n sac şi
cu doctoratul fals în mapa sa
profesională, să vorbescă, fie
întrebat, fie neîntrebat despre
„oculta şoroşistă”. El pare
inspirat din site-uri
diversioniste precum
meritocratia.ro, activenews.ro
ori fluierul.ro, care nu se sfiesc
să vehiculeze informaţii
neverificate şi să lanseze
speculaţii conspiraţioniste. A
eticheta toţi cetăţenii care sunt
împotriva parlamentarilor
români care i-au dat imunitate
lui Oprea drept „cozi de topor
ale lui Soros”, a spune că
premierul Cioloş este
„prizonierul Sectei şoroşiste”
constituie adevăratul pericol
social. Primejdia vine tocmai
din presupoziţia conform
căreia nişte „forţe din afară”
ne spun nouă, românilor
frumoşi şi corecţi, ce şi cum să
facem. Că în spatele oricăror
decizii politice care nu ne
convin ar sta o „Ocultă” sau o
„Sectă”, condusă de oameni ca
Soros, care urmăresc scopuri
sinistre şi distrugerea ţării. Nu
ar fi mai simplu să vedem că
distrugerea ţării a fost făcută
chiar de către „bunii români”
care acum strigă că străinii vor
să ne fure gaura din covrig?
Aşa se face că bunul prieten al
fostului premier, actualul lider
naţionalist Ghiţă, a venit cu
ideea segregării „ONG-iştilor
lui Soros”, respectiv a lansat
iniţiativa de a împiedica orice
cetăţean al României care a
fost membru în organizaţii
non-guvernamentale plătite de
Soros să aibă acces la funcţii
publice. Dacă ne gândim că
Universitatea Central
Europeană de la Budapesta a
şcolarizat mii de studenţi
români, a angajat zeci de
profesori şi a susţinut sute de
proiecte, cum am putea
împiedica accesul acestor
oameni la resursele statului
român? Faptul că Fundaţia
Soros şi, ulterior, Fundaţia
pentru o Societate Deschisă a
finanţat mii de stagii de
pregătire, a acordat alte mii de
burse, a susţinut publicarea de
cărţi nu este o conspiraţie. O
demonstrează faptul că pe
această listă se află oameni
care n-au nicio legătură unii cu
alţii precum Mihai Răzvan
Ungureanu, Alina Mungiu şi
Andrei Marga, Monica Macovei
şi Andreea Pora, Adrian
Cioroianu şi Sorin Ioniţă sau
Cristian Pârvulescu şi Stelian
Tănase, dar şi Dacian Cioloş cu
Teodor Baconschi ori Marian
Munteanu. Cum am putea să
interzicem unor oameni care
au primit bani de la o fundaţie
non-profit să participe la
deciziile din România? Nu e o
formă de segregare şi, în cele
din urmă, de fascism?
Gândirea acestor oameni, care
pare extrasă din ideile auto-
proclamatului „departament
Zamolxe România”, face parte
dintr-un mod de a vedea
lumea care i-a adus la putere
pe Hitler şi pe alţi fascişti. Din
păcate, şi astăzi acesta este
un fenomen global, toate
relele lumii ar fi planificate de
Soros. Sunt nenumărate
publicaţii care vorbesc despre
conspiraţia Soros implicată în
aducerea la putere a lui
Obama, distrugerea turnurilor
gemene şi chiar criza
refugiaţilor. În Serbia, Soros ar
fi pregătit islamizarea din
Kosovo, iar în Rusia ortodoxul
Putin strigă în gura mare că
luptă cu aceeaşi ocultă. Nu e
nimic nou sub soare, după
cum se lamenta Ecleziastul.
Virusul gândirii
conspiraţioniste are aceleaşi
manifestări de-a lungul
timpului, iar în centru stau o
serie de „evrei malefici”. În
Evul Mediu erau rabinii care
mâncau copii de creştini, apoi
au fost protocoalele Sionului,
după care a fost familia
Rothschild sau, acum, George
Soros. Prostia conform căreia
ar exista forţe oculte care pot
să manipuleze populaţii întregi
există de mii de ani. Dar
această idee primitivă este
contrazisă chiar de existenţa
celor care afirmă puterea
nevăzută a păpuşarilor din
umbră. După ce a investit sute
de milioane de dolari în ONG-
urile româneşti, cum se explică
faptul că mult hulita „ocultă
şoroşistă” nu a putut să
împiedice venirea la putere a
PSD în repetate rânduri? Sau
dacă aceste Kabale sinistre au
atâta influenţă, cum se face că
indivizi precum Victor Ponta şi
alţii ca el au putut să ajungă
mereu în vârful piramidei
sociale? Dar e mult mai uşor
să dai vina pe alţii decât să
accepţi propriile tale defecte,
slăbiciuni sau neajunsuri. În
condiţiile în care peste 50%
din locuinţele din România nu
au canalizare, iar mare parte a
cetăţenilor, inclusiv multe
şcoli, folosesc veceurile din
curte, este de vină tot Soros,
sau incompetentele guvernări
ale trecutului (inclusiv mult
lăudata prestaţie a lui Victor
Ponta)? De fapt, George
Soros, miliardarul a cărui
avere este estimată la 7
miliarde de dolari, nu a făcut
niciodată un secret din
activităţile sale. Mai mult, nu e
un lucru ascuns faptul că
provine dintr-o familie de evrei
maghiari. Ce nu se ştie este
faptul că tatăl lui George Soros
a luptat împotriva naziştilor, că
a salvat sute de familii în
timpul Holocaustului din
Ungaria. Nu ştim că tânărul
George, care a plecat, în 1947,
în Anglia pentru a studia
finanţele, a muncit din greu
pentru a reuşi în viaţă. Vrem
să vedem mai degrabă faptul a
devenit celebru în Miercurea
neagră, când a pariat
împotriva lirei sterline şi când
a făcut un profit de 2 miliarde
de dolari. De fapt, ideea nu e
nici secretă, nici reţeta nu e
ocultă şi se numeşte
„filantrocapitalism”. Cei
interesaţi pot afla mai multe
detalii din cartea omonimă
scrisă de Matthew Bishop şi
Michael Green, care descriu
acest fenomen drept o formă
contemporană de capitalism.
Formula pare paradoxală,
după cum recunoaşte
miliardarul însuşi în cartea sa
autobiografică (Soros despre
Soros). Pare ridicol să spui că
trebuie să dai bani ca să faci
bani. Dar Soros nu este singur
în această paradigmă. Bill
Gates a donat 28 de miliarde
de dolari către organizaţia sa
non-profit; Mark Zuckerberg a
anunţat recent că donează 45
de miliarde de dolari pentru
„susţinerea potenţialului
umanităţii şi pentru
promovarea egalităţii”. Sigur
că, într-o societate tribală cum
este a noastră, în care oamenii
bogaţi dau bani pentru feştanii
în biserici şi numai de ochii
lumii, aceste gesturi de
generozitate par suspecte. Cu
toate acestea, filantropistul
american a finanţat într-o
manieră transparentă
înfiinţarea unor organizaţii
care promovează societatea
deschisă, concept utilizat de
către Soros în filiaţia ideatică a
lui Karl Popper. După unele
estimări, fundaţiile
internaţionale legate de ideile
societăţii deschise au atras
fonduri de peste 7 miliarde de
dolari şi au ca finalitate
înfiinţarea unor organizaţii
non-guvernamentale, care să
devină auto-sustenabile, prin
intermediul cărora pot fi
mobilizate resursele unor
societăţi înapoiate sau
controlate excesiv. Aceste
organizaţii devin agenţi ai
schimbării sociale şi evident că
exercită o presiune asupra
oricăror forme de abuz politic,
legislativ sau guvernamental.
De ce e malignă vehicularea
unor astfel de stupizenii?
Pentru că readuce în sfera
publică discursul fascist,
pentru că promovează
xenofobia şi chiar
antisemitismul şi, mai ales,
pentru că transformă prostia
într-o modalitate de
interacţiune publică.

Why Capitalism Creates

Pointless Jobs
By David Graeber
In the year 1930, John
Maynard Keynes predicted that
technology would have
advanced sufficiently by
century’s end that countries
like Great Britain or the United
States would achieve a 15-
hour work week. There’s every
reason to believe he was right.
In technological terms, we are
quite capable of this. And yet
it didn’t happen. Instead,
technology has been
marshaled, if anything, to
figure out ways to make us all
work more. In order to achieve
this, jobs have had to be
created that are, effectively,
pointless. Huge swathes of
people, in Europe and North
America in particular, spend
their entire working lives
performing tasks they secretly
believe do not really need to
be performed. The moral and
spiritual damage that comes
from this situation is profound.
It is a scar across our
collective soul. Yet virtually no
one talks about it.
Why did Keynes’ promised
utopia – still being eagerly
awaited in the ‘60s – never
materialise? The standard line
today is that he didn’t figure in
the massive increase in
consumerism. Given the choice
between less hours and more
toys and pleasures, we’ve
collectively chosen the latter.
This presents a nice morality
tale, but even a moment’s
reflection shows it can’t really
be true. Yes, we have
witnessed the creation of an
endless variety of new jobs
and industries since the ‘20s,
but very few have anything to
do with the production and
distribution of sushi, iPhones,
or fancy sneakers.
So what are these new jobs,
precisely? A recent report
comparing employment in the
US between 1910 and 2000
gives us a clear picture (and I
note, one pretty much exactly
echoed in the UK). Over the
course of the last century, the
number of workers employed
as domestic servants, in
industry, and in the farm
sector has collapsed
dramatically. At the same
time, “professional,
managerial, clerical, sales, and
service workers” tripled,
growing “from one-quarter to
three-quarters of total
employment.” In other words,
productive jobs have, just as
predicted, been largely
automated away (even if you
count industrial workers
globally, including the toiling
masses in India and China,
such workers are still not
nearly so large a percentage of
the world population as they
used to be).
But rather than allowing a
massive reduction of working
hours to free the world’s
population to pursue their own
projects, pleasures, visions,
and ideas, we have seen the
ballooning not even so much
of the “service” sector as of
the administrative sector, up
to and including the creation of
whole new industries like
financial services or
telemarketing, or the
unprecedented expansion of
sectors like corporate law,
academic and health
administration, human
resources, and public
relations. And these numbers
do not even reflect on all those
people whose job is to provide
administrative, technical, or
security support for these
industries, or for that matter
the whole host of ancillary
industries (dog-washers, all-
night pizza deliverymen) that
only exist because everyone
else is spending so much of
their time working in all the
other ones.
These are what I propose to
call “bullshit jobs.”
It’s as if someone were out
there making up pointless jobs
just for the sake of keeping us
all working. And here,
precisely, lies the mystery. In
capitalism, this is exactly what
is not supposed to happen.
Sure, in the old inefficient
socialist states like the Soviet
Union, where employment was
considered both a right and a
sacred duty, the system made
up as many jobs as they had
to (this is why in Soviet
department stores it took
three clerks to sell a piece of
meat). But, of course, this is
the very sort of problem
market competition is
supposed to fix. According to
economic theory, at least, the
last thing a profit-seeking firm
is going to do is shell out
money to workers they don’t
really need to employ. Still,
somehow, it happens.
While corporations may
engage in ruthless downsizing,
the layoffs and speed-ups
invariably fall on that class of
people who are actually
making, moving, fixing and
maintaining things; through
some strange alchemy no one
can quite explain, the number
of salaried paper-pushers
ultimately seems to expand,
and more and more employees
find themselves, not unlike
Soviet workers actually,
working 40 or even 50 hour
weeks on paper, but
effectively working 15 hours
just as Keynes predicted, since
the rest of their time is spent
organising or attending
motivational seminars,
updating their facebook
profiles or downloading TV
box-sets.
The answer clearly isn’t
economic: it’s moral and
political. The ruling class has
figured out that a happy and
productive population with free
time on their hands is a mortal
danger (think of what started
to happen when this even
began to be approximated in
the ‘60s). And, on the other
hand, the feeling that work is
a moral value in itself, and
that anyone not willing to
submit themselves to some
kind of intense work discipline
for most of their waking hours
deserves nothing, is
extraordinarily convenient for
them.
Once, when contemplating the
apparently endless growth of
administrative responsibilities
in British academic
departments, I came up with
one possible vision of hell. Hell
is a collection of individuals
who are spending the bulk of
their time working on a task
they don’t like and are not
especially good at. Say they
were hired because they were
excellent cabinet-makers, and
then discover they are
expected to spend a great deal
of their time frying fish.
Neither does the task really
need to be done – at least,
there’s only a very limited
number of fish that need to be
fried. Yet somehow, they all
become so obsessed with
resentment at the thought that
some of their co-workers
might be spending more time
making cabinets, and not
doing their fair share of the
fish-frying responsibilities, that
before long there’s endless
piles of useless badly cooked
fish piling up all over the
workshop and it’s all that
anyone really does.
I think this is actually a pretty
accurate description of the
moral dynamics of our own
economy.
*
Now, I realise any such
argument is going to run into
immediate objections: “who
are you to say what jobs are
really ‘necessary’? What’s
necessary anyway? You’re an
anthropology professor, what’s
the ‘need’ for that?” (And
indeed a lot of tabloid readers
would take the existence of
my job as the very definition
of wasteful social
expenditure.) And on one
level, this is obviously true.
There can be no objective
measure of social value.
I would not presume to tell
someone who is convinced
they are making a meaningful
contribution to the world that,
really, they are not. But what
about those people who are
themselves convinced their
jobs are meaningless? Not
long ago I got back in touch
with a school friend who I
hadn’t seen since I was 12. I
was amazed to discover that in
the interim, he had become
first a poet, then the front
man in an indie rock band. I’d
heard some of his songs on
the radio having no idea the
singer was someone I actually
knew. He was obviously
brilliant, innovative, and his
work had unquestionably
brightened and improved the
lives of people all over the
world. Yet, after a couple of
unsuccessful albums, he’d lost
his contract, and plagued with
debts and a newborn
daughter, ended up, as he put
it, “taking the default choice of
so many directionless folk: law
school.” Now he’s a corporate
lawyer working in a prominent
New York firm. He was the
first to admit that his job was
utterly meaningless,
contributed nothing to the
world, and, in his own
estimation, should not really
exist.
There’s a lot of questions one
could ask here, starting with,
what does it say about our
society that it seems to
generate an extremely limited
demand for talented poet-
musicians, but an apparently
infinite demand for specialists
in corporate law? (Answer: if
1% of the population controls
most of the disposable wealth,
what we call “the market”
reflects what they think is
useful or important, not
anybody else.) But even more,
it shows that most people in
these jobs are ultimately
aware of it. In fact, I’m not
sure I’ve ever met a corporate
lawyer who didn’t think their
job was bullshit. The same
goes for almost all the new
industries outlined above.
There is a whole class of
salaried professionals that,
should you meet them at
parties and admit that you do
something that might be
considered interesting (an
anthropologist, for example),
will want to avoid even
discussing their line of work
entirely. Give them a few
drinks, and they will launch
into tirades about how
pointless and stupid their job
really is.
This is a profound
psychological violence here.
How can one even begin to
speak of dignity in labour
when one secretly feels one’s
job should not exist? How can
it not create a sense of deep
rage and resentment. Yet it is
the peculiar genius of our
society that its rulers have
figured out a way, as in the
case of the fish-fryers, to
ensure that rage is directed
precisely against those who
actually do get to do
meaningful work. For instance:
in our society, there seems a
general rule that, the more
obviously one’s work benefits
other people, the less one is
likely to be paid for it. Again,
an objective measure is hard
to find, but one easy way to
get a sense is to ask: what
would happen were this entire
class of people to simply
disappear? Say what you like
about nurses, garbage
collectors, or mechanics, it’s
obvious that were they to
vanish in a puff of smoke, the
results would be immediate
and catastrophic. A world
without teachers or dock-
workers would soon be in
trouble, and even one without
science fiction writers or ska
musicians would clearly be a
lesser place. It’s not entirely
clear how humanity would
suffer were all private equity
CEOs, lobbyists, PR
researchers, actuaries,
telemarketers, bailiffs or legal
consultants to similarly vanish.
(Many suspect it might
markedly improve.) Yet apart
from a handful of well-touted
exceptions (doctors), the rule
holds surprisingly well.
Even more perverse, there
seems to be a broad sense
that this is the way things
should be. This is one of the
secret strengths of right-wing
populism. You can see it when
tabloids whip up resentment
against tube workers for
paralysing London during
contract disputes: the very
fact that tube workers can
paralyse London shows that
their work is actually
necessary, but this seems to
be precisely what annoys
people. It’s even clearer in the
US, where Republicans have
had remarkable success
mobilizing resentment against
school teachers, or auto
workers (and not, significantly,
against the school
administrators or auto industry
managers who actually cause
the problems) for their
supposedly bloated wages and
benefits. It’s as if they are
being told “but you get to
teach children! Or make cars!
You get to have real jobs! And
on top of that you have the
nerve to also expect middle-
class pensions and health
care?”
If someone had designed a
work regime perfectly suited
to maintaining the power of
finance capital, it’s hard to see
how they could have done a
better job. Real, productive
workers are relentlessly
squeezed and exploited. The
remainder are divided between
a terrorised stratum of the –
universally reviled –
unemployed and a larger
stratum who are basically paid
to do nothing, in positions
designed to make them
identify with the perspectives
and sensibilities of the ruling
class (managers,
administrators, etc) – and
particularly its financial
avatars – but, at the same
time, foster a simmering
resentment against anyone
whose work has clear and
undeniable social value.
Clearly, the system was never
consciously designed. It
emerged from almost a
century of trial and error. But
it is the only explanation for
why, despite our technological
capacities, we are not all
working 3-4 hour days.
Evonomics is free, it’s a labor
of love, and it's an expense.
We spend hundreds of hours
and lots of dollars each month
creating, curating, and
promoting content that drives
the next evolution of
economics. If you're like us —
if you think there’s a key
leverage point here for making
the world a better place —
please consider donating. We’ll
use your donation to deliver
even more game-changing
content, and to spread the
word about that content to
influential thinkers far and
wide.
Marx the Myth and Marx
the Man
The philosopher’s followers
puffed him up as an economic
Darwin, a revealer of new
scientific truths.
By
JONATHAN STEINBERG
Sept. 30, 2016 3:18 p.m. ET
0 COMMENTS
Gareth Stedman Jones, who
has been thinking about
Karl Marx for many years, has
now published his conclusions
in a large and unusual
biography. The central
argument is that there is an
“embarrassing gap between
image and reality,” between
the Marx of the intellectuals
and the man himself.
Following his death in 1883,
Marx was inflated by Engels
and later followers as the
economic Darwin. The Social
Democratic Party and its
theorists in Germany created
the myth that, in “Das
Kapital,” Marx had proved “the
approaching demise of
capitalism.” This was the Marx
embraced by 20th-century
revolutionaries.
As Mr. Stedman Jones writes,
the aim of his biography is “to
put Marx back in his 19th-
century surroundings, before
all these posthumous
elaborations of his character
and achievements were
constructed.” For in truth, the
posthumous publication of
Volume III of “Das Kapital”
proved to be, he suggests, a
“considerable disappointment.”
The work had been prepared
by Friedrich Engels from
Marx’s notes and appeared in
1894 with the bold subtitle
“The Process of Capitalist
Production as a Whole:
Critique of Political Economy.”
But soon after its
publication, Eugen von Böhm-
Bawerk, one of the main
figures in the Austrian School
of economics, declared that it
failed to produce “a
satisfactory theory of the
relation between values and
prices”—the question that had
preoccupied Marx for years. In
1899 even Eduard
Bernstein, one of Engels’s
closest colleagues, attacked
the so-called immiseration
theory, which claimed the
working class was destined to
get poorer and the
concentration of industry
greater.
Any life of Marx must include a
great many themes: Marx the
man, his family, exile and
poverty; German philosophy
and the conflicts within it;
Marx in politics and his
quarrels with friends and foes;
the revolutions of 1848; the
1871 Commune of Paris; the
development of trade unionism
in the United Kingdom; and of
course Marx’s philosophical
and economic writing. Marx
was often impossible to deal
with, as one of his fellow
radicals wrote: “Everyone who
contradicted him, he treated
with abject contempt; every
argument that he did not like
he answered either with biting
scorn at the unfathomable
ignorance that had prompted
it, or with opprobrious
aspersions upon the motives
of him who had advanced it.”
The Marx family had been
Jews in the Rhineland
provinces, which became
Prussian after 1815, and
benefited from the legacy of
Napoleonic occupation: Jews
at the time enjoyed more
rights there than anywhere
else in Germany. Marx’s uncle
Samuel was a rabbi and his
father, Heinrich, was a lawyer,
one of the few Jews admitted
to the bar. In order to
continue to practice law, he
converted to Christianity, and
baptism allowed his son to
study at university in Berlin
and to get a doctorate in
philosophy at Jena.
intelligent woman, but their
life was one of poverty and the
constant exile that was the lot
of the revolutionary thinker.
Marx, on the run for years,
settled finally in England in
1849, where revolutionaries
were no threat. Increasingly,
and embarrassingly, he found
it necessary to borrow money
from Engels, who had made a
great deal of it in Manchester.
Marx’s children suffered from
dreadful diseases and
discomforts, which Mr.
Stedman Jones describes
vividly and with compassion,
and Marx himself suffered
excruciating pain from
carbuncles and other chronic
ailments. The author judges
that Marx’s illnesses were “no
doubt . . . genuine, but it is
clear too that they also
provided protective cover for
postponement of the day of
reckoning.” That would be the
day when he had to finish the
work and complete the model.
Marx kept the family fed with
journalism. The New York
Daily Tribune, of which Charles
Dana was editor and Horace
Greeley proprietor, published
200,000 copies daily, the
largest circulation in the city.
Some 487 articles appeared in
its pages under Marx’s name,
of which 350 were written by
him, 125 by Engels and 12
jointly. His life was a constant
strain, as he worked furiously,
smoked too much, did not
keep regular hours. Nor did he
take care of his clothes and
appearance. It should be
noted here that throughout
this book Mr. Stedman Jones
calls his subject “Karl,” a
distracting mannerism.
Darwin, Marx andFreud belong
to that special category of
great figures who have
become symbolic. They do not
answer intellectually to their
first names.
One goal of this book is to set
Marx’s philosophical position
against the wider Prussian and
German context in the period
of reaction after the
Napoleonic wars. German
idealist philosophy and its
deep commitment to reality as
spirit needs to be understood
to explain Marx’s
methodology: Marx’s
dissertation (on Epicurus)
concludes: “As the world
becomes philosophical,
philosophy also becomes
worldly.”
Hegel’s influence among
intellectuals in Germany in the
years before 1848 represents
a unique chapter in European
intellectual history. Reading
and arguing about Hegel from
left and right marked this
generation permanently. The
Hegelian dialectic comes out in
Marx’s prose as “the weapon
of criticism cannot replace the
criticism of weapons” or “The
proletariat merely raises to the
rank of a principle what
society has made the principle
of the proletariat.” The
influence of Hegel’s work in
which the contradiction
between a proposition (thesis)
and its antithesis is resolved at
a higher level of truth
(synthesis) can be found in
Marx’s prose throughout his
life.
Important sections of Mr.
Stedman Jones’s portrait
follow the development of
Marx’s thinking from the
1840s to the early 1860s. He
discusses every major work
and some minor works of
Marx. He gives an account of
the revolutions of 1848 and
their failure, the new European
order that emerged afterward,
and the International
Workingmen’s Association—the
First International—which Marx
directed for years. Before the
eventual decline and death of
the great man, there is a long
chapter on the growth of the
English trade-union
movement, the changes in
world politics in the 1860s and
’70s, and how Marx became
famous. The last chapters
include correspondence with
the young Russian social
democrats, in which Marx
considers the possibility of
peasant communalism as a
source of revolution.
Throughout these pages,
Engels plays the secondary
role that he always accepted in
their partnership. He delivered
the eulogy in 1883 at Marx’s
grave: “Charles Darwin
discovered the law of the
development of organic nature
upon our planet. Marx is the
discoverer of the fundamental
law according to which human
history moves and develops
itself, a law so simple and self-
evident that its simple
enunciation is almost sufficient
to secure assent.”
That sort of achievement was
certainly Marx’s ambition. In
the preface to “Das Kapital,”
Marx warns his readers: “I do
not draw the figures of the
capitalist or the landlord in a
rosy light. But . . . [m]y stand
point, much less than any
other, does not make
individuals responsible for
conditions of which they are
social products, however much
they imagine themselves to be
above them, since my analysis
conceives the formation of the
economic structures of society
as a natural historical
process.”
Mr. Stedman Jones does not
mention this claim, but it is
very odd. If human beings
merely act out the laws of
capital accumulation without
consciousness of what they do,
it makes no difference to
reveal those laws. David
Ricardo’s model, which
underlies Marx’s analysis, had
a different aim, as he observed
in correspondence
with Malthus: “Political
Economy, you think, is an
enquiry into the nature of
causes of wealth: I think it
should rather be called an
enquiry into the laws which
determine the division of the
produce among the classes
who concur in its formation.”
Marx took from Ricardo the
idea that labor and capital are
the only two elements in the
market. The supply of labor
depends on population growth
and will always expand until it
reaches subsistence level.
Hence whatever it costs to
keep that labor alive is the
cost of labor. Because—
for Adam Smith, Ricardo and
Marx—labor is the only source
of value, the amount that the
laborer produces above the
cost of keeping him alive goes
to the capitalist. Marx called
that “surplus value,” and it is
this sum that explains why a
contract between worker and
employer is such a bad deal
for the worker.
The clarity and simplicity of
the model made it successful.
It seemed to explain that
exploitation belonged to the
nature of capitalism, which in
turn created huge inequalities.
Fundamental problems arose
from this analysis, however.
When, if ever, would workers
know what was happening to
them? If the preface to “Das
Kapital” is right—that humans
act out laws of economics
without awareness or intent—
how will the system change?
Marx relied on factory
inspectors’ reports for his own
research without noticing the
significance of the Victorian
state and its reforms. Could
government intervene to
improve the lot of the poor
and put off the revolution?
“Karl Marx: Greatness and
Illusion” ends with an unusual
argument. In his chapters on
Marx’s early career, the author
avoided the vast literature on
whether the young Marx was a
“humanist” or not, but the rest
of his book makes clear he
was certainly a Hegelian. Now,
writing of the radical thinkers
who followed Marx and
developed intellectually after
Darwin’s “On the Origin of
Species” in 1859, Mr. Stedman
Jones declares that “a
generation brought up on
evolutionary biology could not
inhabit the dreams of a
generation brought up upon
classical literature, ancient
mythology and radical idealist
philosophy.” What does
“inhabit” mean? Can post-
Darwin readers not understand
Hegel and be convinced by his
arguments? Hegel will be read
as long as the history of ideas
matters.
Marx left a legacy of powerful
ideas that cannot be dismissed
as an obsolete creation of a
vanished intellectual climate,
but Mr. Stedman Jones’s book
never returns to the
“embarrassing gap between
image and reality,” and the
conclusion and epilogue omit
the growth of Marxist parties
and the millions who accepted
that ideology over the course
of the 20th century. That was
worldly philosophy indeed.
—Mr. Steinberg is emeritus
fellow of Trinity Hall,
Cambridge, and Walter H.
AnnenbergProfessor of Modern
European History at the
University of Pennsylvania
(emeritus).
The Psychology of Freedom:
Authoritarianism, Personal
and Political
by Sharon Presley
Presley explains how
authoritarian relationships on
the person-to-person level
affect a free society.
Some libertarians imagine that
the only thing that matters for
a free society is political
freedom. If we have political
freedom—a libertarian
society—then how people act
at home doesn’t matter. They
couldn’t be more wrong.
Libertarian ideas don’t simply
pop up out of our brains. They
have to be cultivated and
th
nurtured. Early 20 century
libertarian feminist Suzanne
LaFollette understood this
when she said “What its
children become, that will the
community become.”
Many libertarians disdain
psychology and anything that
smacks of talking about how
people should live their
individual lives. But to say that
people should be free to live
as they choose as long as no
harm is done to others is not
the same as saying that any
way people want to live won’t
matter in a libertarian society.
For starters, let’s take the
examples of bigots and
authoritarians. It’s not just
that their views are obnoxious;
it’s that they are motivated to
do something about it. Being a
bigot is not like having an
opinion about the Red Sox or
whether we need more rain.
Bigots, because their views are
irrational and stem from
disturbed and disturbing
personal motives, want to do
something to scratch their
unpleasant itch. They want to
curb the behaviors of people
they don’t like. “We tend get
angry at those who frighten
us, and if the threat continues
we want to get rid of those
who cause it”
says psychologist Ken
Eisold. Authoritarians, by
definition, want topunish
people who deviate from the
norm. It would be naïve to
think that they won’t try to do
so even in a politically
libertarian society. Without
apersonal nonauthoritarian
mindset in a libertarian
society, it may not stay
libertarian very long. Think all
libertarians are
nonauthoritarian? If you think
that, you aren’t paying
attention.
Work
How well do authoritarian
ideas work outside the realm
of politics? Let’s talk about
work and how well top down
authoritarian management
works there.
Industrial/organizational
psychologists can tell you that
work environment makes a
difference in not only
productivity but overall work
ethic. A recent
study confirms this.
Libertarian economist Barry
Brownstein writes that in top-
down companies with rigid
hierarchical structures:
Seventeen percent of
employees are “actively
disengaged,” which means
they are so disgruntled that
they are working to harm the
organization. The rest are
going through the motions,
doing the minimum to get the
job done and giving the
organization little discretionary
effort….
Employees come to believe
that their intelligence and
expertise aren’t valued. They
don’t trust management and
fear speaking out. Disengaged,
dissatisfied and uncommitted
employees are the result.
Shirking, lethargy and apathy
are common in organizations
where innovation is resisted
and resources are squandered
or underused.
Participants who are
sympathetic to free-market
ideas but who run their
organizations in a command-
and-control fashion often
attend my leadership
workshops. I ask them, “Why
do you believe central
planning will work in your
organization when you know it
doesn’t work in economies?”
Some libertarian-owned
companies have already
figured this out. Charles Koch,
CEO of Koch Industries, uses
elements of what he calls
“market-based management.”
Brownstein notes that “Bill
Gore at W.L. Gore, John
Mackey at Whole Foods, Tony
Hsieh at Zappos, Larry Page
and Sergey Brin at Google,
and Gabe Newell and Mike
Harrington at Valve Software,
among others, have flattened
or eliminated the hierarchy
and relied on imbued
principles, values and purpose
to guide behavior.”
Childrearing
Think spanking your kids is
OK? Science says you’re
wrong. Developmental
psychologist Diana
Baumrind and many others
have been researching
childrearing methods for
decades. Year after year, the
studies all show that spanking
and other physical
punishments are not good for
kids. Baumrind calls such
parenting “authoritarian.”
Authoritarian parenting is rigid
and punishing, with firm
guidelines but little discussion
or explanation. Such parents
are often cold and
unaffectionate. It’s “Do what I
say. Why? Because I said so.”
Children of authoritarian
parents, says developmental
psychologist John W. Santrock
in one of his textbooks, “are
often unhappy, fearful and
anxious about comparing
themselves with others; they
tend to fail to initiate activity
and have weak communication
1
skills.” Recent research shows
that “corporal punishment by
parents is associated
with…aggression among
children, and lower levels of
moral internalization and
mental health.” Such children
are also more dependent. Or
to put it another way, they are
more likely to grow up to be
authoritarian, too, just like
their parents. Punishment, say
developmental psychologists,
only teaches children
what not to do, not what to
do.
On the other hand,
“authoritative” parenting uses
little or no physical
punishment, relying instead on
explaining why the child’s bad
behavior is unacceptable.
Thus parents (or at least one
parent) actually provide
peaceful and empathic
alternatives for the child. For
example, “Don’t hit your little
brother. Remember how you
felt when your sister hit you. It
didn’t feel good, did it? Let me
help you understand how you
could have acted instead.”
These parents are warm and
nurturing; they expect mature,
independent, age-appropriate
behavior and they get it.
Children of such families are
more likely to be cheerful,
self-controlled, self-reliant,
and achievement-oriented.
Such parenting establishes a
balance between control and
autonomy; it gives children
opportunities for self-initiation,
but with firm guidelines for
behavior. These children are
likely to grow up to be
nonauthoritarian like their
parents. In other words,
LaFollette was right.
Marriage
Some libertarians may object
to discussion of marriage,
saying that libertarianism is a
political concept and marriage
is a private affair. Libertarian
feminists, both women and
men, would disagree, as would
libertarian feminists Suzanne
LaFollette and Voltairine de
Cleyre in earlier times. While
individuals clearly have
choices about how they want
to run their own marriages,
libertarian feminists question
the idea that an authoritarian
or traditional and unequal
marriage is compatible with
libertarian ideals. The political
really is the personal. If we
believe in individualism—that
each individual should be
treated as an individual, that
each person deserves
autonomy in their life
decisions—then certain ideas
follow as philosophical and
psychological consequences.
Equalitarian marriage, that is,
a marriage in which both
partners have equal autonomy
to act and choose and are
accorded equal respect, is a
logical consequence of
accepting individualism as a
guiding precept. Social
psychologist Deborah Lee
describes an egalitarian
marriage as one in which both
partners have equal ownership
2
of their lives together. Both
have equal amounts of
influence over the large and
small decisions that affect
them both. According to Lee, it
may mean equal amounts of
discretionary time and money;
it certainly means equal
respect for each other’s wishes
and needs. Sociologist
Pepper Schwartz defines it
as having equal status and
equal responsibility for
emotional, economic and
household duties. In this
context, equality does not
mean identity but it does
mean fairness and mutual
respect. What reasonable
individualist could object to
that?
In Schwartz’s interview of 600
couples, she found
many benefits to peer
marriages. Those in such a
marriage found a deep
friendship and intimacy of a
kind never experienced before.
They were able to understand
each other better and were
less disrespectful. In the peer
marriages, both participants
were fully engaged in each
other’s lives, which they found
very satisfying. Through equal
sharing, they were able to
empathize as well as
sympathize. The bottom line:
peer marriage is more
emotionally satisfying and
more fun as well.
The other benefits of peer
marriage are obvious for
women. They don’t have to be
treated like domestic servants
or patronized. They aren’t as
tired or stressed because they
no longer have “two shifts,”
instead sharing the domestic
work with their partners. They
have more time for their
careers. They are respected
more. However some might
imagine that the men lose.
Yes, they lose a servant but
they gain a friend, as
Schwartz’s research shows.
“But without the addition in
each spouse’s life of nontrivial
collaboration with their
partner, the relationship and
the family become
marginalized,” writes
3
Schwartz. There are others
costs to men’s traditional
“main provider” role; it can be
stressful and unhealthy
because of the pressure and
the often long hours. Careers
with long hours also deprive
fathers of time with their
children. It may affect the
emotional intimacy of their
relationship with their wives.
Schwartz also points out that
children benefit too. In
traditional marriages they may
be deprived of paternal time,
but within an equal marriage
they can have quality time
with both parents.
One libertarian writer who
wrote about these ideas in the
70s was Jerry Klasman, author
4
of Living with Equals. He
pointed out that “[l]iving with
equals means giving up your
authoritarianism and adopting
the principle of psychological
laissez faire.” He adds
“Psychological laissez faire has
strong implications for life-
styles. Any life style that
interferes with emotional
freedom can’t be laissez faire.”
Thus he concludes that “to be
free you must offer freedom.”
And why should anyone be
surprised at Klasman’s
conclusion? To paraphrase
Brownstein, why do you
believe hierarchy will work in
your marriage when you know
it doesn’t work in economies?
Unfortunately few libertarians
have followed up on that idea
except for Nathaniel Branden
and, well, me.
Power corrupts
The key to understanding why
top down management,
unequal marriages, and
spanking children are all
problematic in a free society is
to understand the nature of
power. Inequality means
someone has more power than
others in the relationship. Lord
Acton’s dictum isn’t just for
politics. Power corrupts in
personal and business
relationships too. A recent
study speaks to this issue:
“What we’re finding is power
diminishes all varieties of
empathy,” says Dacher
Keltner, a social psychologist
at University of California,
Berkeley, not involved in the
new study. He says these
results fit a trend within
psychological research.
“Whether you’re with a team
at work [or] your family
dinner, all of that hinges on
how we adapt our behaviors to
the behaviors of other people,”
he says. “And power takes a
bite out of that ability, which is
too bad.”
But empathy, the ability to
understand the feelings of
others, is necessary to a free
society that respects individual
rights. Empathy is the
psychological basis of
personal morality and thus it
becomes the basis of social
morality. Without empathy, a
free society can be all too
easily be corrupted.
These studies are just a few of
the many that show that how
we live our personal lives has
an impact on our social lives
and our politics. Power
corrupts our personal lives just
as it corrupts politics. So yes,
for libertarians, the political
really is the personal. And
then the personal becomes the
political. If we want a free
society that stays that way, we
need nonauthoritarian
relationships in our personal
 and work lives, not just in
politics.
References
1. John Santrock, A Topical
Approach to Life-Span
rd
Development, 3 ed., (Boston
MA: McGraw Hill, 2007).
2. Deborah Lee, ed., Having
It All, Having Enough: How to
Create a Career/Family
Balance that Works for
You (New York: American
Management Association,
1997.
3. Pepper Schwartz, Love
Between Equals: How Peer
Marriage Really Works(New
York: The Free Press, 1994.
4. Jerry Klasman, Living
with Equals: An Individualist’s
Guide to Emotional and
Romantic Happiness (New
York: Delacourt Press, 1976).
The term “psychological laissez
faire” was one that I
suggested to Klasman.
Философ не должен
оставаться в стороне

Вечером, 28 сентября,
художник Антон
Беликов облил красной
краской фотографии
украинских карателей,
размещенные на выставке в
«Сахаровском центре» в
Москве. Корреспонденту ИА
Новороссия удалось
встретиться с Антоном,
который оказался крайне
интересным собеседником.
Публикуем первую часть
интервью с художником,
философом, искусствоведом
и просто русским патриотом
Антоном Беликовым.

— Приветствуем тебя,
Антон! Скажи, что тебя
подвигло на этот
поступок?

— Я исхожу из того
понимания, что есть вещи
самоценные. Диалог — это
конечно замечательно, но
есть вещи, которые делать
нельзя, потому, что нельзя
их делать никогда. Нельзя
приходить в дом человека,
чьего родственника только
что убили, и вешать на стены
портреты тех, кто
непосредственно
осуществлял это убийство.
Понимаете? То есть эти все
люди, которые приехали на
Донбасс, как этот фотограф,
который приехал и общался с
карателями батальона
«Донбасс», общался с их
семьями - он показывал свою
переписку с ними, там очень
теплое, живое общение
получалось. И с так
называемыми «бойцами»,
карателями на самом деле, и
с их семьями… А потом он
приезжает сюда в Москву,
получает премию, между
прочим, в музее Сахарова, и
вешает на стены свои
фотографии.
Понимаете, там, на Донбассе,
убивают нас, не кого-то, там
убивают русских, и убивают,
в первую очередь, за то, что
они русские. Убивают не за
то, что они «сепаратисты»,
не за то, что они хотят
отделиться, а только по
принадлежности к русской
национальности. За то, что
они русские и хотят говорить
по-русски, и жить по-русски.
К ним приходят, убивают, а
потом эти люди приезжают, и
нам на стеночку эти
фотографии вешают.

— Как произведение
искусства...

— Да, и говорят о том, что

это — «искусство».
Понимаете? Я диссертацию
защитил по эстетике, и
ученую степень имею. То
есть, я в состоянии
достаточно
квалифицированно говорить
о том, что собственно можно
и уместно принимать за
искусство, а что нельзя, что
является не искусством, а
формой пропаганды. Так вот,
то, что мы здесь видим,
является примером
застенчивой,
интеллигентной,
поправляющей очочки такой
вот фашистской пропаганды.
Отвратительно, на мой
взгляд.

— Они притащили в
Москву все это, когда
Донбасс если не пылает,
то стабильно горит. Там
еще ничего не закончено
и никакого мира нет. Что
это - сознательная
провокация или некий
интеллектуальный акт
глумления?

— У меня есть ощущение, что

наше общество в целом
испытывают - остались ли
какие-то устойчивые
моральные ориентиры. И
стоит отметить, что общество
их в большинстве утратило:
оно уже не понимает, где
хорошо, где плохо, где
добро, где зло. А нас все
время то с одной стороны
тыкнут, то с другой, и
смотрят на реакцию «а вот
как ты себя поведешь?». Вот
мы вам привезем и покажем
убийц улыбающихся, и
скажем : они же тоже люди,
у них детишки, семьи, они не
убийцы вовсе, а борцы за
свободу… Так нам
расшатывают наше
представление о добре и зле
по чуть-чуть, и смотрят на
реакцию. Где мы реагируем,
а где уже нет ответного
возмущения. Я вчера эти
фотографии сперва в
интернете увидел... Как это
вообще может быть? Я
подумал, мы же должны как-
то реагировать, не можем
просто проигнорировать это
все. Понимаете? Ведь эта
выставка не первая, таких
акций полно, начиная с
маннергеймовской этой
истории в Питере. И там
люди ходят мимо, для
большинства там нет ничего
особенного, нормально...
Это значит, что у общества
есть огромные устойчивые
психологические проблемы.
На самом деле, все эти
выставки и влияние, которое
они на нас оказывают, -
очень серьезный и важный
момент, — то как мы
реагируем на все эти
выставки, это ответ на
вопрос «нужны ли мы нам?».
Я хотел бы закончить мысль.
Каждый из нас сам себе
нужен. Я сам себе нужен, ну
детям, наверное, нужен,
жене. А в целом? Если ли
такое понятие как Мы? Мы
просто так собрались на
одной шестой части суши?
Или мы объединены здесь
только добывающей
отраслью? Или мы все же
представляем собой что-то
все вместе? Кто мы? — это
очень важные все вопросы,
и, мне кажется, что мы
должны на эти вопросы
отвечать. И, в целом, очень
плохо, что я, ученый, в
общем, вполне
законопослушный тихий
человек, должен идти и
пресекать этот кошмар. Где
все остальные?! Почему
такая тишина стояла, когда
эта выставка открывалась?
Непонятно совершенно.

— Как ты считаешь, было

ли это атакой на
христианские
нравственные ориентиры?
Там же попытались
поставить все с ног на
голову: убийц
представляли как героев,
причем убийц - не воинов,
а карателей, как ты
заметил.

— Да, мы говорим о
карателях. Я не могу
говорить от лица
христианства, это было бы
как-то субъективно, а
объективно — есть заповедь
«не убий» — эти улыбчивые
ребята заповедь нарушили.
Есть заповедь — «не
возжелай имения ближнего
своего» — эти люди данную
заповедь опять же нарушили.
Из Нового Завета:
«блаженны кроткие»... А с
другой стороны, среди
заповедей Христа есть
«блаженны алчущие и
жаждущие правды ибо
насытятся».
Я не думаю, что эти
украинские ребята-каратели
оставили свой дом, что они
«правды алкали», ее хотели
получить. Они не за правдой
туда пришли, а пришли
убивать, и мы видим, как они
это делают. И их как-то
незаметно на переднем крае
- на переднем крае там
почему-то воюют солдатики
простые, которых туда чуть
ли не плетьми погнали. А эти
товарищи, которые крепко
спят и сладко кушают в
захваченных городах, они
самоутверждаются на
женщинах и на детях, и на
стариках, и на тех, кто им
ответить не может, на
безоружных. Здорово...

— Возвращаясь к
общественной оценке.
Узнав о том, что ты
художник, некоторые
товарищи станут тебе
«шить» стандартный
«акционизм» в духе
господина Павленского и
прочих «художников»
современности. Как ты
считаешь, попытаются ли
навязать такую оценку
обществу? И каково твое
отношение к подобному
современному искусству?

— В моем случае навязать

что-либо будет довольно
затруднительно, потому что
я, в отличии от акционистов,
пишу картины, более того,
пишу иконы и фрески. В чем
легко убедиться, зайдя на
мой именной канал на
YouTube, и увидев , чем я,
собственно, занимаюсь. Там
все выложено, и это все
достаточно известно. Есть
какие-то гуманитарные
проекты, которые я делаю,
но это именно гуманитарные
вещи. Например, мы
приезжаем на руины какого-
нибудь заброшенного храма…
Видно все же, что храм хоть
и брошен, но местные все
равно навещают эти места.
Вот мы в такое место
приезжаем, и там пишем
фреску людям: Богородицу
или Спасителя, просто чтобы
у них это было. Вот это и
есть наши «художественные
акции», понимаете? А так
вообще в подобных акциях я
не был замечен и считаю, что
это было бы странно. В моем
представлении художник —
это человек, который берет в
руки кисть и краски, и в меру
своего умения нечто делает
на какой-то поверхности.
Акционизм же для меня —
явление не очень понятное.
Хотя есть у нас в институте
философии, где я
защищался, есть знаменитый
такой философ Подорога. Я
задавал ему вопрос в
прошлом году на круглом
столе института философии -
имеет ли смысл искусство,
когда берешь в руки кисть и
краски и прикладывают их к
холсту. Он ответил, что нет
— это все имитация, а
настоящее искусство совсем
иначе выглядит. Это
медиаискусство, где
массмедиа используются для
того, чтобы самоутвердиться,
разные есть позиции.
Понимаете? Я ученик
замечательного научного
руководителя Виктора
Васильевича Бычкова, а он в
свою очередь — ученик
Лосева, Лосев — ученик
Бердяева и Флоренского. От
меня ко всем этим фамилиям
идет линия наследования от
учителя к ученику, и я тоже
собираюсь эту линию
поддерживать, вот и вся моя
позиция.
— Были ли уже угрозы в
твой адрес?

— Пока нет. На данный

момент я получил много
комментариев по поводу
того, что я бездарный
художник, который пытается
пропиариться. Насчет
бездарности — это,
наверное, не мне судить. А
пиар для художника,
который не подписывает
свои вещи (как вы знаете, в
христианском православном
искусстве художники они
иконы и фрески свои никогда
не подписывают), абсолютно
бессмысленен. Для
современного искусства, где
продается, опять же, не сам
холст, а подпись на этом
холсте, пиар — вещь
совершенно необходимая. А
мне пиар совершенно не
нужен. Насчет угроз,
повторюсь, что пока не было.
Я, думаю, готов к
последствиям, которые для
меня могут неизбежно
наступить. Мне есть что
терять, но что делать. Но
если кроме меня туда никто
не пришел чтоб это
прекратить? У меня прадед
имел трех дочерей, в 1941
году он уже не подходил для
мобилизации, но он пошел,
взял в руки оружие, и лег
под Ельней, под Москвой,
защищая столицу. Наверное,
он был испуган, и ему было
что терять, были там и
угрозы и опасности. Хотя его
жизнь была существенно
больше. Я живу в сытой,
жирной Москве, сытый,
жирный москвич — и бояться
— извините, нет. Моему
прадеду было гораздо
страшнее, чем мне. Тем
людям, которые взяли в руки
оружие и пошли защищать
Родину, им было всем
страшно, у них у всех были
обручальные кольца и у всех
были дети, но они понимали,
если они сейчас не пойдут,
то завтра придут уже к ним
домой. Вот и вся моя позиция
на этот счет.

— Ты пришел на выставку
с открытым забралом, без
лозунгов и криков, просто
высказал обвинения в
лицо организаторам.
Они—то как
отреагировали?

— Действительно, я был
один, не скрывал своего
лица, практически сразу
представился, поскольку это
был акт гражданской моей
позиции. Как отреагировали?
Скажу так — это было
смешно. Там было несколько
мужиков, человек 6-7,
которые очень испугались, у
них тряслись губы и руки, но
я то был один, и в руках
кроме банки с краской у
меня ничего не было. А они
реально испугались, что
выглядело еще комичнее.
Они пригласили меня к
диалогу, и я был готов к
нему. Эти люди, которые
говорят о себе, как об «элите
России», они растерялись, и
не могли привести от себя ни
одного аргумента. И это
люди, которые говорят: «мы
интеллектуалы, сейчас вам
будем рассказывать, куда
вам надо идти, чем
заниматься, мы ум, честь и
совесть, о свободе вам
расскажем». Это просто
смешно.

— На видеоролике видно,
что ты говоришь
оппонентам: «вы хотели
гражданское общество —
вот получайте!» Что ты
имел в виду?

— Я имел в виду, что эти

люди последовательно стоят
на праве человека
демонстрировать всему
человечеству странные
проявления. И они
отстаивают право человека и
художника проявлять эти
самые странности. «Он
художник — ему можно».
Даже когда обществу это не
нравится. Приходит, условно,
Павленский, и прибивает
свои гениталии гвоздями к
Красной площади и говорит,
что это искусство. Приходят
«пуссирайот»
приснопамятные в храм, и
устраивают там то, что
обычно устраивают. Они,
кстати говоря, как и вся эта
тусовка, считают «о, это
искусство». Выходят
говорящие головы,
остепененные кандидаты
философских наук, я не буду
называть конкретных имен,
выходят и говорят: «мы
экспертно ответственно
заявляем — это искусство. А
вы в обществе обязаны это
слушать. Ведь они же
художники и им можно». Они
же говорят и об этих
проявителях — это
гражданское общество, вы
терпите, нельзя им мешать.
И, кстати, общество терпит и
молчит, да и церковь молчит
тоже и терпит. Не все знают,
что «пуссирайот» сперва
пришли не в Храм Христа
Спасителя, они сначала
побывали в Елоховке, в
небольшой церковке, где
меня крестили. Я видел, что
их из храма спокойно
выпроводили, сказав: «идите
отсюда с миром». Потом они
пришли в ХХС. Так вот, для
меня Елоховский собор —
особое место, я терпел,
посмотрел на все, что делали
все эти девушки…
Кстати, Толоконникова
заканчивала тоже
философский факультет, как
и я. Какие-то свои аргументы
они предъявляли, я просто
послушал. Заметьте, я не
пришел к Толоконниковой с
монтировкой в руках. А
сейчас получается, когда я к
ним пришел, в своем родном
городе, я пришел как
человек и гражданин. Не как
художник я пришел, я
гражданин России, я к ним
пришел и провел с ними
диалог.

— Ты опасаешься каких-то
юридических
последствий: повесток,
может быть штрафов?

— Штрафов?.. Я живу на
зарплату преподавателя,
денег у меня других нет.
Уголовное преследование,
если меня будут
преследовать, я к этому
готов. Естественно, мне
очень не хочется садиться в
тюрьму, прямо вообще не
хочется. Но если общество в
целом и судебная система, в
том числе, готовы человека,
который произвел вот такие
действия как я, взять и
посадить в тюрьму, тогда это
диагноз самому обществу. И
диагноз в целом нам. Скорее,
это ответ на вопрос «нужны
ли мы нам?»

— Своим примером ты
показал людям путь. Что
сопротивляться нужно у
себя дома, не только сидя
на диване, но и в своем
городе не позволять
подобным мерзостям
появляться и
выставляться вообще,
называться
«искусством»? Пойдут ли
за вами?

— Я не хочу, чтобы за мной

кто-то куда-то ходил. Я
профессиональный философ.
А профессиональный
философ — он всегда
одиночка. Действует
философ всегда по своему
разумению. Сократ (для меня
очень важная персона), в
свое время, когда его
высокопоставленные друзья
в Афинах сообщили, что его
будут судить и предложили
организовать побег, ответил:
«если я убегу, значит я
отрекаюсь от того, о чем я
говорил». А говорил Сократ о
том, что истина всегда одна.
В результате его заставили
выпить яд и он умер. Умер,
отвечая за свои слова. Мне
очень не хочется, конечно,
пить цикуту, и в тюрьму
садиться очень не хочется.
Поэтому я никого за собой не
зову. Я один, я философ, и я
действую так, как философы
действовали всегда. В
общемпринятомпонимании
философ — это существо в
очочках, которое сидит где-
то и какую-то непонятную
чушь говорит. На самом деле
это все не так. С давних
времен философы — это
люди действия, практически
все. И я действую также, как
философы поступали
издревле. Поэтому я никого
за собой не зову, нет.

— Многие неравнодушные
люди расценили твой
поступок не только как
борьбу с проявлениями
фашизма, неприкрытого
никакими условностями,
но и как солидарность с
теми событиями,
происходили в Одессе 2
мая 2014-го, и которые
происходят в Донбассе по
сей день. Что ты думаешь
о происходящих событиях
в Донбассе сейчас, о тех
людях, которые сейчас
находятся там?

— Я считаю, что очень важно

называть вещи своими
именами. Люди, которых
убили и сожгли в Одессе —
это жертвы геноцида. Их
сожгли за то, что они
русские. Или за то, что они
не хотят поддерживать
фашистские правила,
которые там пытаются
насаждать. Их убили не за
«сепаратизм», а именно за
это. На Донбассе люди,
которые находятся в зоне
действия украинской
артиллерии, их убивают не
за то, что они с оружием в
руках что-то отстаивают, это
мирное население, которое
убивают. В терминах
путаницу проводят
постоянно.
Целенаправленное
запутывание с одних вещей
на другие. В Сирии, когда
штурмуют боевиков, тех, что
головы режут, оказывается,
что они бедные несчастные и
куча «мирных жертв». А
когда убивают мирное
население Донбасса,
оказывается , это борьба
маленькой независимой
Украины с большой Россией.
При том, что никто не
доказал, что Россия там есть,
что там есть наши войска.
Когда на фото люди
«зигуют», и надевают
определенную символику, а
при этом все говорят: «на
Украине нет фашистов».
Когда улицы центральных
городов называют именем
Бандеры, отмеченным в
резне поляков массовой. Это
ранит меня как философа.
Ребята, у вас есть логика?
Нарушение этой логики
причиняет мне почти
физическую боль. Я хочу,
чтобы вещи называли своими
именами. Я пришел на
данную выставку, и назвал
вещи своими именами. В
эпоху, когда сбивают
ориентиры, очень важно
чтобы кто-то приходил и
говорил: фашизм — это
фашизм, резать людям
головы — это плохо, те, кто
делают это — преступники и
должны нести
ответственность за это, те
кто их поддерживает — это
не творческие люди, не
художники и не фотографы,
а пособники убийц.
В Нюрнберге тех, кто творил
зло, называли фашистами и
нацистами, а тех, кто не с
оружием, а идеологически
поддерживал нацистов, их
пособниками. Вот эти ребята,
которые приезжают к нам и,
застенчиво улыбаясь,
рассказывают, какие
замечательные парни воюют
в карательных батальонах —
они конкретно пособники
фашистов. Я пришел на
данную выставку, и назвал
все своими именами.

— Фотограф и устроители
на камеру что-то мямлили
про «трагедию с двух
сторон» и так далее. Они
ответили, почему на
выставке нет фотографий
со стороны жителей
Донбасса, ополченцев и
добровольцев?

— Он (фотограф – корр.)
ответил, что у него нет
денег, чтобы поехать на
Донбасс и сделать фото с
другой стороны. Я, честно
говоря, считаю это
лукавством. Для меня здесь
все довольно прозрачно
выглядит. Наверное, было бы
правильно обозначить войну
с двух сторон. Понимаете,
прежде чем сделать то, что я
сделал, я более часа
беседовал с этим самым
фотографом. Я спросил
фотографа — на фото армия,
регулярная украинская
армия, призывники? — он
ответил, что там помещены
бойцы карательного (он
сказал территориального)
батальона «Донбасс». Мы
хорошо знаем, чем
занимаются на местах эти
самые «бойцы». Он
представляет их как обычных
«очеловеченных»: видите,
какой улыбчивый парень —
он пожарный. Он делает их
симпатичными «ребятами с
соседнего двора», классными
парнями, борцами за свободу
и так далее. Только борец за
свободу не режет людям
головы, а на его фото как
раз те, кто резал, и режет,
которые пленным пальцы
режут, которые утюгом
пытают, свастики на теле
выжигают пленным, глаза
выкалывают. И все это
делают в тылу почему-то, в
своей модной не
запачканной форме…
— Хотелось бы устроить
выставку своих работ в
Донбассе, пообщаться с
людьми, посмотреть
своими глазами на все?

— Пообщаться с людьми я бы
хотел, приехать тоже
собираюсь. Еще год назад я
сделал икону, которую я
хотел бы передать в дар
одному из храмов Донбасса.
Потому, что людям это надо,
они находят утешение. На
войне неважно — верующий
человек или нет, все молятся
на пороге смерти — не
бывает атеистов в окопах
под огнем. Я бы просто хотел
подарить свою икону, это
никакой не пиар на острие
темы.
Икона мозаичная, я ее
набирал несколько месяцев,
крошечные кусочки
натурального камня, не то,
что можно сделать за
полчаса. Я давно хотел
передать ее на Донбасс,
просто контактов никаких не
было там.
— Это обязательно
осуществится…

Я ее сделал, она находится у

меня дома, я хотел
представить ее сначала на
готовящейся выставке, а
потом я хотел бы сам
привезти на Донбасс и
подарить.

Что касается соей

персональной выставки, я не
настолько плодовитый
художник, чтобы
персональную личную
выставку организовывать. Но
у нас есть какая-то группа
художников, которая
занимается новым
христианским искусством.
Именно христианское
искусство, каноническое, но
оно новое сегодняшнее. И
вот эти люди смогут
поддержать такую идею, я
был бы рад эту выставку
устроить и каким-то образом
поддержать не одну из
воюющих сторон, а
поддержать людей, у
которых близкие гибнут. Вот
это мне кажется самым
важным. Такая история.

— Значит, скоро увидимся

на Донбассе. Спасибо тебе
за глубокое неожиданное
интервью. Мы еще
обязательно встретимся и
пообщаемся.

— Спасибо и вам, всего

доброго, до свидания!
How Mendeleev Invented His
Periodic Table in a Dream
“Awakening, I immediately
wrote it down on a piece of
paper.”
BY MARIA POPOVA

Trailblazing chemist Dmitri

Mendeleev (February 8,
1834–February 2, 1907) came
to scientific greatness via an
unlikely path, overcoming
towering odds to create the
periodic table foundational to
our understanding of
chemistry. Born in Siberia as
one of anywhere between 11
and 17 children — biographical
accounts differ, as infant
mortality rate in the era was
devastatingly high — he was
immersed in tragedy from an
early age. His father was a
professor of fine arts,
philosophy, and politics, but
grew blind and lost his
teaching position. His mother
became the sole breadwinner,
working at a glass factory.
When Dmitri was thirteen, his
father died. Two years later, a
fire destroyed the glass
factory.
The following year, determined
to ensure her son’s education,
his mother took him across the
country hoping to get him into
a good university. The
University of Moscow rejected
him. At last, they made it to
Saint Petersburg, Russia’s
then-capital. Saint Petersburg
University — his father’s alma
mater and, incidentally, both
of my parents’ — admitted him
and the family relocated there
despite their poverty.
A promising scholar,
Mendeleev — also spelled
Mendeleyev in English —
published papers by the time
he was 20 and attended the
world’s first chemistry
conference at 26. By his mid-
thirties, he was intensely
preoccupied with classifying
the 56 elements known by
that point. He struggled to find
an underlying principle that
would organize them according
to sets of similar properties
and eventually reaped the
benefits of the pattern-
recognition that fuels
creativity.
But rather than by willful
effort, he arrived at his
creative breakthrough by the
unconscious product of what
T.S. Eliot called idea-
incubation — one February
evening, after a wearying day
of work, Mendeleev envisioned
his periodic table in a dream.
In Mendeleyev’s Dream:
The Quest for the
Elements (public library),
novelist Paul
Strathern reconstructs the
landmark moment from the
scientist’s letters and diaries,
and reimagines it with a dose
of satisfying literary
flourishing:
As Mendeleyev’s eyes ran once
more along the line of
ascending atomic weights, he
suddenly noticed something
that quickened his pulse.
Certain similar properties
seemed to repeat in the
elements, at what appeared to
be regular numerical intervals.
Here was something! But
what? A few of the intervals
began with a certain
regularity, but then the
pattern just seemed to peter
out. Despite this, Mendeleyev
soon became convinced that
he was on the brink of a major
breakthrough. There was a
definite pattern there
somewhere, but he just
couldn’t quite grasp it…
Momentarily overcome by
exhaustion, Mendeleyev
leaned forward, resting his
shaggy head on his arms.
Almost immediately he fell
asleep, and had a dream.
The dream, of course, was just
a function of what the human
brain normally does during
sleep — organizing and
consolidating the ideas,
images, and bits of
information that occupy our
waking hours. And what
Mendeleev’s waking mind was
so vigorously occupied with
was the quest for a
classification system that
would order the elements. “It’s
all formed in my head,” he
lamented, “but I can’t express
it.” It was only when he
reentered his own head under
the spell of sleep’s uninhibited
state that the disjointed bits
fell into a pattern and the
larger idea expressed itself.
Mendeleev himself would
recount in his diary:
I saw in a dream a table where
all the elements fell into place
as required. Awakening, I
immediately wrote it down on
a piece of paper.
Ancient Rome Still Defines US
Politics of War and Poverty
Sunday, 02 October 2016
00:00By Jacqueline
Marcus, Truthout | Op-Ed
The Death of Caesar, by
Jean-Léon Gérôme. Our
culture of exploitation and
military conquest for the
benefit of the wealthy few
is as old as ancient Rome.
(Image: Jean-Léon
Gérôme)
When presidential candidates
run on a campaign of
"change," historians typically
roll their eyes. After all,
Western political systems
haven't changed in 2,000
years -- so it's highly doubtful
that an egalitarian society will
emerge any time soon. In
Ancient Rome, senators of the
elite schemed, bribed and
above all else, plotted military
operations to expand the
Empire, which is an
abbreviated way of saying that
they conquered foreign lands
to enrich their own wealth and
power.
Sound familiar?
In S.P.Q.R.: A History of
Ancient Rome, a fascinating
read, Mary Beard, professor of
classics at Cambridge
University and award-winning
author of several books on
antiquity, draws important
parallels in her new book
between Ancient Rome 63
BCE, leading up to Caesar's
assassination, and US politics,
specifically after 9/11. "After
2,000 years," concludes Beard,
"Rome continues to underpin
Western culture and politics,
what we write and how we see
the world, and our place in it."
When I read the next line in
Beard's book, I thought about
the number of democratically
elected leaders in the last 30
years that the US government
covertly or overtly, (how
should I put this delicately) --
disposed of -- in one way or
another.
"The assassination of Julius
Caesar," Beard explains, "on
what Romans called the Ides
of March 44 BCE has provided
the template, and the
sometimes awkward
justification, for the killing of
tyrants ever since." Today, the
president need only call said
leader a "tyrant," or in G.W.
Bush's words, "an evil
dictator" and voila! send in the
troops. Vietnam, Latin America
and presently the Middle East
are all examples of Mary
Beard's assessment on Julius
Caesar's assassination,
wrapped in the same rhetoric
that Roman statesmen used
for removing a leader: He's an
evil doer!
There's only one small
problem concerning the
elimination of sovereign
leaders on the basis of "name-
calling": "Regime change," as
it is now commonly
called, violates constitutional
and international laws.
(Forcible regime change is
prohibited by the International
Covenant on Civil and Political
Rights. The targeting of
civilians constitutes a grave
breach of the Geneva
Conventions, which is
prosecutable as a war crime.)
When the US government
illegally intervenes in the
affairs of a sovereign state by
plotting the removal of its
leader, it's often because the
leader is improving conditions
for the poor. For example, if a
democratically elected socialist
leader uses the profits from
their nation's oil to pay for free
health care, food, schools and
rebuilding eroding
infrastructure for the people,
then said leader will
immediately be seen as a
threat to US corporate control
over foreign resources, such
as oil, which has benefited
multibillionaires at an appalling
cost to ecological communities
and entire populations. Such
"regime change" violations of
national and international laws
are impeachable offenses. So
one would think, right? Wrong.
As noted in our recent history,
if a president lies about a silly
sex affair, then and only then
will he or she face
impeachment charges.
Predictably, 2,000 years later,
such brutal "conquests" that
benefit the wealthiest few are
characterized by political
officials as "just wars." Today,
members of the House and
Senate are not dressed in
white togas with stripes on
their tunics, (the official attire
of a senator), but the political
ambitions are the same.
Likewise, the same ludicrous
excuses for war have been
used to fool the citizenry for
centuries.
It's pathetically embarrassing
when you think about it: 2,000
years and nothing has
changed in the least. US
military tactics, a culture of
violence, decadence and
poverty are a direct reflection
of ancient Roman politics.
There is an important
admirable distinction,
however, that Roman senators
or elite officials had to abide
by: if they proposed war, they
were obliged to fight on the
battlefield. Translation: If you
vote for war, you go to war. If
that law were enforced today,
most likely US military
invasions would come to a
screeching halt.
Perhaps President Obama
attempted an evolution of
sorts in military tactics, but
alas, the spirit of Roman
conquest lives on in that the
US military is relying on new
weapon technology, such as
drones, to replace soldiers to
do the dirty work. Lord forbid
that our elected officials would
finally, after 2,000 years, say,
"enough is enough," to quote
Sen. Bernie Sanders. And of
course, the justification for
wars has not changed in 2,000
years: to "protect and defend
the Senātus Populusque
Rōmānus (SPQR)" -- The
Senate and the Roman People:
The United States of America,
the Republic and the People.
What's interesting is that the
more the Empire grew under
Rome's brutal invasions from
Spain to Syria and from the
south of France to the Sahara,
including the taxes it took to
wage the wars, the more the
people suffered. Beard writes:
"There was the enormous
disparity of wealth between
rich and poor, the squalid
living conditions for most of
the population, over a million
inhabitants, and probably for
much of the time, even if not
starvation, then persistent
hunger."
Clearly, if the Roman political
model didn't provide economic
stability in 63 BCE for most of
the population, why would it
do so now 2,000 years later?
The reason things haven't
changed is because it's a
model that has benefited the
wealthy few at the expense of
the many, century after
century.
If a senator wanted to keep
his seat in the senate, he
would seize the moment by
becoming a voice of the
people's discontentment.
Trained as orators, Roman
senators falsely promised that
they would improve living
conditions for their own
political gain in order to be
elected by predominantly
influential voters, i.e. the rich.
Nevertheless, Roman citizens
played a fairly significant role
by praising or criticizing their
statesmen. In the end, the
people had the final vote.
Running for office was a
"costly business" in Beard's
words. "It required the kind of
lavish generosity that is not
always easy to distinguish
from bribery." Sound familiar?
No women ever held political
office in ancient Rome. I don't
think I need to explain the
history of the suffrage
movement; my point here is
that Roman politics -- for
2,000 years -- has been the
dominant political model for
Europe and for the US in more
negative ways than I can
possibly explain in this
commentary. Women who
enter the political arena are
still regarded in our society
with a good deal of Roman
skepticism.
And from whom did we learn
the many ways of trashing the
Earth? That, too, is a 2,000-
year-old habit. The Romans
were not exactly
environmentalists. Entire
forests were cleared to build
weapons and war ships.
Pollution was hideous in terms
of lifestyle waste and filth.
Regarding a punitive system,
Roman citizens had a right to
a trial, but if a citizen or a
senator was accused of being
an "enemy of the state," he
immediately lost his right to a
trial and all civic rights. Sound
familiar?
Roman senators ardently
debated the conflict of rights
and security. Some of the
questions raised in the senate
are, once again, quite familiar,
as Beard puts it:
Is it legitimate to eliminate
'terrorists' outside the due
processes of law? How far
should civil rights be sacrificed
in the interest of homeland
security? The Romans never
ceased to debate.
As for the "disparity between
the rich and the poor," think of
the $750 million or more that
was given to Halliburton -- to
refresh your memories, that
was former CEO Dick Cheney
of Halliburton -- to build
the largest US embassy in the
world located in Iraq -- and
the following summary in
Beard's book: While the
majority of people were living
in rat-infested, degrading
conditions, the richest Romans
lived in "private houses, fitted
out with elaborate paintings,
elegant Greek statues, fancy
furniture ... imported marble
columns. There were also a
scatter of public buildings
designed on a grand scale,
built in (or veneered in)
marble..."
Two-thousand years later,
consider the top executives of
banks and weapon industries
who live in multimillion-dollar
luxury mansions with matching
private jets to go with their
gold-rimmed pools. There are
nearly 4 million Americans that
are living in dire poverty.
Nearly 1 million Americans are
homeless, including children
and US veterans.
The 2,000-year-old verdict is
in: Not only have we not
evolved, in many ways, our
contemporary society and
politics have become far more
vulgar than even Rome's
society. If Caesar were to plot
a drone attack 10,000 miles
away with the knowledge that
nearly 30,000 innocent
civilians would be killed as a
result, Caesar most likely
would be assassinated by his
colleagues all over again out of
fear that such tactics could be
used against them and the
citizens of Rome. The
justification for Caesar's
assassination: excessive abuse
of power.
Also, for most of recorded
history, there were military
rules of engagement. Today, is
it possible to define "war" with
any clarity? That's the
question Rosa Brooks raised in
her new book, How Everything
Became War and the Military
Became Everything: "Humans
have sought to draw sharp
lines between war and peace.
But what happens when the
ancient boundary between war
and peace is erased?"
Romans might find it
inconceivable to intentionally
initiate a state of perpetual
war for profiteers. Periodically,
a vile and bloody war, making
off with the women, rapes and
raids were all part of the
ambitious goals to expand the
Roman Empire, but endless
wars would not sit well with
Rome's senators nor with its
citizens.
To see that our political
system has not evolved from
the days of Rome, morally,
ethically, legally,
environmentally, culturally;
that we still live in an age of
wars; that our political policies
still operate under an archaic
system that creates dire
poverty and desolation for the
masses of people -- a system
that exploits resources with no
regard for the pollution it
creates in order to benefit the
few; that this political system
has prevailed over the course
of 2,000 years or more is quite
stunning, indeed,
embarrassing, when you think
about it.

The Transactional Self:

Psychologist Jerome Bruner on
Social Mutuality, the Paradox
of Privacy, and How
Storytelling Shapes Our Sense
of Personhood
“The components of the
behavior … are not emotions,
cognitions, and actions, each
in isolation, but aspects of a
larger whole that achieves its
integration only within a
cultural system.”
BY MARIA POPOVA
Few people have
revolutionized our
understanding of the human
mind, its learning
mechanisms, and its creative
potentialities more profoundly
than the great Harvard
psychologist and cognitive
learning theoristJerome
Bruner (October 1, 1915–
June 6, 2016) — a man of
warm intellect and
largehearted curiosity, whose
brilliant mind was matched by
a radiant spirit, and who has
done for cognitive psychology
what Oliver Sacksdid for
neurology.
Beginning in the 1960s,
Bruner pioneered the modern
study of creativity and
examined how we construct
our identity toward “creative
wholeness.” By the mid-1980s,
he turned to the cognitive
machinery of the imagination
and the human impulse for
storytelling.
In his magnificent 1986
book Actual Minds, Possible
Worlds (public library) —
which gave us Bruner’s abiding
insight into the psychology of
what makes a great story and
led me to philosopher Amelie
Rorty’s tremendous taxonomy
of the seven layers of what
makes a person — he sets out
to integrate the trifecta of
emotion, cognition, and action
that shapes our experience of
life.
Long before Martha
Nussbaum’s case for the
intelligence of the emotions,
he writes:
The components of the
behavior … are not emotions,
cognitions, and actions, each
in isolation, but aspects of a
larger whole that achieves its
integration only within a
cultural system. Emotion is not
usefully isolated from the
knowledge of the situation that
arouses it. Cognition is not a
form of pure knowing to which
emotion is added (whether to
perturb its clarity or not). And
action is a final common path
based on what one knows and
feels. Indeed, our actions are
frequently dedicated to
keeping a state of knowledge
from being upset (as in
“autistic hostility”) or to the
avoidance of situations that
are anticipated to be emotion-
arousing.
It seems far more useful to
recognize at the start that all
three terms represent
abstractions, abstractions that
have a high theoretical cost.
The price we pay for such
abstractions in the end is to
lose sight of their structural
interdependence. At whatever
level we look, however
detailed the analysis, the three
are constituents of a unified
whole. To isolate each is like
studying the planes of a
crystal separately, losing sight
of the crystal that gives them
being.
But if this tripod of being props
up our individual personhood,
the social and cultural ground
upon which it stands is also of
tremendous importance. In a
fascinating chapter titled “The
Transactional Self,” Bruner
goes a step further and
explores how our mutuality
and interdependence with
others shapes our sense of
self. He writes:
If you engage for long in the
study of how human beings
relate to one another,
especially through the use of
language, you are bound to be
struck by the importance of
“transactions.” This is not an
easy word to define. I want to
signify those dealings which
are premised on a mutual
sharing of assumptions and
beliefs about how the world is,
how mind works, what we are
up to, and how communication
should proceed.
We seem to be equipped with
a kind of inner radar for these
social transactions. Bruner
cites the results of one
experiment in interpersonal
perception, which tested how
transparent people within
small groups or cliques were to
one another by asking each
participant which other person
in the group they would most
like to spend time with, and
who in the group they thought
would most like to spend time
with them. Bruner summarizes
the partly intuitive, partly
puzzling findings:
On average people are more
accurate and more transparent
than would be expected by
chance — a not very startling
finding. They know better than
chance who likes them, or to
put it inversely, people’s
preferences are transparent.
But there is something very
curious about how people
operate in such situations that
is not so obvious after all. For
one thing, a person who
chooses another will (in excess
of chance) believe that the
other person chooses him
back. Or, since the direction of
cause is never clear in human
affairs, if we feel chosen by
somebody, we will choose that
person in return whether our
feeling is correct or not. There
is simply a human bias: feeling
liked by somebody begets
liking him back. To this add
the fact that we know better
than chance who likes us.
Now, is this a matter of
“accuracy” or of “vanity”? Are
we “victims” of vanity or
beneficiaries of our sensitivity?
Whichever the answer, this
tendency of ours is more
instinct than choice — in fact,
Bruner argues, this “sense of
mutuality in action” is so
primal that it operates even
before we’ve acquired
language. Young children, he
points out, have no trouble
mastering dialectic shifters —
a class of pronouns whose
meaning one can grasp only
by understanding the
interpersonal context of who is
speaking the pronoun and to
whom it refers. In other
words, when you say “I,” you
mean yourself; when I say “I,”
I mean myself, and although
we are distinctly different
people who use the same
pronoun, even small children
intuitively understand this
shifting usage of “I.”
This intuition for
intersubjectivity is how we’re
able to experience the world
as a shared reality. It is also
essential to successful
storytelling, from fiction to
science communication.
Bruner explains:
To create hypothetical entities
and fictions, whether in
science or in narrative,
requires yet another power of
language that … is early within
reach of the language user.
This is the capacity of
language to create and
stipulate realities of its own,
its constitutiveness. We create
realities by warning, by
encouraging, by dubbing with
titles, by naming, and by the
manner in which words invite
us to create “realities” in the
world to correspond with
them. Constitutiveness gives
an externality and an apparent
ontological status to the
concepts words embody: for
example, the law, gross
national product, antimatter,
the Renaissance… At our most
unguarded, we are all Naive
Realists who believe not only
that we know what is “out
there,” but also that it is out
there for others as well… The
private is rendered public. And
thereby, once again, we locate
ourselves in a world of shared
reality.
Out of this shared context and
the texture of our engagement
with it, Bruner notes, arises
our sense of self:
How we decide to enter into
transaction with others
linguistically and by what
exchanges, how much we wish
to do so (in contrast to
remaining “detached” or
“silent” or otherwise
“private”), will shape our
sense of what constitutes
culturally acceptable
transactions and our definition
of our own scope and
possibility in doing so — our
“selfhood.”
And since our identity has an
inherent narrative dimension
— we are who we tell
ourselves we are over time —
this sense of selfhood is
shaped by the storylines of our
culture:
Stories define the range of
canonical characters, the
settings in which they operate,
the actions that are
permissible and
comprehensible. And thereby
they provide, so to speak, a
map of possible roles and of
possible worlds in which
action, thought, and self-
definition are permissible (or
desirable). As we enter more
actively into the life of a
culture around us … we come
increasingly to play parts
defined by the “dramas” of
that culture.
[…]
It can never be the case that
there is a “self” independent of
one’s cultural-historical
existence.
But although the world might
write some of the storylines
for us, it behooves us to heed
James Baldwin, who
memorably remarked: “You’ve
got to tell the world how to
treat you. If the world tells you
how you are going to be
treated, you are in trouble.”
Ultimately, Bruner asserts,
language and culture conspire
in framing the stories which
we come to inhabit:
Our “smooth” and easy
transactions and the
regulatory self that executes
them, starting as a biological
readiness based on a primitive
appreciation of other minds, is
then reinforced and enriched
by the calibrational powers
that language bestows, is
given a larger-scale map on
which to operate by the
culture in which transactions
take place, and ends by being
a reflection of the history of
that culture as that history is
contained in the culture’s
images, narratives, and tool
kit.
Whether cognizant of Bruner’s
work or just intuitively
attuned, Toni Morrison would
come to write nearly two
decades later that “being your
own story means you can
always choose the tone.” But
empowering as this truth may
be, Bruner points out that it is
incomplete and rooted in the
limiting Western notion of the
self as an artificial monument
to individualism amid the
inescapably social fabric of
culture. That artificiality,
Bruner argues, culminates in
our fixation on “privacy.” He
writes:
The notion of the “private” Self
free of cultural definition is
part of the stance inherent in
our Western conception of
Self. The nature of the
“untold” and the “untellable”
and our attitudes toward them
are deeply cultural in
character. Private impulses are
defined as such by the culture.
Obviously, the divide between
“private” and “public”
meanings prescribed by a
given culture makes a great
difference in the way people in
that culture view such
meanings… How a culture
defines privacy plays an
enormous part in what people
feel private about and when
and how. [But] we do not
construct a reality solely on
the basis of private encounters
with exemplars of natural
states. Most of our approaches
to the world are mediated
through negotiation with
others.
This transactional self, Bruner
reminds us, is held together by
a narrative thread:
Insofar as we account for our
own actions and for the human
events that occur around us
principally in terms of
narrative, story, drama, it is
conceivable that our sensitivity
to narrative provides the
major link between our own
sense of self and our sense of
others in the social world
around us. The common coin
may be provided by the forms
of narrative that the culture
offers us. Again, life could be
said to imitate art.
Actual Minds, Possible
Worlds is a fascinating and
intellectually invigorating read
in its entirety. Complement it
with Martha Nussbaum on how
storytelling rewires usand
Vivian Gornick on how to own
your story, then revisit Bruner
on creative wholeness, art as a
mode of knowing, and the six
essential conditions for
creativity.

В апреле этого года

президент Украины Петро
Порошенко ездил в США и
воспользовался моментом,
чтобы назвать редакционную
статью в New York Times[1],
обличающую коррупцию в
Украине, элементом
гибридной войны, которая
ведется против страны через
распространение
дискредитирующей
государство информации[2].
В ответ на это колумнист
упомянутой газеты написал
редакционный комментарий
под заголовком «Украина
объявляет войну
журналистике». В этом
комментарии он заявил, что
«украинские должностные
лица (…) стараются
отделаться от любой
критики, представляя ее
‘гибридной войной’ со
стороны России»[3].
Эта комическая ситуация
обозначила определенный
этап в долгом процессе
развития идеи «гибридной
войны», разработанной
военными стратегами США в
разгар «войны с террором».
В дальнейшем представление
о том, что Россия ведет
гибридную войну на
Донбассе, а также в Сирии и
в Европе, стало частью
доминирующего медиа- и
экспертного дискурса в
западных странах, захватив
и украинское
информационное
пространство. Обратив
обвинение в гибридности
против влиятельного
американского СМИ,
Порошенко как бы завершил
полный круг
геополитической паранойи,
склоняющей Россию и Запад
к разоблачению гибридных
коварств друг друга…
Понятие гибридной войны
ложное и вредное.
Я давно начал следить за
дебатами о новом характере
войны и ее «гибридных»
проявлениях и пришел к
выводу, что понятие
гибридной войны ложное и
вредное. Оно ложно потому,
что является частью
сомнительной теории, и
вредно, потому, что скрывает
от нас реальные
обстоятельства войны на
Донбассе, а также является
инструментом подавления
критических высказываний
внутри украинского
общества.
Чтобы обосновать этот тезис,
я обращусь к нескольким
этапам эволюции идеи
“гибридной войны”. Во-
первых, я прослежу
происхождение понятия
«гибридная война» и покажу
контекст, в котором оно
сформировалось. Во-вторых,
я продемонстрирую, как его
перенесли из контекста
«войны с террором» в
контекст войны в Донбассе. В
третьих, я поставлю вопрос о
том, применимо ли данное
понятие к случаю этой
войны, для чего мне
придется ввести другую
теорию – теорию
«глобальной
воинственности», — которую
я пока что считаю более
подходящей. И, наконец, я
объясню, почему понятие
«гибридной войны»
идеологично, и покажу,
какие в этом смысле функции
оно выполняет. В этой статье
я обращу внимание на
западный и украинский
контексты, хотя российский
вариант мании гибридного
преследования не менее
абсурден и опасен, и поэтому
заслуживает отдельного
рассмотрения.
Откуда взялась
«гибридная война»?
О «гибридной войне» начали
говорить задолго до
аннексии Крыма. После шока
11 сентября в
параноидальной атмосфере
«долгой войны против
террора» понятия
«гибридная война» и
«гибридная угроза»
захватили воображение
милитаристских
элит[4] некоторых стран
первого мира. Провал США в
деле управления
оккупированными Ираком и
Афганистаном дали толчок
для развития этих концептов
среди военных стратегов и
экспертов по безопасности. С
их помощью старались
объяснить неудачи
американской военной
стратегии, которая, по
мнению автора этого понятия
Фрэнка Хоффмана, была не
готова к «безудержно
фанатичному» врагу.
Хотя упоминания «гибридной
войны» встречаются сразу
же после событий 9/11[5],
среди американских военных
аналитиков и стратегов оно
стало систематически
применяться три года спустя.
Впервые публично о нем
сказал американский генерал
Джеймс Маттис в сентябре
2005 года. Кроме того,
начиная с 2006 года, понятие
«гибридной угрозы» начало
появляться в ряде военных
документов США. Сначала в
сотрудничестве с Маттисом, а
затем — самостоятельно его
развил Фрэнк Хоффман,
отставной офицер Морской
пехоты США и научный
сотрудник Национального
университета обороны США.
Он написал серию статей на
эту тему, а в 2007 году
выпустил на их основе
монографию «Конфликт в
XXI веке: происхождение
гибридных войн»[6].
Понятие гибридной войны
появилось в контексте более
широких и последовательных
теорий «пост-
клаузевицианских» или
«новых войн»[7]. Книга
Хоффмана тоже стала
результатом
исследовательского проекта
при поддержке корпуса
морской пехоты США,
направленного на изучение
изменения характера
военных конфликтов. В его
рамках изучалась литература
и проверялись данные о
новых способах ведения
войны, в частности, теории
«войны четвертого
поколения», «комплексной
войны», а также знаменитая
книга современных
китайских стратегов
«Неограниченная война».
Хоффман легко находил
изъяны в этих “технических”
подходах к трансформации
военного искусства — им не
хватало понимания
исторического контекста и
осознания комплексного
характера предлагаемой
новой тактики ведения
войны. Более похвально
Хоффман отзывался об
академических
исследованиях Мартина ван
Кревельда[8] и Мэри
Калдор[9], поскольку оба
исследователя уделяли
внимание исторической
эволюции войны и анализу
современного контекста
глобализации. По сути, он
присоединился к
исследовательском проекту
Калдор, имеющему целью
описать трансформацию
войны в условиях
противостояния
космополитической
глобализации и
партикуляристского
локализма. При этом он
хотел привнести в ее анализ
новизну военно-технической
точности, делая акцент на
«многомерности,
операционной интеграции и
использовании
информационного
пространства»[10].
Политическая амбиция этой
претензии на более точную и
техническую теорию скорее
всего была вызвана
провалом
«космополитических
гуманитарных интервенций»,
за которые выступала
Калдор. Конечно, Хоффман
не ставил под сомнение саму
их необходимость в борьбе с
«истово фанатичными и
основанными на религии
сектами»[11], он лишь
предложил более точное
техническое видение тактики
врага и обещал, вместе с
морской пехотой США,
разработать новые более
утонченные способы
интервенций.
Формулируя свое
определение гибридной
войны, Хоффман также
пользовался
формулировками «новых
угроз» из Национальной
стратегии обороны США
(2005 года): нерегулярных,
катастрофических и
подрывных. Свое новшество
по отношению к этому
официальному документу он
видит в учитывании
«синергии» между «новыми
угрозами». Итак, он дает
следующее определение
гибридной войны:
“Гибридные войны могут
вестись как государствами,
так и негосударственными
актерами. Гибридные войны
включают ряд различных
способов ведения войны, в
том числе обычные средства,
нерегулярные тактики и
формации, террористические
акты, в том числе насилие и
принуждение, а также
криминальный
беспорядок. Эти
мультимодальные действия
могут вестись отдельными
формированиями или одним
и тем же формированием, но
в общем они операционно и
тактически направляются и
координируются в рамках
основного боевого
пространства для достижения
синергетических
эффектов”[12].

Для дальнейшего анализа

стоит сразу же выделить
основные признаки
“гибридной войны”:
1) существование единого
мозгового центра, который
планирует, организует и
контролирует ведение
гибридной войны;
2) координация функций
военных формирований,
которые могут быть
организованы формально или
неформально, иерархически
или горизонтально, но
соединены с единым
мозговым центром;
3) координированное
сосуществование разных
модусов ведения боевых
действий в одном боевом
пространстве;
4) «гибридное» боевое
пространство включает
«зоны боевых действий» и
«мирные зоны».
Гибридные войны 2:
триумфальное
возвращение
Концептуальное новшество
Хоффмана не принесло
особых практических
результатов, и, скорее всего,
из-за этого его надолго
забыли. Если разработчики,
в частности, генерал Маттис,
и учитывали идею борьбы с
«гибридной войной», то они
наверное были ею
разочарованы вследствие
провалов анти-повстанческих
операций США в
Афганистане и Ираке[13].
Но после аннексии Крыма
Россией гибридная война
совершила триумфальное
возвращение, на этот раз
уже в медийный и
официальный дискурсы
на Западе и в Украине.
Но после аннексии Крыма
Россией гибридная война
совершила триумфальное
возвращение, на этот раз
уже в медийный и
официальный дискурсы на
Западе и в Украине. Теперь
это понятие должно было
описывать стратегию,
приписываемую России, и его
значение существенно
расширилось.
История переоткрытия
«гибридной войны» довольно
курьезна. Она связана со
специфическим прочтением
статьи начальника
российского генштаба
генерала Валерия
Герасимова, которая была
опубликована в феврале
2013 года и «открыта» более
чем годом позже. Герасимов
описывал «нелинейную
войну» как новый способ
ведения войны,
специфический для
конфликтов после «арабской
весны». Западные медиа,
политики и милитаристские
элиты восприняли эту статью
как руководство, которым
пользуются российские
милитаристские элиты, и
назвали ее «доктрина
Герасимова»[14]. Вскоре
понятие «гибридной войны»
расширилось и стало
описывать новую российскую
угрозу для европейского
общества[15]. Позже это
понятие приобрело
популярность в российских
медиа и среди военных, в
результате его начал
использовать и сам
Герасимов.
Переоткрыл Герасимова и
назвал его статью
«российской военной
доктриной» сотрудник Радио
Свобода Роб Коулсон в июне
2014 года. В своем посте в
фейсбуке он заявил, что
статья проливает свет на
события в Украине[16]. На
это обратил внимание
исследователь российского
криминалитета и системы
безопасности Марк
Галеотти[17], сделав
комментарии к статье и
связав ее с идеей гибридной
войны. В них он
интерпретировал раздумья
Герасимова о “нелинейной
войне” как скрытую
декларацию собственно
русской доктрины: «есть
старый советский
риторический прием, при
котором ’предупреждение’
или ’урок’ из одной ситуации
используется, чтобы
изложить свои намерения
или план»[18].
На самом деле статья одного
из видных членов российской
милитаристской элиты
Герасимова – это доклад на
конференции Академии
военных наук, прочитанный
в январе 2013 года[19]. По
сути, автор оплакивает
отставание российской
военной науки и
игнорирование «новых
вызовов». Это похоже скорее
не на военную доктрину, а на
констатацию ее отсутствия.
Интенция Герасимова в чем-
то близка к таковой
Хоффмана, хотя он и
уступает последнему в
эрудиции и аналитических
способностях. Герасимов
констатирует, что
«лидирующие страны» уже
внедрили реальность
асимметричной войны в свои
военные доктрины. Он также
подразумевает, что эти
страны взяли на вооружение
некоторые методы такой
войны, предлагая свою
параноидальную
интерпретацию событий
«арабской весны»: «так
называемые цветные
революции в северной
Африке и на Ближнем
Востоке (…) это типичные
войны XXI века»[20].
Как только поднялся шум о
российской гибридной войне,
изобретатель термина
Хоффман воспользовался
возможностью и с радостью
подтвердил, что именно
такая война и происходит в
Украине (а также
происходила в Грузии 2008
года). Он привел
уничтожение малазийского
самолета летом 2014 года
как пример
“катастрофического
терроризма”, выступающего
в его теории одной из тактик
гибридной войны[21].
В июле 2014 года тогдашний
генсек НАТО Андерс Фог
Расмуссен обвинил Россию в
ведении гибридной войны,
определив ее как
«комбинацию военных
действий, скрытых операций
и агрессивной программы
дезинформации»[22]. С тех
пор функционеры НАТО
регулярно использовали этот
термин. Он также попал в
издание The Military Balance
2015 Международного
института стратегических
исследований, где
«гибридная война» уже
начала включать
дипломатию,
информационные операции и
экономическое давление[23].
В конце концов на одном из
мероприятий НАТО было
заявлено, что нет четкого
определения гибридных
угроз, которые ведут к
определению гибридной
войны[24].
За два года понятие
гибридной войны
приобрело значение
любого вида воздействия
России: от пропаганды до
конвенциональной войны.
Один из критиков назвал
это понятие
«франкенштейновским»,
обретшим свою
собственную жизнь.
За два года понятие
гибридной войны приобрело
значение любого вида
воздействия России: от
пропаганды до
конвенциональной войны.
Один из критиков назвал это
понятие
«франкенштейновским»,
обретшим свою собственную
жизнь[25].
В чем же состояла новая
семантическая жизнь
«гибридной войны» после
недолговечного забвения? К
данному выше
хоффмановскому
определению были
добавлены два новых
элемента:
5) боевое пространство
расширилось и стало
включать любое место в
мире, физическое или
виртуальное;
6) теперь способы ведения
войны включают
дипломатию, новости,
коррупцию, финансирование
политических партий,
рекламу, экономическое
давление и т.д.
Насколько «новая» и
«гибридная» война на
Донбассе?
Само по себе понятие
гибридной войны – это не
больше, чем
эмпирическое обобщение,
которое мало что
объясняет вне более
широкого теоретического
контекста.
Само по себе понятие
гибридной войны – это не
больше, чем эмпирическое
обобщение, которое мало что
объясняет вне более
широкого теоретического
контекста. Поэтому критику
его применения следует
начать с оценки более
последовательных
теоретических подходов. Как
я уже указал выше, идея
гибридной войны появилась
с претензией на техническое
уточнение теорий «новых
войн». Одна из таких теорий,
за авторством Мэри Калдор,
является наиболее
подходящей для проверки ее
объяснительной силы на
примере войны на Донбассе.
Там более что сама автор
признала, что понятие новых
войн применимо к войне в
Украине [26].
Для оценки применимости
этой теории обратимся к
более общей критике теории
новых войн[27]. Я
воспользуюсь списком
основных положений теории
новых войн, составленным
одним из ее критиков
Стивеном Рейна[28], и
попробую проверить их
применимость к тому, что мы
более-менее надежно знаем
о текущей войне на
Донбассе.

1) «Новые войны» — это

качественно новые
конфликты, которые
появились после
исчезновения биполярного
мира и ускорения
глобализации. Теория новых
войн опирается на корпус
эмпирических примеров,
которые касаются в основном
войн в так называемом
«третьем мире», в условиях
слабых и зависимых
правительств. На первый
взгляд события, начатые
аннексией Крыма,
вписываются в этот ряд. Но
на самом деле война в
Украине имеет много черт
«старых войн». Если
присмотреться, то станет
ясно, что это вовсе не
уникальный опыт
«развивающихся» стран, а
более-менее регулярное
явление для признанных
либеральных демократий,
которые не ведут «новых
войн». Аннексию Крыма
можно вписать в один ряд с
оккупацией Палестины
Израилем (1967), Восточного
Кипра Турцией (1974) или
аннексиями Восточного
Тимора Индонезией (1973),
которые не рассматриваются
как новые войны[29].
Насколько «новой» и
«гибридной» была оккупация
Крыма? Поскольку она
проводилась сильным
империалистическим
государством – она не была
«новой войной», а поскольку
основным силами
задействованными в
аннексии, были российские
военнослужащие (хоть и без
знаков отличия) – она была
не «гибридной», а скорее
конвенциональной
операцией под
прикрытием[30]. То же
касается и участия
регулярной армии и
конвенционального оружия в
конфликте на Донбассе со
стороны Украины,
сепаратистских образований
и Российской Федерации, о
чем дальше.
2) Коррозия центральной
государственной власти –
определяющая
характеристика «новых
войн»[31]. Рассматривать
«украинский кризис» как
однородное явление, как это
часто делают приверженцы
идеи новых войн или
гибридной войны, можно
лишь частично.
Первоначально украинское
государство действительно
испытывало кризис
легитимности, управления и
не имело полноценной
армии. Но оно быстро
оправилось, провело выборы
и консолидировало свою
власть над большинством
территории. Сепаратистские
политические образования
также претерпели изменения
и были подвергнуты
централизации:
относительно
самостоятельные полевые
командиры были
ликвидированы, а
центральное командование
над вооруженными силами
было восстановлено,
благодаря влиянию России. В
обоих случаях внешние
игроки были заинтересованы
в восстановлении
управляемости
противоборствующих
политических образований.
Большинство гражданских
лиц было убито
конвенциональным
оружием во время
обстрела со стороны
вооруженных сил
Украины, сепаратистов
или России.
3) В «новых» и «гибридных»
войнах стирается грань
между войной и миром,
террор (массовые убийства,
насильственно перемещение,
запугивание) направлен в
основном против
гражданского населения[32].
Действительно, были
многочисленные обвинения
обеих сторон конфликта в
военных преступлениях. Но
они в основном касались
ранних стадий войны.
Согласно Калдор,
соотношение смертей
гражданских и военных в
старых войнах составляет 8 к
1, тогда как в новых войнах
оно обратное: 1 к 8[33]. В
случае конфликта на
Донбассе это соотношение
достоверно неизвестно, в
основном из-за отсутствия
надежных данных о потерях
среди сепаратистов. Но,
согласно данным ООН,
гражданские смерти
составляли 28% всех потерь
с апреля 2014 по февраль
2016, и это соотношение
существенно не менялось на
протяжении
войны. Большинство
гражданских лиц было убито
конвенциональным оружием
во время обстрела со
стороны вооруженных сил
Украины, сепаратистов или
России[34]. Украинское
правительство официально
проводит
«антитеррористическую
операцию» и признало
сепаратистские вооруженные
формирования
террористическими, хотя это
не признано на
международном уровне и
является скорее
пропагандистским и
дипломатическим приемом.
Вне зоны боевых действий на
территории Украины, по
данным правительства, в
начале войны происходили
диверсии или
террористические акты,
приписываемые
сепаратистам или российским
спецслужбам, но их
происхождение трудно
проверить объективно, и они
не привели к значительным
человеческим жертвам.
4) «Старые войны» были
идеологическими или
геополитическими, в то
время как «новые войны»
основаны на политике
идентичности (этнической,
трайбалистской,
религиозной)[35].
Действительно, конфликт на
Донбассе не основывается на
конкуренции «старых»
идеологических проектов.
Каждая из сторон использует
смесь лозунгов с тенденцией
обращаться к наследию СССР
со стороны сепаратистов и к
«европейским ценностям» со
стороны официального
Киева. Однако и «Европа» и
«СССР» в этих лоскутных
идеологиях не имеют четкого
социального или
экономического смысла и
являются скорее разными
формами выражения
националистических
претензий. С другой стороны,
в отличие от основного
примера для Калдор —
боснийской войны,
украинский конфликт не
является ни этническим, ни
религиозным. Приверженцы
обеих сторон конфликта
принадлежат к разным
этническим группам и
говорят на русском и
украинском языках (хотя
среди приверженцев
сепаратистов украинский
фактически отсутствует).
Верующие с обеих сторон —
православные христиане.
Крайние правые (в том числе
российские) в разное время
так или иначе проявили себя
по обе стороны фронта, но
не были определяющей
силой. Хотя региональная
принадлежность может
играть некую роль, согласно
одному исследованию, в
большинстве русскоязычных
регионов поддержка
сепаратистов была
невелика[36]. Другое
исследование показало, что
росту сепаратистских
настроений гораздо больше
способствовало наличие
крупных, ориентированных
на российский или
глобальный рынок
предприятий, чем этнический
или лингвистический
фактор[37].
5) Частные вооруженные
формирования – основные
участники «новых войн».
Действительно, вначале они
были значительным
фактором и финансировались
частным капиталом в
Украине (Коломойский) и
России (Малофеев), хотя, в
дальнейшем их военное
значение стало не настолько
важным. Частные
вооруженные формирования
были быстро интегрированы
в регулярные армии обеих
сторон. Уже на осень 2014
года главными игроками
были вооруженные силы
Украины, вооруженные силы
сепаратистских республик и
спорадически участвующие в
вооруженных столкновениях
вооруженные силы РФ.
6) Финансирование частных
вооруженных формирований.
Согласно Калдор, такие
вооруженные группы в
основном
самофинансируются
посредством грабежа,
захвата заложников,
незаконной торговли
оружием, включая
кооперацию через линию
соприкосновения[38]. Такие
факты действительно были в
начальной фазе конфликта,
но они занимали
второстепенное положение
по отношению к
централизированному
снабжению со стороны
государства: в случае
Украины это внутренние
ресурсы и помощь западных
стран, в случае
сепаратистских образований
– помощь со стороны РФ.
Если в начальных фазах
конфликта ему были
присущи некоторые черты
«новых войн» с
элементами
«гибридности», то эти
черты достаточно быстро
уступили место
традиционным формам
ведения боевых действий.
Таким образом, если в
начальных фазах конфликта
ему были присущи некоторые
черты «новых войн» с
элементами «гибридности»,
то эти черты достаточно
быстро уступили место
традиционным формам
ведения боевых действий.
Если пытаться описывать
войну в Донбассе
посредством теории «новых
войн» или «гибридной
войны», придется оставить за
скобками массу важных
фактов. Для адекватного
понимания конфликт
придется разложить на
несколько фаз и несколько
параллельных процессов
внутри этих фаз. Хотя, и в
этом случае применение идей
«новых» и «гибридных» войн
я считаю скорее вредным,
чем полезным. А отказ от
натягивания одной
объяснительной схемы на
всю войну на Донбассе,
напротив, является
правильным шагом для
понимания
происходящего[39].
Война на Донбассе – это
подвид локальной войны
в условиях слабого
государства в результате
вовлечения глобальных
игроков, усиленной до
степени малой глобальной
войны и угрожающей
перерасти в большую
глобальную войну.
Надеюсь, в одной из
следующих статей я смогу
убедительно показать,
почему. Пока что мое
определение такое: война на
Донбассе – это подвид
локальной войны в условиях
слабого государства в
результате вовлечения
глобальных игроков,
усиленной до степени малой
глобальной войны и
угрожающей перерасти в
большую глобальную
войну[40].
Почему стоит забыть о
понятии «гибридной
войны»?
Понятие “гибридной войны”
имеет две идеологические
функции. На международном
уровне оно стало привычным
риторическим ходом в споре
неоимпериалистических
государств. А на
национальном, если мы
говорим об Украине —
аргументом в пользу
подавления оппонентов в
условиях дефицита
легитимности власти.
Критики заметили
интересный феномен
«парадокса гибридной
войны»[41]: милитаристские
элиты РФ и некоторых стран
Запада как бы боятся, что
они отстали в искусстве
«гибридной войны»,
приписываемом
оппоненту[42], и стремятся
это упущение наверстать.
Этот «парадокс» является
продолжением взаимных
параноидных проекций
родом из времен холодной
войны. Данное
«помешательство на двоих»
выливается в серию
последовательных ходов.
Это коллективное
наваждение гибридной
войны более всего похоже на
неловкую попытку
милитаристских элит как-то
сформулировать причины
проблем, с которыми
сталкиваются ведомые этими
элитами государства.
Американским ответом стала
мания войны с
всепроникающим
терроризмом. Концепт
гибридной войны был
элементом этой мании. В
первую очередь он
применялся к «истовым»
врагам на Ближнем Востоке.
И это давало повод жестко
переформатировать
проблемный регион в пользу
гегемона.
Когда Россия столкнулась с
обострением противоречий в
странах-клиентах,
вылившихся в серию
“цветных революций”,
российские милитаристские
элиты легко позаимствовали
западную манию и уверенно
заговорили о «гибридных
войнах», обсуждая события в
Украине и возможные
сценарии для Путина. В 2015
году появилась серия
публикаций в основных
российских военных
журналах, которые
увязывали «гибридные
операции» и «гибридные
войны» с «цветными
революциями». В конце
концов сам Герасимов
охарактеризовал «цветные
революции» как гибридную
войну Запада и предложил
создать рабочую группу для
создания ответной стратегии
«гибридной
войны»[43] (через два года
после того, как его статью
уже восприняли в таком
качестве на Западе!).
Предпочитая игнорировать
противоречия между властью
и подчиненными (внутренние
причины изменения режимов
в странах-клиентах) и
межимпериалистические
противоречия, российские
элиты (в том числе Сурков,
завороженный западной
идеологией постмодернизма)
повернули одолженные у
Запада элементы мании
гибридной войны против
самого Запада в форме своей
мании нелинейной войны.
Какие же функции
исполняет «гибридная
война» сейчас?
1) Поскольку «гибридная
война» предполагает
наличие единого мозгового
центра координации военных
действий, сепаратисты в
глазах Запада, равно как и
участники “цветных
революций” в глазах России
теряют собственную
субъектность и мотивацию и
начинают выглядеть скорее
как щупальца вражеского
спрута, лишенные
собственной воли.
2) Поскольку «гибридная
война» является частью
более широкой мании войны
с террором, она
отождествляет любое
противостоящее социальное
образование со Злом
терроризма. Отсюда
обозначение сепаратистов в
Донбассе как террористов
для Киева и активистов на
Майдане как фашистов (тоже
лишь фигура Зла) для
России.
Вместо осознания динамики
выражения глобальной
воинственности в Украине,
которое раздуло конфликт с
локального уровня до
балансирования на краю
глобальной войны,
использование понятия
«гибридной войны» обеими
сторонами создает удобный
идеологический образ для
оправдания и
самооправдания действий
империалистических
милитаристских элит.
На национальном же уровне
дискурс «гибридной войны»
служит для мобилизации
населения вокруг интересов
милитаристских элит и для
подавление критики в рамках
национальной публичной
сферы, хваленого
«гражданского общества».

Распространение дискурса
«гибридной войны» —
признак сбоя в системе
идеологической гегемонии. В
нормальный период
«позиционной войны» между
классами внутри государства
действуют институции,
позволяющие вести
идеологическую борьбу в
принятых рамках, причем эти
рамки ограждают как от
прямого насилия, так и от
параноидальных обвинений в
работе на врага.
Идеологической борьбе в
таком случае присуща некая
степень автономии и
упорядоченности.
Идея же «гибридной войны»
разрушает эту относительную
автономию символической
борьбы. Элиты не чувствуют
себя в безопасности в
институциональных рамках и
решаются прибегать к
прямому насилию. Дискурс
«гибридной войны» говорит
о том, что нет
принципиальной разницы
между символическим и
реальным насилием,
клавиатурой и
винтовкой. Это имеет два
последствия: оппонент
низводится от статуса
противника в дебатах до
статуса заведомого лгуна —
вражеского прислужника.
Поскольку нет разницы
между символическим и
физическим насилием, то
вооруженный ответ на
словесный выпад легитимен.
Если идет «гибридная
война», то Германия не несет
ответственности за
«мигрантский кризис» — это
Россия делает мигрантов
оружием для развала
Европы. При «гибридной
войне» провал в
выстраивании русского мира
— легитимный повод вводить
войска, а критика
традиционных ценностей —
то же, что и захват
административных зданий.
Очень важно понимать, что
кризис гегемонии происходит
не из-за ее подрыва
организованными силами
эксплуатируемых, а из-за
противоречий национальных
групп эксплуататоров и их
внутринациональных
фракций. И отказ от
относительной автономности
символической борьбы
направлен группами
эксплуататоров в первую
очередь друг на друга. Это
их борьба за наше согласие
признавать их интересы
своими, и в этой борьбе у
них остается все меньше
слов.
Поэтому нам насаждают идею
«гибридной войны»,
вынуждая нас согласиться с
тем, что символическая
борьба ничем не отличается
от вооруженной и
ущемленное самолюбие —
это то же, что и оторванная
рука. Принимая эту идею, мы
забираем у себя
пространство для
рационального осмысления
социальных отношений и
рекрутируемся на войну за
насаждение чуждых нам
интересов.