Ghid de interviu

Interviul clinic reprezintă metoda de lucru a psihologului clinician.

Prin acesta el poate obţine informaţii mai detaliate la unele
probleme şi aspecte ale subiectului, care sunt legate de o serie de
momente şi evenimente din viaţa acestuia: din comportarea sa,
relaţiile cu ceilalţi, aspecte mai intime, etc.

Interviul poate fi influenţat de o multitudine de factori, dar

caracteristica principală este dialogul asimetric ce se stabileşte între
subiecţi şi psihologul clinician care are competenţa de a direcţiona
şi a-şi afirma o anumită poziţie în raport cu cele relatate. În funcţie
de obiectivele interviului putem întâlni: interviu diagnostic, de
terapie, de cercetare.

Tipuri de interviu întâlnite (după Dafinoiu, I. 2002):

a) interviu non-directiv – centrat pe persoană în cursul căruia

subiectul are libertatea de a alege problemele despre care se va
purta discuţia. Se creează un cadru adecvat de manifestare a unor
lanţuri asociative. Clinicianul va adopta o atitudine permisivă,
comprehensivă, empatică astfel încât atitudinea sa să nu
stânjenească relatarea subiectului.

b) interviu semi-directiv – cuprinde principalele teme de

abordare cu subiectul, nu într-o ordine strică ci abordările la
momentele oportune.

c) interviu-directiv – este utilizat la eliminarea lacunelor în

informaţiile obţinute.

Tipuri de intreviu clinic

Intreviul clinic psihiatric

În funcţie de obiectivele urmărite interviul clinic în psihologie

şi interviul clinic în psihiatrie prezintă caracteristici specifice
(Dafinoiu, I. 2002). Psihiatrul îşi propune în realizarea interviului pe
elemente clinice aparente pentru stabilirea unui diagnostic
încadrându-l într-un sistem nosografic şi de aici într-un demers
terapeutic iar psihologul îşi propune cunoaşterea individului prin
intermediul manifestărilor în diferite contexte, intervenţia lui având
valoare de ajutor, consiliere (după Dafinoiu, I. 2001).

În domeniul bolilor mintale sunt utilizate după acelaşi autor

interviuri de inspiraţie psihodinamică ce au la bază concepţia lui S.
Freud, referitoare la conflictele profunde cu origine în prima
copilărie şi interviul centrat pe simptom ce utilizează diverse cadre
de clasificare şi descriere a tulburărilor psihice.
  

Interviul clinic de evaluare

Are ca obiective: identificarea simptomelor, analizarea

acestora în vederea înţelegerii funcţionării psihologice şi obiectiv
terapeutic ce orientează strategia terapeutică.

Interviul clinic bazat pe fundamente psihanalitice

– se analizează aspecte ale trecutului individului deoarece

având psihanaliza ca fundament se instituie idea că simptomul
prezent îşi are originea în trecutul subiectului, în conflictele
inconştiente generate de întâmplări ale copilăriei timpurii.

Specificul terapeuticii psihanalitice constă în păstrarea tăcerii

de către analist şi a unei neutralităţi care să permită pacientului să-
şi expună liber în ce ordine doreşte gândurile şi asociaţiile trezite de
acestea. Psihanalistul dispune de interpretare prin intermediul
căreia conduce pacientul prin păienjenişul uneori contradictual al
sentimentelor până la originea reală a lor.

Intreviul clinic non-directiv

– după cum mărturisea autorul acestei metode este centrată

asupra individului nu asupra problemei. Copilăria este importantă
pentru structurarea personalităţii dar nu este definitorie. Imaginea
de sine a unui individ este legată de evaluarea continuă a
rezultatelor propriilor experienţe în raport cu ceilalţi. Experienţele
pozitive creează dimensiuni pozitive ale imaginii de sine, iar cele
nefavorabile conduc la scăderea imaginii de sine.

Intervenţia verbală a acestei terapii din partea psihologului va

fi doar în vederea unei reformulări a problemei cu care clientul se
confruntă şi a cărei percepţie este greşită.

Atitudinile relaţionale ale psihologului în interviul clinic non-

directiv sunt de şase tipuri după Mucchielli, A. (2005):

– atitudine de evaluare sau judecare morală; atitudine

explicativă; atitudine de sprijin-consolare; atitudine de investigare;
atitudine de soluţionare a problemei şi atitudine comprehensivă.
Toate aceste tipuri de atitudini fac apel la atitudinea ..........
amplificată de cuvinte care contribuie la înţelegerea de către
celălalt a aprobării sau dezaprobării; a descifrării cauzei probabile a
unui fenomen; a unei încurajări; a căutării obţinerii de informaţii
suplimentare; a găsirii unei soluţii sau pur şi simplu de evitarea
acestora focalizându-şi atenţia către crearea unor condiţii favorabile
dezvoltării empatiei.

Experienţa nu trebuie înţeleasă ca simpatie sau asimilarea

punctului de vedere al clientului. Trebuie avut în vedere faptul că
empatia este acea înţelegere intelectuală a celor relatate de
interlocutor, în urma cărora se dezvoltă capacitatea de participare la
experienţa celuilalt, de a capta semnificaţia pe care celălalt o
relatează în cuvinte a evenimentelor trăite, fără implicaţii
emoţionale.

Atitudinea clinicianului

Nu trebuie să lase impresia de o receptare ci prin ea să

introducă un dialog. Tăcerile nu vor fi cultivate ca forme de presiune
asupra interlocutorului pentru a-l forţa să bată în retragere sau ca
expresie a rezervei ascultătorului sau negare a celor spuse de
interlocutor ci sunt respectate, urmând a fi interpretate ca element
de punctare, timp de reflecţie sau trecere către altceva. Stadiul
superior sau de supervizare nu este o atitudine indicată pentru
atingerea scopului clinicianului. Ascultarea presupune o atitudine de
întâmpinare susţinută în prezent şi readaptată constant la ceea ce
exprimă persoana din faţă sa. Nu se vor afişa semen de nerăbdare,
plictiseală sau anticipare atotştiutoare la relatările subiectului.
Atenţia îndeosebi va fi îndreptată către lupta interioară a subiectului
cu sinele.

Ascultarea de tip rogerian prezintă multiple faţete. Este

centrată pe persoană dar şi asupra propriei persoane. Deschide căi
către planul afectiv, emoţional, intelectual. Empatia dezvoltată în
cadrul acestei atitudini implică şi o mai mare acurateţe în
perceperea celor mai mici schimbări ce au loc în interiorul
subiectului. Pe fundalul ascultării de tip rogerian clinicianul îşi
exprimă înţelegerea celor relatate de subiect printr-o gamă variată
de comportamente de la ecou ce poate lua forma unor interjecţii
sau onomatopee (ah, hm) la expresii de genul: înţeleg, bine, aşa
cum spui.

Ascultarea rogeriană are drept caracteristici:

– absenţa abordării teoretice sau decupaj conceptual

preliminar, limbajul utilizat este simplu, obişnuit; implicare
emoţională a ascultătorului se păstrează în limitele normale;
observarea este evolutivă şi multidimensională în acelaşi timp
păstrând simplitate şi modestie cu focalizarea energie în serviciul
celorlalţi şi nu în dominarea lor (apud. Peretti, A. 2001). Secretul
celor relatate de către subiect trebuie păstrat.

Interviul clinic în terapiile cognitiv-comportamentale     

 Interviul este orientat spre culegerea informaţiilor cu referire
îndeosebi la comportamentul – problemă, este o relaţie directivă
prin care terapeutul ajută pacientul în luarea deciziilor, răspunzând
astfel expectaţiilor acestuia, care doreşte înţelegere, alianţă,
parteneriat şi nu în ultimul rând dobândirea controlului.

Interviul clinic în psihoterapia existenţialistă

Psihoterapeutul îşi va direcţiona eforturile către reconstituirea

logicii universului în care se află pacientul cu scopul de a scoate
fiinţa umană din universul tematizat redându-i libertatea şi
înţelegerea lumii în care trăieşte. Interviul se va îndrepta către
recunoaşterea de către subiect a prejudecăţilor sale şi depăşire a
acestora prin reconstituirea sistemului său psihologic de percepţie a
lumii.