Alexei Muraviov

În așteptarea prințului

Filosofii, în special filosofii politici, în virtutea valențelor instrumentale ale filosofiei politice,
obișnuiesc să gîndească prin intermediul arhetipurilor culturale. Aceste arhetipuri sînt atît de
bine montate în structura gîndirii, încît eliminarea lor este dificilă. Astfel, recent, redactorul-
șef al „Snob”-ului, istoricul Nicolai Uskov ne-a bucurat cu o reflecție plictisitor de lungă în
trei părți avînd ca temă întrebarea „de ce sîntem așa de răi” (ca variantă pentru „cine e
vinovat”). De vină e spațiul, alegerea bizantină și absența limbii latine (plecăciuni din partea
lui G. Shpet!). Rămîne doar să așteptăm vreo schimbare. Deținutul politic (политзек)
Hodorkovski, i-a dezămăgit atît pe susținătorilor săi liberali, declarînd în Germania, în urma
eliberării sale, că nu intenționează să lupte cu Putin, cît și pe cei conservatori afirmînd că
statul național nu înseamnă unul naționalist. Din nou e nevoie de timp. Damele-pusy-riot,
ieșind la libertate, au oferit căteva interviuri confuze și apoi s-au apucat de ajutorarea
deținuților. Faptele mari necesită timp. Concomitent, declarațiile incitante ale diaconului
Andrei Kuraev, care scrie pe blogul său (LiveJournal) despre oploșirea în Biserica Ortodoxă
Rusă (BOR) a „pederaștilor în sutane”, a provocat un scandal avînd ca temă întrebarea „cum
să trăiești în sînul bisericii fără a ajunge poponar?”

Să fie întîmplătoare aceste coincidențe? Toate au ceva în comun: așteptarea tensionată a unei
soluții în care se află publicul și news-makerii înseși. În „Demonii” lui Dostoievski eroii
rebeli declară că „așteaptă prințul”. Stavroghin, cum se știe, s-a dovedit a fi falsul prinț.
Acum, ni se propune din nou să așteptăm – poate va veni vreun anume prinț și le va rezolva
pe toate. Pentru unii, acest prinț rămîne a fi președintele Rusiei, pentru alții chipul lui doar
licărește în ceața viitorului, iar o a treia categorie scrutează trecutul. Or, apelurile oamenilor
către o instanță supremă sau către autorități de a le rezolva problemele este aceeași formă a
așteptării prințului. Mi se va spune că e un paternalism și servilism obișnuit. Totuși se pare că
aici lucrurile au o anume profunzime – e vorba de eschatologie. Ba chiar de una destul de
curioasă.

Eschatologia mesianică

În lovitura triplă a lui Nicolai Uskov, în pofida abundenței argumentării istorice (chiar a unui
exces retoric), gînduri sînt puține. Ideea principală și fatală – la noi totul este rău. Tot felul de
ratinguri în care mama-Rusia atîrnă undeva între Uganda și Chad după nivelul libertății
afacerilor, sau dimpotrivă face un salt pînă la nivelul lui Zimbabwe după indicele de corupție
servesc drept ilustrare a acestui „totul este rău”. Încheind partea negativă cu ajutorul acestei
simple manipulări a datelor statistice, autorul nostru își îndreaptă atenția asupra Europei
iluminate, întrevăzînd înăuntrul ei acele trăsături încîntătoare, care lipsesc atît de teribil pe tot
întinsul patriei.

În spatele abundentelor argumentări, se conturează supărarea față de „elită”, care „nu vrea să
continue europenizarea”. Logica pro-occidentală și, în egală măsură, cea anti-occidentală sînt
de înțeles. La noi totul este rău, deoarece alături de noi se află marea civilizație occidentală,
iar noi - tot mai „asiatici”. Interesantă este structura răspunsurilor posibile cu privire la această
dorință de a schimba vectorii. Ea poate fi diferită, dar inevitabil implică intervenția elitelor în
alegerea civilizată. Simplu spus, este un fel de „tsarskoe zertsalo” (simbol al monarhiei țariste,
avînd forma unei prisme triunghiulare, pe fiecare parte a acesteia fiind scrise cele trei decrete
ale lui Petru I cu privire la modul de comportare în „spațiul public”) avînd menirea să ofere
prințului gata să vină programul de acțiuni.

În calitata unei astfel de elite, mult timp era considerat M.B. Hodorkovski și potențialul grup
al susținătorilor și adepților săi. Însă, s-a dovedit că fostul deținut al penitenciarul din Segheja
nu are astfel de intenții. Mai mult, el însuși a recunoscul că a scris președintelui în speranța că
vor fi luate măsurile necesare. Președintele actual cu greu poate schimba situația creată, dat
fiind că este înconjurat de curteni vicleni și negustori hoțomani. Nu-i rămîne decît să stea în
Elveția în speranța că prințul așteptat în cele din urmă „se va arăta și va băga de seamă”.
Faptele sale viitoare vor fi raționale și logice, iar chipul său îndreptat către oameni. Dar chipul
acesta este unul întunecat, iar Hodorkovski, eliberat din detenție, a văzut în el ceva ce l-a făcut
să renunțe la lupta politică.

Două activiste pentru drepturilor omului, unii numindu-le din obișnuință „fetele”,
(«девочками») alții „batjocuritoarele” («кощунницами») sau, pur și simplu, „pussy”-cuțile
( «пуськами»), au încetat brusc, odată ieșite din penitenciar, să mai declare spațiul mediatic
ca fiind întruchiparea nelegiuiților. Lupta pentru drepturile deținuților este o muncă de rutină
ce solicită relații constructive cu puterea statului. Iar în discuția avută cu fostul profesor al
Academiei Teologice din Moscova, ele în genere au recunoscut că „au fost greșit înțelese” și,
de fapt, ele nici nu s-au referit la revoluție. Căci pentru a schimba situația în privința
deținuților nu e nevoie de „un oarecare altul”, cel care le va schimba pe toate, executînd de
unul singur întreaga muncă de asamblare. Cu demontarea ne vom descurca și singuri –
energie distructivă avem destulă. Dar și cu construcția stăm prost – ce nu-ți propui să realizei
oricum automat Kalașnikov iese. Poate nu e cazul?

În spatele tuturor acestor dezamăgiri și speranțe se întrevede o oarecare istoriosofie. Această

istoriosofie conține recunoașterea alegerii greșite din trecut și speranța schimbării. Uneori
schimbarea include în sine o importantă componentă mesianică – speranța prințului care stă să
vină. În principiu, partea esențială – mesianismul social – (speranța în venirea celui capabil să
le îndrepte pe toate) gîndirea noastră socială a preluat-o din iudaismul elenist, iar acesta – din
însuși codul profetic al Vechiului Testament.

Cuvîntul „Mesia” este, vorbind la modul general, echivalentul semitic al cuvîntului rusesc
«Помазанник» („Unsul”), fiind unul din derivatele rădăcinii semnificînd „ungerea, a da pe
cineva cu ulei”. În antichitate, uleiul simboliza Gloria și puterea transmisă de către Dumnezeu
celui uns. În iudaismul elenist, unul dintre înțelesurile acestui cuvînt era legat de salvarea
mistică a omenirii de păcat. În alte accepțiuni, mult mai vechi, unsul era monarhul care își
salvează propriul popor pentru Dumnezeu și viață. Grecește acestui Uns i s-a spus atît
„Christos”, cît și „Sotir”, adică salvatorul.

Astfel, la îceputurile creștinismului, înțelesul mistic și cathartic al salvatorului – ca mîntuitor

al lumii de blestem, adică de o greșeală produsă într-un trecut îndepărtat, pornind de la care,
totul a mers prost. Apoi, în epoca creștină, a apărut anti-istoriosofia, altoită pe o înțelegere
eschatologică. Venirea Salvatorului-Christos nu a anulat însă așteptarea. Acum, noi așteptăm
cea de-a doua venire a Sa. O precizare – el va fi dual: la început va veni Antichristul, sosia
spurcată a Salvatorului, a Principiului (în latină, princeps, în germană - Prinz), care, de fapt, și
era așteptat de către revoluționarii din „Demonii” lui Dostoievski.

Liberalii noștri, întristați de refuzul lui Hodorkovski și de regăsirea fostelor „Pusy Riot” în
activități ce țin de apărarea drepturilor, se află acum la etapa interpretării iudaice de
alternativă a Sotirului-Unsului ca Reformator politic, care va readuce Mama-Rusie pe cale
occidentală, calea năzuită, care, într-un sfîrșit, va pune capăt odiosului bizantinism
(византийщиной). În ochii tîlcuitorilor liberali ai istoriei, Putin e reprezentarea țarului Irod,
care, din teama că va veni Unsul-izbăvitor și-i va lua tronul, îi ucide pe toți pruncii din
Betleem. Iar rolul acestor prunci, conform liberalilor noștri, le revine acelor femei-mime, care
au țopăit în Catedrala Christos-Mîntuitorul, chemînd Maica Domnului să-l izgonească pe
Putin. Anume pentru asta, ele, „fetele”, abia de nu sînt acei prunci. O astfel de tălmăcire își
are dreptul său la existență. Dar, ea este mai slabă decît cea creștină. Și mult mai puțin
interesantă.

Vestitorul Celuilalt

În schimb, interpretarea diaconului Kuraev pare a fi destul de creștină, dar și foarte

înspăimîntătoare. Din postările sale despre oploșirea sodomiților în sutane în actuala BOR,
reiese, de fapt, o singură concluzie radicală, pe care onorabilul blogger nu se încumetă să o
exprime el însuși, dar de care s-a apropiat fostul său amic, actualmente oponentul bisericesc –
episcopul Grigorii Lurie. Sensul acestei concluzii este următorul: homosexualii din cadrul
BOR-ului reprezintă o sectă aparte a celor inițiați, așteptînd venirea..., cum s-ar zice, a unui
fel de eliberator. Și în ajunul acesteia, ei „inițiază” prin această groaznică formă de „ungere”
noua oaste a slujitorilor și supușilor acestui nou Prinț.

E prea trist? Însă cei care l-au citit pe Tolkien (iar Kuraev recent îl cita) înțeleg că în pofida
întregii artisticități a acestei interpretări ea este adînc înrădăcinată în creștinism ca mod de
gîndire.

Se poate, desigur, de spus că oamenii sînt acum mai raționali și nu cred în astfel de
sauronisme. Dar invitația recentă din partea site-ul gay.ru către ierarhii-homosexuali de a face
în sfîrșit „coming-out”-ul și de a arăta „fața iluminată” (emancipată?) a BOR-ului, înclină în
folosul unei astfel de explicații. Astfel liberalii au devenit confuzi: parcă trebuie de apărat
gay-ii, dar a o face în cadrul bisericii într-un fel e incomod.

Am să repet faptul că noi descriem mai curînd ceea ce se petrece în mintea oamenilor, decît
ceea ce se întîmplă în realitate. De aceea confuzia i-a cuprins și pe conservatori: dacă este
adevărat ceea ce scrie Kuraev, atunci reiese că sodomiții cu a lor îngrozitoare ungere
pregătesc Rusia de Armaghedon. Iar în preajma acestuia, esențele se dedublează, reamintindu-
ni-se predicile bespopovților (reprezentanții uneia din cele două mari grupe a staroverilor)
despre faptul că în timpurile de sfîrșit ale lumii toate își vor schimba însemnele. Șleahta
antichriștilor va lua locul bisericii, iar credincioșii se vor ascunde prin case și apartamente.
Bunăoară, acum nu demult, preotul Fiodor Liudogovski a spus-o tranșant: „trebuie să
reînviem ortodoxia de apartament”.
Acum ia și așteaptă prințul... Am fi dorit ca lucrurile să fie mai simple, dar eschatologia,
inserată în matricea culturală, nu ne lasă. De aceea Kuraev și se avîntă în „ultima și decisiva”
luptă. Conservator fiind, și-a dat seama demult că miroase a praf de pușcă. Se poate totuși ca
lucrurile să fie mai simple? Poate, ca în locul așteptării prințului, în locul căutării „căderilor în
păcat” din trecut, să muncim în prezent? Poate Hodorkovski și „Pusy Riot”-ul au luat o
decizie dreaptă și nu e nevoie să aștepți pe cineva pentru a-ți face treaba? Căci de așteptat se
poate, dar să nu cumva să ne apară cel care nu ne trebuie.