Sunteți pe pagina 1din 5

INTERVIUL CLINIC DE EVALUARE

Are doua obiective: unul diagnostic (identificarea simptomelor, clarificarea si


analiza acestora, cunoasterea si intelegerea functionarii psihologice) si unul terapeutic
(permite crearea unei bune relatii intre clinician si pacient si orienteaza strategia
terapeutica).
Pentru descrierea si intelegerea activitatii si functionarii psihologice a persoanei
clinicianul foloseste infoermatii care se refera la:
b) manifestari obiective, vizibile- comportamente care sunt direct observate,
inregistrate si masurate (de la comportamente complexe pana la gesturi simple sau
manifestari subtile prin care se exprima emotiile).
c) manifestari subiective, senzatii, imagini, ganduri care sunt produsul activitatii
mentale a subiectului si care ii sunt accesibile doar lui. Aceste manifestari pot fi
descrise de pacient in timpul interviului si pot face obiectul interpretarii
clinicianului.
Interviul clinic poate fi liber, semistructurat sau nestructurat.

Dificultati si aspecte specifice

Obiectivul principal al interviului este acela de a intelege pacientul in glogalitatea


si unicitatea lui, de aceea toate informatiile pe care le obtinel in cursul interviului
capata sens doar raportate la: conditiile de viata, istoria personala, situatia actuala,
asteptari, modul de functionare psihica, etc.Imaginea care rezulta este unica.
In al doilea rand, el implica din partea clinicianului mobilizarea in cel mai inalt
grad a capacitatii sale empatice, fara de care intelegerea pacientului ar fi imposibila.
Este o abordare individualizata, ceea trebuie sa se caute comportamentele sau
simptomele mai neobisnuite, mai insolite precum si unele elemente precise, care pot
fi introduse in categorii.Comportamentele obisnuite, performantele medii nu sunt de
prea mare ajutor in evaluarea clinica; ceea ce-I diferentiaza pe oameni de ceilalti sunt
comport. Neobisnuite, excesele comportamentale (pozitive sau negative),
performantele extreme (foarte mici sau foarte mari). O evaluare corecta a
informatiilor tine si de sursa acestora; nu trebuie sa situam pe acelasi plan simptomele
observate si simptomele traiote de pacient. Trebuie sa diferentiem intre interpretarea
pe care o da pacientul simptomelor sale si cele realizate de clinician sau de membrii
familiei, prieteni, anturaj.
O dificultate frecventa este confuzia intre planurile la care se realizeaza evaluarea
clinica: simptomatic, structural si etiologic. De exemplu, o tendinta intalnita mai ales
in cazul evaluarii copiilor este aceea de a apropia tablourile clinice infantile de cele
adulte, cu atat mai mult cu cat clinicianul este si el adult. In acest context exista
tendinta de banalizare si de ignorare a factorilor specifici dezvoltarii infantile, a
stilului, a ritmului de crestere a copilului, variabilitatea simptomatica specifica
varstei, etc.
In fata tabloului clinic divers pe care I-l ofera subiectul intervievat, clinicianul
reuseste sa ajunga la o constructie logica si semnificativa apeland la diverse modele
teoretice (psihanalitic, fenomenologic, psihosocial, etc), modele care permit
introducerea unei ordini in datele obtinute , fundamenteaza ipotezele care orienteaza
evaluarea si direactia terapeutica. Dar excesul in utilizarea teoriilor poate conduce la
retinerea doar a acelor informatii care valideaza teoria si se pot pierde informatii
pretioase. Practica este cea care regleaza folosirea modelelor teoretice in evaluare.
Interviul presupune si o relatie specifica; clinicianul are de cele mai multe ori in
fata sa o persoana care sufera. Prin procedee verbale si nonverbale specifice el trebuie
sa favorizeze scoaterea la suprafata a unor fenomene inconstiente (dorinte,
reprezentari, afecte, moduri de a gandi) pentru a cunoaste pacientul in toata
complexitatea sa. Uneori pacientul este rezistent la dezvaluire, chiar daca intelege ca
dezvaluirile sale sunt importante pentru rezolvarea problemelor. De aceea, clinicianul
trebuie sa faciliteze, sa incurajeze, sa sustina cat mai mult posibil exprimarea
gandurilor si a starilor afective de catre pacient (sa depaseasca mecanismele de
aparare pe care acesta le pune in functie).
In cazul in care interviul clinic este asociat unui examen psihologic el furnizeaza
informatii utile si diverse asupra pacientului: aspecte istorice, conduite habituale,
evolutia unor tulburari, aspecte privind functionarea psihica generala.

Niveluri de evaluare in cadrul interviului clinic

Se disting cel putin doua nivele de evaluare: unul simptomatic sau descriptiv si
altul al functionarii intrapsihice.
d) Nivelul simptomatic sau descriptiv. La acest nivel descrierea clinica a
pacientului se realizeaza cu ajutorul informatiilor produse in timpul
interviului si observatiei directe. Aceste informatii sunt, de cele mai multe
ori, de natura calitativa si, in functie de obiectivul evaluarii si de amploarea
procesului evaluativ completeaza informatiile psihometrice obtinute in
urma testelor si asigura un cadru adecvat interpretarii acestora.
• Gandire, rationament, simt critic. Calitatea activitatii intelectuale se
exprima prin capacitatea subiectului de a-si organiza gandirea, de a
intelege si folosi adecvat conceptele si de a proiecta actiuni coerente
pentru atingerea unui obiectiv. Aceasta capacitate poate fi evaluata la
nivelul discursului spontan al subiectului si punandu-I intrebari pentru
a vedea cum isi argumenteaza raspunsurile. Perturbarea activitatii
intelectuale poate sa-si aiba sursa fie in tulburari cognitive fie in
probleme de natura emotionala.
Simtul critic, dezvoltarea socio-cognitiva pot fi evaluate prin capacitatea subiectului de
ierarhizare a unor fapte si idei in functie de o scara de valori adaptata contextului. Se
evalueaza, in general, supletea, stabilitatea, soliditatea argumentarii, etc. Capacitatea de
judecata este tulburata cand pacientul ,se manifesta intr-o maniera rigida, inadaptata,
inconsistenta, incoerenta, inadecvata ( de ex, incapacitatea subiectului de a-si modifica o
opinie in ciuda informatiilor noi care intra in dezacord cu aceasta). Parazitarea fluxului
vorbirii de catre activitati apropiate visului (onirism), obnubilarea (intre confuzie si
vigilenta normala), sau hipervigilenta (starea de alarma, reactivitatea atentionala)
semnaleaza alterari ale vigilentei. Gandirea poate fi lipsita de fluenta, digresiva in timp ce
atentia poate fi mai mult sau mai putin intensa, stabila, concentrata, prelungita sau
eficienta.
• Memoria poate fi si ea evaluata in timpul interviului. Poate sa apara
pierderea unor amintiri recente sau vechi, o imposibilitate de fixare a
unor informatii noi, o dezorganizare a amintirilor (de ex, amestecarea
prezentului si trecutului, a realului cu imaginarul, etc).
• Imaginatia poate fi saraca, stereotipa, exaltata, bogata, neasteptata ca si
continut.
• Aspectul general. Prezentarea, tinuta, gradul de igiena si curatenie sunt
revelatori importanti ai adaptarii si caracterului sau semnaleaza
tulburari psihice.
• Atitudininile manifestate in timpul interviului furnizeaza si ele
informatii importante referitoare la confortul psihologic al subiectului,
la nivelul anxietatii, la nevoia de control. Expresivitatea mimico-
gestuala permite cunoasterea starilor traite de subiect. Observam :
saracia sau excesul mimico-gestual, nepotrivirea intre mimica si
discurs, manierism,etc. Este important sa apreciem activitatea psiho-
motorie (agitatie, pasivitate, agresivitate, persecutie, depresie);
limbajul si forma discursului (debit verbal, mutism, balbaiala,
repetarea unor cuvinte nepotrivite situatiei de interviu).
• Starea emotionala. Putem distinge, pe de o parte, modificari moderate,
comparabile cu cele care pot fi observate la subiecti normali si care se
produc ca reactie la o situatie iar pe de alta parte modificari de natura
patologica determinate de o disfunctie afectiva (tulburari afectiv-
dispozitionale).starea afectiva se exprima prin intermediul unor
manifestari paraverbale, al gesturilor, al mimicii sau modificarilor
vaso-motorii (paloare, roseata). Putem observa disproportia,
inadecvarea, discordantele dintre aceste manifestari si situatia de
interviu.
• Constiinta de sine si de mediu poate fi perturbata datorita tulburarii
unor functii intelectuale superioare sau a starii emotionale. Vom
aprecia cum se vede subiectul se sine si cum vede lumea deoarece
aceste lucruri ne ajuta in conturarea personalitatii sale. Pentru aceasta
dispunem, pe de o parte de ceea ce subiectul ne povesteste despre
reactiile sale la diverse situatii de viata si pe de alta parte de
informatiile furnizate de comportamentul sau (verbal si non-verbal) in
timpul interviului. De ex, in delir, constiinta de sine si de lume este
tulburata, subiectul afisand o convingere de neclintit in afirmatiile sale.
• Perceptii. In cursul interviului putem evalua existenta unor anestezii
isterice, a insensibilitatii in raport cu anumiti stimuli sau a unor
manifestari de tip halucinator.
• Alte manifestari: particularitati ale somnului (insomnie, hipersomnie,
cosmaruri, somnambulism), conduite alimentare (bulimie, anorexie,
coprofagie, pica), controlul sfincterian, conduite sexuale (dezinteres,
impotenta, frigiditate, perversiuni), conduite sociale (incalcari ale
legii), comportamente neconforme regulilor familiale sau sociale (fuga
de acasa, tentative de suicid, consum exagerat de alcool), conduite
simptomatice pentru anumite particularitati psihice cum sunt: atitudini
agresive, cheltuieli exagerate, refuzul de a munci, provocari, fara ca
acestea sa fie neaparat patologice.

e) Nivelul functionarii intrapsihice. Adaptarea unei perspective dinamice.


Modalitatile de relationare in timpul intervioului au o importanta
considerabila pentru relevarea personalitatii pacientului. Trasaturile de
personalitate si personalitatea patologica adauga relatiei caracteristici
semnificative pentru functionrea psihica normala si patologica. Descrierea
si analiza functionarii psihice presupune adoptarea unei perspective
dinamice asupra personalitatii. Particularitatile psihice care se exprima in
planul conduitelor si relatiilor sunt explorate prin prisma a ceea ce
povesteste pacientul despre viata lui si a reactiilor transferentiale
manifestate in cursul interviului.
Aceeasi conduita poate avea mai multe sensuri si totdeauna este mai usor sa o
descrii decat sa intelegi semnificatia ei. De aceea este util sa adoptam intai demersul
descriptiv si apoi sa analizam si sa intelegem. Evaluarea tipului de tulburare a
personalitatii se face prin analiza comportamentului mverbal si nonverbal din timpul
interviului. Iata particularitatile observabile in functie de tipul de personalitate:
• Personalitatea paranoica. Interviul este dificil in masura in care
persoana interpreteaza fara sa tina cont de contextul in care a fost
realizata o anumita actiune. Ea se indoieste, fara nici un motiv, de
loialitatea persoanelor din anturajul sau. In mod frecvent, subiectul
este gelos, banuitor, intr-o continua alerta, cauta argumente care sa-I
confirme banuielile. Interviul poate deveni tensionat deoarece
pacientul este prea putin sensibil la punctul de vedere al celuilalt si
putin inclinat sa accepte o atitudine critica; el ramane rece, distant,
rigid.
• Personalitatea schizotipala se distinge printr-o gandire plina de
credinte si ganduri persecutorii, de credinte bizare in timp ce cea
schizoida este infiltrata de indiferenta in relatiile sociale si multiple
restrictii afective. De aceea contactul in situatia de interviu va fi rece,
sarac, fara ritm Clinicianul putin experimentat poate trai un sentiment
neplacut de imposibilitate de comunicare si de singuratate.
• Personalitatea histrionica. Amplitudinea raspunsurilor emotionale,
solicitarea excesiva a atentiei, cautarea constanta a laudelor, a unui
feedback securizant faciliteaza contactul in interviu dar pacientul
ram,ane intruziv, excesiv, egocentric. El este animat, influentabil,
intuitiv, impresionabil, viu dar fara autenticitate si nu se simte bine
cand nu mai e in centrul atentiei. Dramatizeaza si este putin tolerant la
frustrare. Cu astfel de pacienti clinicianul se poate lasa antrenat in
solicitarile lor excesive si fara limite si risca sa piarda timp.
• Personalitatea dependenta va afisa un comportament dependent si
conformist, de supunere deoarece este incapabila sa ia decizii fara sa
fie sfatuita sau securizata intr-o maniera excesiva de catre o alta
persoana. In lipsa acestui feedback securizant persoana poate dezvolta
contra-atitudini de iritare, enervare, agasare.
• Personalitatea obsesional-compulsiva se caracterizeaza prin
perfectionism si rigiditate si se afla intr-o continua cautare a
perfectiunii. Un astfel de pacient insista, uneori intr-o maniera absurda
si cu o perseverenta surprinzatoare ca ceilaltisa se conformeze
intentilor lui si induce, astfel, clinicianului sentimentul ca este prins
intr-un sistem de nepatruns in care activitatea asociativa a pacientului
este foarte saraca (fiind hipercontrolata). Rezulta un interviu cu putine
sanse de a produce informatii noi, schimbari de perspectiva si
posibilitati noi de actiune.
• Personalitatea ezitanta manifesta o teama continua de a fi evaluata
nefavorabil si de aceea manifesta teama in situatii sociale, inclusiv in
cea de interviu. Este tematoare, timida, jenata si se implica greu in
relatii cu ceilalti. In aceste conditii interviul poate fi oarecum tensionat
si cu greu ar putea avea acces la zonele intime ale personalitatii
pacientului.
• Personalitatea antisociala. Interviul cu un antisocial se caracterizeaza
printr-o distantare defensiva banalizanta asociata cu un sentiment de
inautenticitate pe care-l traieste clinicianul in situatia de interviu.
Faptele pot fi relatate stricto-sensu, cu absenta sentimentelor de jena si
culpabilitate, iar raspunsurile pacientului evidentiaza un univers
interior gol, inafectiv, rudimentar. Tulburarile de comportament la
antisociali debuteaza inca din copilarie sau adolescenta prin: minciuna,
furt, vandalism, fuga de acasa.

Aceste doua niveluri ale interviului clinic de evaluare sunt complementare si


trebuie integrate suplu in cadrul interviului.