Irina Simitopol, absolv.

Imagine

Dumnezeul

lui

Descartes

Descartes introduce ntre raiune i credin o separaie care din secolul al XIII-lea a fost uitat. Dumnezeul lui Descartes, ca i cel a lui Pascal i Arnaud este ,,Dumnezeu ascuns , care nu ne este accesibil dect prin cel mai insondabil atribut: acela de atotputernic. Scopul demersului din ,,Meditaii metafizice, dar i din ,,Discurs asupra metodei, este acela de a stabili existena unui Dumnezeu care nu ne neal, pentru a cpta, n sfrit unica siguran de care orice tiin are nevoie, regul general care ne spune c tot ceea ce concepem noi n mod clar i distinct este adevrat. Comentatorul francez Jean-Marie Beyssade consider c metafizica se instaureaz, n lucrarea lui Descartes, n jurul a trei rupturi n text: raportul omului (al sufletului su) cu Dumnezeu, cele dou ci a priori i a posteriori i cele dou forme ale dovezii prin efecte. Prima ruptur i cea mai manifest, separ n interiorul discursului metafizic dou afirmaii ale existenei: ,,Ego sum, ego existo i ,,De Deo, quod existat Cel care se dezvluie primul n ordinea cunoaterii este subiectul care gndete, el este cel mai cunoscut, mai sigur chiar dect existena lui Dumnezeu: ,,Primul principiu este acela c sufletul nostru exist, din cauza faptului c nici o alt existen nu poate fi mai sigur dect aceasta (). De la acest principiu se ncepe cercetarea existenei lui Dumnezeu i , n continuare a celorlalte creaturi, prin considerarea propriei sala existene. Dar aceasta este doar o aparen, dup cum

Descartes va demonstra n continuare, deoarece Dumnezeu este sursa oricrui bine i oricrui adevr. Ca metod de cercetare, Descartes adopt metoda analizei, cum singur o mrturisete, cea a sintezei fiind mai potrivit geometriei: ,,Ct despre mine, am urmat numai calea analitic n <Meditaii>, deoarece ea mi se pare a fi cea mai adevrat i mai potrivit pentru a nelege Dintre cele dou procedee argumentative ale geometriei (maniera de a demonstra i ordona) Descartes o preia pe cea a ordinii. Ordinea const n aceea c lucrurile ce se vor a fi cunoscute, vor fi nelese fr ajutorul celor ce le urmeaz n ordinea cunoaterii i cu ajutorul precedentelor pe aceeai linie demonstrativ. Aceasta definiie ne va ajuta s nelegem distincia cartezian a celor dou ci a priori i a posteriorii. Cea de-a doua este cea pe care o folosim n experiena noastr sensibil, pornind de la efecte spre cauzele care le-au determinat. Ct o privete pe prima, cea a priori, ea ar trebui folosit n filosofie i ar consta iniial ntro intuiie intelectual a adevrului, trecnd apoi la demonstrarea efectelor sale. n acest punct insist i Descartes cnd afirm n Meditaia a III-a ca imposibil cunoaterea naintea contientizrii veracitii divine. Descartes se deosebete n acest punct de tradiia tomist i de fizica experimantal prin care se trece de la ,,evidena pentru mine la ,,evidena n sine.Din contr la Descartes nu exist certitudine mai mare dect aceea c existena lui Dumnezeu o confirm pe cea a cunoaterii. n ordinea gndirii, primul este totui sufletul, a crei existen va fi certificat ulterior. Calea care ne conduce de la suflet la Dumnezeu o putem numi a priori. Totui, de ce aceast eviden a existenei lui Dumnezeu nu apare la toi oamenii? Descartes observ n Meditaia a treia c, datorit faptului c reclam o mare atenie, evidena lui Dumnezeu este dificil i fugitiv. Aceasta conduce la

faptul c principiul cunoaterii noastre devine ndoielnic. Totui calea a priori nu poate fi urmat de noi n cunoaterea lui Dumnezeu, ea corespunznd realitii obiective la care noi nu avem acces. Calea a posteriori este mai uor de urmat deoarece ea se adecveaz mai bine spiritului nostru temporal. Astfel, ca i Toma, Descartes consider cauza eficient ca fiind principalul mijloc prin care putem demonstra existena lui Dumnezeu. Descartes i reproeaz lui Toma eroarea de a deduce concretul din abstract prin acceptarea prealabil a conceptului de fiin. Fiecare dintre cele trei dovezi carteziene ale existenei lui Dumnezeu, cutnd s descopere Eternul, instaureaz o relaie specific ntre timp i eternitate. Jean-Marie Beyssade ncearc s determine calitatea eternitii pe care fiecare o exprim. Dovezile a posteriori certific faptul c existena ,,mai perfectului poate fi dedus din existena mai puin perfectului cauz eficient fiind n ipostaza de a poseda mai mult realitate dect efectul su. Dumnezeul dovezilor a posteriori, spune Beyssade, este substana infinit a crei idee un spirit finit nu o poate forma, iar Dumnezeul dovezilor a priori este Fiina suveran creia, fiind perfect, nu-i poate lipsi existena, cum afirm Descartes n Meditaiile a cincea i a aptea. Prima dovad prin efecte este cea care nfieaz ideea de Dumnezeu ca pe o ideetablou care devine cauza eficient. Ideea-tablou nu trebuie neleas ca pe reducie la imaginile lucrurilor materialelor pe care le avem n minte i care se formeaz n imaginaie. Diferena dintre idei nu este cauza diferenei dintre obiecte cci Soarele inteligibil nu este aceeai mrime cu Soarele sensibil sau

cu cel astronomic. Reprezentarea face s intervin o a treia realitate, ,,nici gndire, nici obiect, pe jumtate gndire, pe jumtate obiect Astfel, datorit ideii pe care o am despre Dumnezeu, mi poate garanta existena lui Dumnezeu. Ideea unei fiine infinit perfecte nu poate proveni de la o fiin care conine o perfeciune inferioar. Realitatea fiinei divine depete infinit n realitatea reprezentativ ceea ce contiina mi spune c este realitatea obiectiv a sufletului meu. Ea trebuie deci s aib o cauz care nu sunt eu, care trebuie s posede o realitate infinit i, n consecin, s existe n afara mea. Numai un Dumnezeu infinit i real poate fi cauza realitii reprezentative pe care eu o constat a fi prezent n mine. Aceast dovad se bazeaz pe relaia dintre finitudinea sufletului uman i infinitatea lui Dumnezeu prin intermediul cogito-ului: cu ajutorul refleciei ajungem la ideea de Dumnezeu Pentru ca aceast dovad s fie legitim ns, spune Beyssade, trebuie ca principiul cauzalitii s poat fi aplicat i ideilor, innd cont de axioma: ,,realitatea obiectiv a ideilor noastre necesit existena unei cauze, n care aceast realitate s fie coninut, nu numai n mod obiectiv, dar i formal i n cel mai nalt grad. Astfel saltul calitativ de la idee la lucru pare ilegitim i echivoc din cauza imperfeciunii ideii; cea mai fidel idee are defectul de a fi reprezentare: niciodat existena sa obiectiv nu ntrunete mplinirea pe care lucrul reprezentat o are.. De aceea, spune Beyssade, argumentaia nu se poate reduce la afirmarea intemporal a ideii n general, ci trebuie s in seama i de genealogia ideilor i s explice imperfeciunile acestora. Adic trebuie s dea seam de felul cum ideea de Dumnezeu nu este extras din alte idei, ci provine de la un existent pe care l reprezint i

care este nsui Dumnezeu. Jules Carret semnaleaz erorile pe care Descartes le-a fcut n argumentaia existenei lui Dumnezeu, considernd c filosoful nu a reuit s-i ating scopul, acela al demonstrrii existenei lui Dumnezeu. El vede cteva erori n nelegerea unor concepte ca realitatea obiectiv, cauze i efecte, noiunile de finit i infinit. Este eronat potrivit lui Carret, s spui c ideile de substane conin mai mult adevr dect ideile modurilor i accidentelor sau s admii c realitatea formal i realitatea obiectiv sunt n raport constant. Astfel Don Quichotte, de exemplu, ar avea o existen obiectiv de netgduit pentru mine, fa de vreunul din vecinii mei a crei existen eu o ignor. Cu toate acestea vecinul meu exist, iar Don Quichotte nu este dect un produs al imaginaiei. De asemenea este eronat s crezi c adevrul ideilor provine din importana acestora. Astfel un fir de nisip ar fi mai puin adevrat dect un munte. Aceast obiecie a fost formulat i de Gassendi n Obiecia a cincea. Astfel, spune el, ideea pe care moi o avem despre Dumnezeu nu conine mai mult realitate obiectiv dect ideea unui lucru finit; ideea atributelor sale nu este dect ideea propriilor noastre caliti, dar la un nivel mai ridicat. Noi suntem deci incapabili s concepem infinitul i s formulm o idee a lui care s corespund realiti lui. Descartes rspunde acestei obiecii spunnd c tocmai aceast capacitate de a amplifica calitile lucrurilor pn la ceva perfect, demonstreaz existena lui Dumnezeu ca fiind acel lucru. Carret spune, de asemenea, c este imposibil ca Descartes s produc o demonstraie a existenei lui Dumnezeu superioar demonstrailor date naintea lui.

Descartes accept, n nlnuirea cauzelor o degenerare treptat a acestora, fiecare cauz fiind inferioar celei care o produce. Astfel, n aceast degenerare constant a ideilor este imposibil s ajungi la o idee perfect. De asemenea, Carret consider ca fiind obscur i pe deplin contestabil acceptarea infinitului ca fiind primordial n raport cu finitul. Astfel noi nu ajungem la ideea de infinit prin amplificarea ideilor de finit, ci pe cea de-a doua o deducem din prima. Carret consider ca fiind un alt abuz aceast concepie, el spune: ,,Imaginai-v un filosof sau un matematician care cunoscnd bine ce este infinitul, se chinuie s explice, bazndu-se pe noiunea de infinit, ce este un miliard. Este evident c el nu va reui O alt dificultate este semnalat de Beyssade cu privire la cauza eficiant i exemplar. Ideea de Dumnezeu, neleas ca ,,idee-tablou, se conserv independent de obiectul pe care l reprezint: presupunnd c acestei idei i-a trebuit o fiin care s-o aeze n noi, se poate spune c idei i putea supravieui acelei fiine, precum portretul unui rege defunct. Aceast dificultate, Descartes o rezolv stabilind c dovada existenei lui Dumnezeu pornete de la existena sa iniial i nu de la ideea lui n noi. Descartes se opune astfel empiritilor ca Hobbes sau Gassendi care considerau ideea de Dumnezeu ca fiind fabricat de noi, el este de acord cu ali gnditori ca Rgius sau Mersenna care considerau c ideea de Dumnezeu provine de la limitele pe care le observm la noi i la celelalte creaturi. La Descartes, Dumnezeu nu mai este, observ Jacques Maritain, Dumnezeul scolastic ca esen divin i transcendent, infinit, lucrurile fiind fcute dup asemnarea sa, prezente n eternitatea creatoare. Demonstraia existenei lui Dumnezeu prin cogito este net

diferit dect cea ntlnit la scolastici. Efectul pe Descartes l alege n demonstraia sa nu este realitatea existent n lume, ci o idee exist n gndirea sa, ideea infinitului sau a perfeciunii. Tocmai aceast abstraciune o reproeaz lui Descartes comentatorul francez. Dei aceast demonstraie este un salt fa de filosofia tradiional, spune Maritain, ea nu nseamn nimic fr teoria ideilor carteziene de unde este dedus, ideea ca ,,obiect-copie al unui ideatmodel. Tocmai aceasta este motivul pentru care, conform lui Maritain, primele dou dovezi ale existenei lui Dumnezeu la Descartes nu au rmas n istoria filosofiei la fel de vii ca cea dea treia, argumentul ontologic. A doua dovad prin efecte expune ntrun mod mai absolut i mai palpabil relaia eului finit i temporal cu substana infinit i etern. Dovada, n arhitectura sa logic, este compus din dou momente. Se demonstreaz mai nti, prin reducere la absurd c eu nu sunt cauza mea, deci eu nu sunt singur pe lume, exist cel puin o alt fiin de care eu depind. Rmne de demonstrat c aceast fiin este Dumnezeu. Al doilea moment al celei de-a doua dovezi const n ndeprtarea oricrei cauze mai puin perfecte n ncercarea de a stabili necesitatea existenei unei causa sui: ,,dac realitatea obiectiv a vreunei dintre ideile mele este astfel nct cunosc cu claritate c ea nu este deloc n mine, nici n mod formal, nici eminamente, i c, n mod necesar eu nu sunt singur pe lume, ci c mai este nc i un alt lucru care exist i care este cauza acestei idei. Beyssade numete aceast dovad ca fiind versiunea cartezian a demonstraiilor scolastice a contingenia mundi, care se reduce la putina de a demonstra existena lui Dumnezeu pornind de la orice efect sau natur imperfect, ns cartezianismul necesit o concepie suplimentar, i anume prezena lui Dumnezeu alturi de efect. Contingena fundamental a creaturii este exprimat n

structura duratei sale, existena sa n prezent nu garanteaz i existena sa n viitor. De aici rezult c nu poate exista o fiin independent care s existe fr o cauz determinat. Ideea de Dumnezeu vine s rezolve aceast problem, opunndu-se contingenei. Avndu-i punctul de plecare n realitatea actual sau formal a substanei gnditoare, i nu mai degrab din realitatea obiectiv a unei idei, a doua dovad prin efecte ridic un echivoc asupra temporalitii spiritului. ,,Eu nu am cutat s tiu prin ce cauz am fost produs odat, ci am cutat care cauz n prezent m conserv, pentru a m elibera prin acest mijloc de orice succesiune de cauze Astfel , spune Beussade, grija de a se elibera de succesiunea cauzelor duce la concluzia c certitudinea de a exista se limiteaz la momentul cnd gndesc: trecutul se reduce la un ansamblu de opini ndoielnice i dovada existenei lui Dumnezeu se restrnge la certitudinea de netgduit a prezentului. n acelai timp, Descartes aplic n mod paradoxal, unui efect redus la prezentul su principii care in de durat: el identific pe ,,a fi cu ,,a fi conservat ceea ce implic un ,,nainte i un ,,dup: ,,i apoi, eu pot exista fr a fi conservat n msur n care exist O existen instantanee nu ar avea nevoie s fie conservat printr-o cauz i nu ar pretinde nici o durat. Beyssade spune c acest echivoc nu poate fi rezolvat dect dac prin prezent nu nelegem o clip ci o durat. Astfel prezentul spiritului nu este instantaneu. Relaia cauz- efect se aplic la Descartes altfel dect la scolastici: astfel, la acetia din urm exist o diferen logic a efectului i o anterioritate cronologic a cauzei. La Descartes dispare orice diferen ntre esen i existen, renunndu-se astfel la noiunea de Dumnezeu ca Dumnezeu-efect. Anterioritatea

logic este nlocuit, n cartezianism cu simultaneitate. Cauzalitatea cauzei nu este anterioar efectului su. Pentru Dumnezeul celei de-a doua dovezi carteziene, care este propriul su contemporan, raportul timp/eternitate nu este numai de opoziie ca la Spinoza: n Dumnezeu nu exist nici o distincie ntre un ,,nainte i un ,,dup, nici o nevoie de ,,a fi conservat pentru c durata sa este individual i permanent. Descartes ncearc deci o demonstraie a coexistenei dintre timp i eternitate. n ,,A patra obiecie Arnaud declar aceast concepie superflu i absurd, considernd c Descartes a comis aceeai greeal ca i Sfntul Augustin, altfel cum se mpac prezentul etern care este Dumnezeu cu fragmentarea vieii omului n trecut, prezent i viitor? Beyssade conchide cu privire la aceast a doua dovad, ,,c n limbajul esenei existena lui Dumnezeu este cea mai etern dintre toate adevrurile, ea este absolut strin timpului sau duratei, n limbajul existenei i al subzistenei ea este cea mai imuabil dintre substane, pentru c subzist prin sine A treia meditaie cartezian i propune s demonstreze faptul c ideile primesc alt cauz dect sinele individului, altfel spus: ea caut s stabileasc existena lui Dumnezeu. Cercetarea nu vizeaz deci fiina purttoare de cogito, ci fiina creia i se ncredineaz originea ideilor clare i distincte, a ideilor nnscute. Cea mai important dintre ele este ideea de Dumnezeu al crei inventator nu suntem noi, ci ea i ia existena din afara mea i mi ofer un criteriu al adevrului. Singura cauz a ideii sale, Dumnezeu se reveleaz a fortiori garant al ideilor cu care subiectul uman i formeaz realitatea exterioar. A treia dovad, argumentul antologic,

instaleaz fiina divin n eternitate ca pe o existen necesar: aa cum suma unghiurilor unei triunghi este suma a dou unghiuri drepte, tot aa ideea de Dumnezeu conine i ideea existenei lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este o fiin perfect, iar perfeciunea conine i ideea de existen: ,,n ideea de triunghi este cuprins egalitatea celor trei unghiuri ale sale cu dou unghiuri drepte: sau precum n ideea de cerc distana egal de la centru a tuturor punctelor circumferinei sale: sau, mai evident, i este cel puin la fel de sigur, c Dumnezeu, care e acea fiin perfect exist, mai mult dect o poate dovedi vreo demonstraie geometric Astfel c dovada ontologic a existenei lui Dumnezeu depinde deci de coerena gndirii nsi, Dumnezeu devine garantul validiti raionale. Ceea ce ne permite sa deducem faptul c, dac Dumnezeu este perfect, el nu poate fi neltor: ,,() toate ideile pe care le concepem clar i distinct sunt adevrate, sunt sigure nu dintr-o alt cauz, dect pentru c Dumnezeu exist i Dumnezeu este fiina suprem i perfect, astfel nct, tot ceea ce aparine n noi fiinei, provine n mod necesar de la El Descartes se dezbar de conceptul de Dumnezeu n contextul su teologic, l izoleaz de modurile n care a fost conceput n Evul Mediu, cogilo-ul trimite la un Dumnezeu care nu are nimic de-a face cu Trinitatea cretin sau cu revelaia pe care se bazeaz credina religioas. ,,Gndesc, deci exist este un silogism din care rezult c cei doi poli ai cogilo-ului sunt existena i adevrul. Argumentul ontologic trebuie privit ca o intuiie, spiritul se elibereaz de orice prejudecat i zrete legtura esenial dintre existena perfeciuni divine i tiina prin intermediul analizei i sintezei. Depinznd de o major care exprim credina n intelect i n conceptele sale, argumentul a priori este incapabil s-i demonstreze evidena. n acest

punct comentatorii se mpart n cei care susin, totui argumentul ontologic i cei care susin mai degrab dovezile prin efecte. Argumentul a priori permite trecerea de la durata continu, de la intemporalitatea esenelor matematice la existena actual a unei substane care struie n fiina sa, sau de la evidena prezent i fugitiv la perenitatea tiinei perfecte:Dumnezeul acestei a treia dovezi nu este etern, el este principiul pozitiv al permanenei. Aceast dovad leag eternitatea de necesitata intern n conceptul perfeciunii. n aceeai msur n care tiina adevrat, ca perfect se opune opiniilor vagi i inconstante, n aceeai msur Dumnezeu, pentru c exist ca determinat de el nsui, el exist n mod etern. Descartes, n ,,Rspunsuri la A doua obiecie d urmtoarea definiie: ,,Substana pe care noi o nelegem ca fiind n mod suveran perfect, i n care noi nu concepem nimic care s conin vreun defect sau o limit a perfeciunii, se numete Dumnezeu . Atributul ,,infinit din primele dou dovezi este nlocuit n cea de-a treia dovad cu atributul ,,perfect . ,,Infinitul este deci propriu celui n mod suveran perfect i n mod suveran perfectul este natura sau raiunea de a fi a infinitului. A doua dovad prin efecte demonstreaz faptul c existena mea actual determin necesitatea existenei lui Dumnezeu, dovada a priori stabilete c existena lui Dumnezeu nu este numai actual ci absolut necesar. n ,,Expunerea geometric, Descartes susine c existena omnino necessaria, care aparine numai lui Dumnezeu se opune att unei existene posibile , existentia possibilis ct i existenei substanelor finite, existentia continqens. O dat cu coninutul eternitii divine se precizeaz i dependena adevrurilor eterne de

existena lui Dumnezeu. La Toma d Aquino formula care definete adevrul este cea conform creia se realizeaz adecvarea lucrului la intelect, adaequatio rei et intellectus. Cunoaterea divin este adevrat pentru c ea este adecvat fiinei divine, adic i este identic. Dac Dumnezeu este adevr este pentru c adevrul su nu e dect una cu nsui actul su de a exista, printr-o identitate fa de care adecvarea cunotinei noastre adevrate la obiect nu este dect o ndeprtat i deficient imitaie. La Toma tot ce este necesar este n aceeai msur etern i rmne interior naturii divine. Pentru Descartes, din contr, eternitatea i necesarul nu sunt identice. Adevrurile eterne nu sunt pentru el eterne n adevratul sens. n msura n care Dumnezeu le instituie, ele nu depind nici de intelectul nostru, nici de existena lucrurilor, i pentru c nu sunt nite fiine care subzist, ele au fost create n afara timpului i eternitii. Dar existena lui Dumnezeu nu are nevoie de nici o raportare la timp pentru a comunica ca durata, rezult c eternitatea tomist este o consecin a imutabilitii i se opune prin aceasta timpului excluznd orice succesiune. La Descartes, eternitatea este o continu conservare de sine, revrsare a prezentului asupra trecutului i viitorului. Aceast dovad a priori este una necesar pentru garantarea adevrurilor eterne n ideea de Dumnezeu. ns cum se face aceast garantare a validiti? Noi suntem ncuviinai c Dumnezeu exist deoarece concepem aceasta n mod clar i distinct. Pe de alt parte, ideile clare i distincte sunt adevrate deoarece ele sunt garantate de Dumnezeu. n A patra obiecie Arnaud spune: ,,nu-mi mai rmne dect un scrupul, care este de a ti cum (Descartes) se poate apra de comiterea unui cerc vicios, de vreme ce spune noi suntem asigurai c lucrurile pe care le concepem n

mod clar i distinct sunt adevrate datorit faptului c Dumnezeu exist. Descartes i rspunde lui Arnaud spunnd c: ,,mai nti noi suntem asigurai c Dumnezeu exist, dac ne ndreptm atenia asupra mrturiilor care ne dovedesc existena sa, dup aceea, este suficient s ne amintim c am conceput un lucru n mod clar i distinct pentru a fi ncuviinai c el este adevrat: ceea ce nu ar fi suficient dac nu am ti c Dumnezeu exist i c nu este o fiin neltoare. Se pare totui c acest rspuns nu a satisfcut pe toat lumea, cum spunea Spinoza. La toate aceste obiecii, Descartes nu a dat dect mereu acelai rspuns: veracitatea divin este dat de evidena actual, ea garanteaz tiina, indiferent de dovada pe care o aleg pentru a spune acest lucru: ,,n rest, de oricare dovad sau argument m-a folosi, trebuie s revin ntotdeauna la aceasta: c numai acele lucruri pe care le concep clar i distinct au fora de a m convinge deplin.
sumar

Georgiana Smbotin, Regie Escatologia iudaic

Escatologia iudaic se bazeaz pe trei idei foarte importante: mult ateptatul Mesia, viaa de dup moarte i mpria cea nou. Dup sursele iudaice tradiionale, Mesia va fi un om nscut dintr-un brbat i o femeie, spre deosebire de teoria cretin care l prezint pe acesta ca fiind Fiul lui Dumnezeu, rezultat dintr-o concepie imaculat. De fapt, Maimonide scrie c Mesia, dup ce i va termina lucrarea pe pmnt va muri ca oricare altul.

Scopul lui Mesia este s pun capt suferinei i s nfiineze o nou er a pcii. Perioada de timp dintre nceputul lucrrii sale i sfritul 3acesteia se numete Era Mesianic. Dup o prere enunat n Talmud se spune c nu va fi o er plin de miracole, iar legile naturii nu vor fi rsturnate. Mai degrab singurul element inovator va fi pacea dintre naiuni i faptul c poporul evreu va putea tri nepersecutat n propria ar. Viaa de dup moarte este numit de sursele tradiionale olam habah, sau mpria (Lumea) ce va s vin. Totui, acelai termen este cteodat folosit i pentru a se referi la mpria nvierii (olam hachiah). mpria ce va s vin este un loc unde sufletele ajung dup moarte i sufletele fac acest drum nc de la prima moarte. Locul acesta se mai numete i Lumea (mpria) Sufletelor (Sheol). Este un loc n care sufletele exist desprite de corpul fizic, bucurndu-se de plcerea oferit de apropierea de Dumnezeu. Apare, de asemenea i o viziune a purgatoriului, numit Gehinnnom. Acesta se refer n general la o experien temporar pe care sufletul o triete n viaa de dup moarte, care l purific de toate pcatele. Numele de Gehinnom vine de la valea care se afla la sud de Ierusalim, cunoscut ca Valea (Gei) fiilor lui Hinnom, unde copiii erau sacrificai lui Moloch (2Regi 23:10). De aceea valea a fost blestemat, iat Gehinnom a devenit un sinonim pentru Purgatoriu. Rencarnarea (Gilgul) este o metod

care ajut la atingerea sfritului escatologic; nu este sfritul escatologic n sine. Este reintrarea sufletului ntr-un corp nou n lumea prezent. n contrast, nvierea este reunificarea sufletului i trupului (reconstruit) n Lumea (mpria) nvierii, o lume nc necunoscut pentru noi. nvierea este un concept escatologic, al crui scop este de a rsplti trupul cu eternitate i sufletul cu perfeciune. Scopul rencarnrii are de obicei dou ramificaii: s corecteze greelile din vieile trecute i/sau s ajute sufletul s ating un nivel de contiin superior, neatins pn atunci. nvierea este un timp al rspltirii, pe cnd rencarnarea este doar un timp al reparrii. n timpul rencarnriilor se seamn, iar la nviere se secer. Talmudul nva c mpria nvierii nu a fost vzut de nici un ochi omenesc, nici mcar de cei care au trecut n cealalt parte, n Olam HaBah. Este o lume n care, dup majoritatea prerilor, sufletul i trupul se reunesc pentru a tri viaa venic ntr-o stare perfect. Aceast lume se va arta dup apariia lui Mesia, la evenimentul numit Ziua Judecii de apoi (Yom HaDin HaGadol). sumar Vlad Constantin Rotaru, Regie

Visul
ficiune

Deschid ochii.nu prea vad nimic. Ma ridic.Am dormit inghesuitabia acum mai pot vedea cate cevasunt intr-o camera micaprafuitapraful acesta sclipeste in aerpredomina o culoare verde-albastruie ce vine de la geamul aflat in incapere Ma uit catre acest geam si observ ca are scanduri peste el,amplasate neuniform,si batute in cuie.Printre acele scanduri intra unele raze de lumina Pe jos gasesc un jurnal vechi si prafuit,pe care il deschid si observ ca este scris doar pe prima paginajos este o semnaturaPrintul Morbidsi un an1487 Pun cartea jos si vad in fata mea o usao deschidDeodata apar niste scari lungi,si in linie Incep usor sa cobor scarile si ma uit in hol. Imi dau seama ca jos ma astepta cinevain dreapta mea este o oglinda imensa.Ma uit in oglindaam un chip palid si cu o tenta verzuieAm parul semi-lung,si negruochi verzi,si.parca aud un strigat de josma uit si vad o silueta de femeieincep sa cobor din nou scarile Ajung jos si vad o femeie,batrana,cu aceeasi fata palida si putin verzuie,dar cu un par alb imi dau seama ca traise o viata boemase vedea asta in privirea eiavea insa un aer extreme de sinistru Simteam cum ma citeste,si afla totul despre

trecutul meu Incep sa ma uit in jurimi dau seama ca este o casa foarte mare Observ statui din lemn,cu modele de varcolaci si himere,prelucrate pana la cele mai mici detalii. TresarBatrana se uita intens la mine,insa nu scoate nici un cuvant Imi duc degetul catre gura,si apas tare pe un dintema doarescot degetul afara si observ ca degetul imi sangereazama sperii putin dar imi amintesc acum ceea ce suntpentru un moment am crezut ca devenisem omdar nu ramasasem la fel Aproape ca uitasem ceea ce sunt,si asa ma speria Totul mi se pare invaluit in misterimi vin in cap amintiri a ceea ce am fost odata Sumbru!!!! Duc mana catre capma doare ingrozitor Batrana continua sa se uite la mine iar pe fata ei se citeste o anumita rautate Poate ca sunt naiv dar cred ca nu are nici un motiv sa imi faca rau Dar de ce nu imi spune nimic? De ce tace si cu toate astea ma priveste atat de expresiv? Ma inec putin de la prafMa uit in sus si vad ca si aici geamurile erau batute cu scanduri in cuie Dintr-o camera apare o fata tanara,la fel de palida ca si batrana,sau ca mine,cu parul lung si negru,dar plina de viataSe uita la mine pentru

un moment dupa care incepe sa fuga catre mine si imi sare in brate.ma strange foarte tare Imi spune ca nu m-a mai vazut de 200 de ani,dar si ca am ramas la felma ia de mana si ma duce in sufragerie O camera imensa fara geamuri,dar cu un vitraliu mare pe pereteaceeasi tenta de culoare verzui albastra predomina si aceasta incaperevad si mai multe statui cu varcolaci decat pe hol,unele agatate de pereti,altele pe podea Ne asezam fiecare pe cate un scaun,la o masa rotunda mare Incepe sa imi spuna cevatotul parca devine un visametesc din nou nu mai aud nimic din ceea ce imi spune,insa imi este prea draga sa o deranjez,spunand-ui ca nu inteleg As vrea sa imi dau seama ce vrea sa imi spunaisi aseaza palma pe mana mea si imi zambeste Imi dau seama de atasamentul ei fata de mine In acest moment intra in camera batrana,ce o priveste fruios pe fataaceasta se uita inspre mine iar apoi se ridica si pleaca Ma uit catre batrana si ma trec fioripur si simplu nu vrea sa vorbeascase uita la mine rece si apasator Ma ridic si eu de pe scaun si plec din sufrageriedescopar o baieo baie imensa,cu doua cazia disparut acea tenta de culoare verzuieacum parca totul era normalfara praf,fara geamuri cu acele scanduri batute in cuiema apropii de prima cada,unde era plina,insa nu cu apa,ci cu ceva urat,vascos,si

verde Ma uit in jur si vad doua oglinzi frumoase,dar imediat atentia imi este concentrate asupra celei de-a doua cazi Este umpluta cu o apa limpede ce imediat peste se acopera cu foarte multa spuma Ceva ma atrage catre aceasta cada si ma face sa ma bag inauntruimbracat Ma asez in cada si ma uit in jurapa este calda,insa mi se face frig Zaresc o usa.secundarasimt ca ceva se apropie de acea usa Imediat se deschide si intra fata ce mai devreme imi spuse-se ca ma cunoaste si ca nu m-am schimbat deloceste tot ce imi amintesc din ce ea mi-a spus Se uita la mine,zambeste,si inchide usor usa apoi vine spre mine si se baga in aceeasi cada Se apropie si mai mult de mine,si imi pune mainile ei pe capse uita pentru o clipa induiosator la mine iar apoi ma ia in brate si se apropie de urechea mea dupa care imi sopteste: -Nu am incetat niciodata sa te Iubesc Inchid ochii si inghit in sec totul imi este clarstiu cine si ce sunt cu adevarat O strang si eu in brate,si inchid ochii La scurt timp simt o puternica muscatura la gatma doarema inteapa Deschid ochii si ma desprind de ea.pun mana la gat iar apoi o duc repede in fataera sangeprivirea mi se incetoseazama uit

inspre ea si o vad plangandii vad buzele pline de sangele meu Acum inteleg tot sumar

Ema Stoian, Regie

Originile teatrului

Pe la inceputul istorie lor, grecii incepura sa adune poemele compuse in cinstea vitejilor stramosi, care i alungasera pe pelasgi din Elada, si nimicisera puterea Troiei. Poemele acestea erau recitate in public si poporul venea sa le asculte. Dar teatrul, acea forma de petrecere, care a devenit una din necesitatile existentei noastre, nu se trage din aceste povestiri eroice. In fiecare an, grecii faceau procesiuni solemne in cinstea lui Dyonisos, zeul vinului. Si, deoarece in Grecia toata lumea bea vin (ziceau ca apa e buna doar pentru navigatie si inot), zeitatea aceasta era foarte populara. Se credea ca zeul vinului traieste in vii, inconjurat de o ceata vesela de satiri ( fapturi bizare, jumatate oameni, jumatate tapi) si de aceea multimea care urma procesiunile se imbraca in piei de tap si incepea sa behaie ca tapii. Cuvantul grecesc care insemna tap era tragos iar temenul pt cantaret era odios. De aceea, persoana care imita tapul era numit tragosoidos iar ceea ce canta-tragoidia. Din acest cuvant ciudat deriva tragedia, care in limbaj teatral inseamna o piesa cu sfarsit tragic. Dar oare cum a putut acest cor galagios, de insi deghizati, sa dea nastere nobilelor tragedii, care ocupa teatrele cele mai mari din lume, dupa mai bine de doua mii de ani. Cat de departe e tapul cantaret de Hamlet! Si totusi legatura dintre ei e foarte

simpla... Cetele de cantareti amuzau foarte mult, la inceput; atrageau o multime de spectatori, care le priveau cum trec, si radeau. Dar, cu timpul, grecii s-au plictisit de acest gen de behaieli ; si ei considerau plictiseala o pacoste , care nu poate fi comparata decat cu boala sau uratenia. Voiau ceva mai distractiv. Atunci, un tanar poet, Tespis, din satul Icaria, in Attica , a venit cu o idee noua, care a avut un succes enorm. El a pus pe unul dintre coristi sa iasa din grup si sa angajeze o conversatie cu seful muzicantilor, care mergea in fruntea paradei, cantand din flaut. In timpul cand vorbea, coristul acesta gesticula din maini, adica facea pe actorul (pe cand ceilalti doar mergeau si cantau) si punea o multime de intrebari, la care ii raspundea seful muzicii, dupa un sul de papirus in care poetul scrisese dinainte raspunsurile. Aceasta conversatie primitiva un dialog care povestea istoria lui Dyonis sau a altui zeu, a placut multimii. De atunci, in toate procesiunile dionisiace se juca o scena si in curand capata mai multa importanta decat procesiunea veche. Tespis (535 i.Hr.) se spune ac ar fi creatorul elementului dramatic : dialogul. Astfel, piesa debuta cu un prolog, apoi urma parados-ul (corul intra cantand in orchestra) ; scenele interpretate de actori se suuccedau, fiind intrerupte de cantecul corului, care ramaneape loc (stasima). Ultima scena era reprezentata de iesirea corului : exod. Spre deosebire de Tespis, Eschil a redus considerabil rolul corului, introducand cel deal doilea actor.Datorita lui, tragedia ramane apropiata de originile sale. Actiunea era simpla. Ideile dominante erau fatalitatea si gelozia zeilor incrancenati impotriva victimelor lor. Principalele sale opere sunt : Rugatoarele, Oreste, Persii, Cei sapte contra Tebei, Prometeu. Astfel,Eschil, cel mai vechi din toti poetii tragici, care in lunga lui viata (526-455) n-a scris mai putin de nouazeci de

piese, a reusit sa faca un pas important pentru tragedia greaca. In generatia care a urmat, Sofocle a marit la trei numarul de actori, rolul corului,inca important, diminuandu-se in folosul unei actiuni mai variate. In tragedia sa, personajele luptau impotriva fatalitatii, care, chiar daca le ruinau viata, le lasa intacta constiinta. Caracterul eroilor sai se definea prin revolta. Operele sale principale sunt : Aiax, Antigona, Electra, Oedip rege, Filoctet, Oedip la Colonos. Pe la mijlocul veacului al v-lea i. Hr., pe cand isi scria tragediile sale intunecate, Euripide putea sa puna in scena cati actori dorea . Opera sa reprezenta o noua conceptie asupra tragediei. El s-a distins de ceilalti autori prin interesul pentru formele filosofice, ca si pentru noile forme de expresie (retorica, muzica).A redus considerabil rolul corului si a modificat legendele in scopul de a le umaniza. Personajele erau dominate de pasiune. Din cele 92 de piese, s-au pastrat 19, in timp ce la Sofocle au ramas sapte si tot atatea de la Eschil. Dintre cele mai importante opere, amintim :Troienele, Andromaca, Electra, Oreste, Medeea, Ifigenia in Taurida. In sfarsit, cand Aristofan isi juca vestitele comedii satirice, corul si-a pierdut treptat din importanta nu mai juca decat rolul asistentilor, fiind asezat in spatele actorilor principali,cantand Lumea asta e grozava in timp ce eroul la avanscena facea crime in numele zeilor.Comediile sale vizau in principal viata politica, sociala si intelectuala a timpului sau. Ii placea sa ridiculizeze democratia ateniana, dar idealul sau a ramas pacea. Din cele 40 de comedii ale sale s-au pastrat doar 11, dintre care mai cunoscute sunt Viespile, Pasarile, Broastele. Pentru aceasta noua formula de distractie

dramatica era nevoie de o scena proprie, si in curand toate orasele grecesti isi aveau teatrul lor. Spectatorii sedeau pe banci de lemn, privind spre un semicerc, si pe acest semicerc, care era scena, stateau actorii si corul.Proskenion sau fatada scenei servea drept decor. Din spatele unei cortine care servea de fundal, ei ieseau cu fetele acoperite cu masti mari de argila, care aratau spectatorilor daca actorii sunt fericiti si surazatori, sau nefericiti si tristi. In greceste, perdea se traduce prin skenos si de acolo provine cuvantul scena . Odata ce tragedia a intrat in viata grecilor, aceasta a devenit un eveniment tot atat de insemnat ca si o alegere, si un actor de succes era primit cu mai multe onoruri decat un general victorios.La Atena, in teatrul lui Dionysos, publicul putea atinge cifra de 20000 de spectatori. Tragedia si comedia greaca au devenit in scurt timp expresia cea mai desavarsita a culturii teatrale si, prin urmare, a specificului grecesc. sumar

Delia Corina Chirita, Regie

Mitul Potopului in Epopeea lui Ghilgame si Biblia crestina

Din cele mai indepartate timpuri, miturile cu referinta la sfarsitul lumii au fost prezente in

traditia tuturor popoarelor. Acestea povestesc ca zeii s-au suparat pe oameni pentru pacate lor si au hotarat sa distruga pamantul pentru al creea din nou. Cea mai raspandita poveste a Potopului este cea prezentata in Biblie si in cea mai veche epopee a omenirii, si anume Epopeea lui Ghilgameas in care eroul Ghilgames ajunge la stramosul omenirii Utnapistim supravietuitor al potopului. Aceste doua povesti au un comun indrumarea data, pregatirea corabiei, potopul cu furtuna, nimicirea oamenilor, pastrarea vietii, trimiterea de pasari pentru cercetarea Pamantului, aducerea unei jertfe de multumire acceptata dandu-se asigurarea c nu va mai fi alt Potop. Miturile pot fi intalnite si la mexicani, greci, egipteni, chinezi, fenicieni, maiasi etc. Toate sau aproximativ toate relateaza despre un cataclism, potop cauzat de pacatele locuitorilor din aceste zone. In Biblie, Potopul este prezentat ca cel mai important eveniment dup facerea lumii. Dumnezeu a vazut ca rautatea oamenilor s-a marit pe pamant si ca toate cugetele si dorintele inimii lor sunt indreptate la rau, regretand ca il crease pe om a hotarat distrugerea acestuia dar nu si disparitia lui alegandu-l pe Noe, om drept ai fara pata care mergea pe calea lui, i-a dat instructiuni precise sa construiasca o arca in care el si-a luat sotia si fii sai (Ham, Sem i Iafet) cu sotiile lor si o pereche din fiecare specie de animele i nu numai. Timp de 40 de zile si 40 de nopti a ploat pe pamant, iar cand apele s-au retras, arca s-a oprit pe muntele Araret. Noe a adus o jertfa lui Dumnezeu impacandu-l pe acesta, promitand sa nu mai blesteme niciodata pamantul pentru faptele omului, incheind un legamant cu Noe si cu urmasii lui sub semnul curcubeului. Astfel fiii lui Noe au devenit stramosii unei noi umanitti. La cea mai veche epopee a omenirii Epopeea lui Ghilgames, eroul poemului dupa un sir lung de peripetii ajunge la stramosul omenirii,

Utnapistim care a supravieuit Potopului. Acesta izbucneste de la cearta dintre doi zei hotarand sa distruga tot neamul omenesc si toate vietuitoarele pamantului. Dar zeul Ea protectorul oamenilor il vesteste pe Utnapistim de ce va urma, iar ca sa nu incalce fagaduinta facuta celorlalti zei de a nu spune nici unui muritor despre Potop, acesta povesteste totul unei trestii, in spatele careia se afla Utnapistim. Acesta si-a cladit o ancora unde a imbarcat mestesugarii, aurul, familia si rudele, animalele campului, atat cele salbatice, cat si cele imblianzite. Sase zile si sase nopti se revarsara asupra omenirii Potopul, iar in a saptea zi ploaia inceta si marea se linisti, Zeii s-au inspaimantat si au fugit in cer dar s-a intors dupa Potop. Viata pierise pe Pamant, iar Utnapistim ingenunche si multumi plangand zeilor de indurarea lor. Dar, spre deosebire de Noe, acestuia nu i s-a mai permis sa locuiasca pe noul pamant care a aparut din ape. Bucurandu-se de nemurire, supravietuitorul a fost transferat, dup 12 zile, pe un munte. Miturile cu referitoare la sfarsitul lumii prezinta cel mai bine conceptia despre inoirea anuala a lumii. Acestea arata ca sunt anumite distrugeri si creatii din nou a lumii, cu o ntoarcere la origine, o origine cosmica cu o starea neorganizata si lipsita de logica spre o noua stare nedeterminata, adica miturile dinainte de Potop erau cosmogonice si de origine, ele povestind ceea ce s-a ntmplat deja, iar pentru a putea fii proiectate in viitor au fost perfectionate. Cosmosul se degradeaza treptat si sfarseste prin a se stinge. Acesta este motivul pentru care el trebuie re-creat Mircea Eliade. Miturile cu referire la sfarsitul lumii au avut un rol foarte important in istoria omenirii aratand flexibilitatea originii care nu este ntr-un trecut mitic, ci si, intr-un viitor fabulos prin prezentarea periodica a ideii vesnicei intoarceri a lucrurilor. Potopul realizeaza la nivel universal ceea ce se intampla in timpul sarbatoririi Anului Nou sfarsitul lumii, al

umanitatii pacatoase, pentru a face posibila o noua creatie, mantuirea omului. Desi sunt diferite, miturile au trei puncte commune si anume: ca a fost un Potop de ape pe Pamantul care a nimicit omenirea, salvarea a fost o corabie si o samanta de oameni a fost salvata de la nimicire. La baza acestor mituri babiloniene sumeriene si evreiesti despre Potop este un adevar intamplat, spune-se ca a fost o inundatie dezastruoasa din cauza topirii zapezii, ploilor abundente insotite de iesirea din matca a cursului fluviului Eufrat sau Tigru dupa cum ne explica si Mircea Eliade, mitul intr-o comuniune arhaica, adica in forma sa vie, originara, nu este o simpla istorie povestita, ci o realitate traita care s-a petrecut in timpuri stravechi si ca influenteaza in continuare lumea si soarta oamenilor. Conceptie ciclica a cosmosului prin cufundarea totala a pamantului in ape sau distrugerea lui prin foc, urmata de ivirea unui pamant virgin si istoriei prin distrugerea unei epoci (din cauza faradelegilor) si inceperea unei epoci stapanita de oameni noi, a deschis calea creari din nou a lumii si a unei regenerari a omenirii.

sumar Roxana Mititelu, Regie

Bhagavad Gita Biblia hinduismului

Bhagavad Gita ("Cntecul celui divin") este un vechi text epic sanscrit, cuprins n Mahabharata i desfurat pe aprox. 700 de versete. Este considerata esenta Vedelor si a Upanishadelor. Lucrarea se infatiseaza sub aspectul unei predici pe care vizitiul o adreseaza razboinicului Arjuna in momentul premergator marii batalii dintre clanul Kaurava si clanul Pandava. Textul este fundamental pentru hindusi, intrucat vizitiul il reprezinta pe zeul Krihsna insusi. Recuperand si organizand toate caile de mantuire cunoscute pana atunci, Bhagavad Gita propune una noua: sacrificiul de sine prin indeplinirea dezinteresata a ceea ce nasterea, varsta sexul impun in privinta legii proprii (svadharma). Trecand peste diferentele dintre caste asemenea budismului ea propune oricarui hindus posibilitatea de a accede la statutul de ascet in lume, de a fi partas la opera divina si la harul divinitatii (prasada). Tocmai de aceea opera a ramas pana astazi cartea de capatai a oricarui hindus, fiind socotita Biblia hinduismului sau Evanghelia lui Krishna. In India, Bhagavad Gita este considerata cu mare veneratie, fiind trecuta in randul Upanisadelor (titlul sau complet fiind Bhagavad gita upanisadah), desi este lipsita de nota esoterica a acestora. Dupa editarea sa in 1809 la Calcutta si traducerea in engleza si in diverse limbi moderne indiene, Gita a cunoscut o mare faima, devenind cartea de capatai a

fiecarui indian cultivat. Desi, initial, Gita era cartea sfanta a unei secte visnuite, totusi ea reprezinta cea mai cuprinzatoare sinteza a spiritualitatii indiene, in care sunt asimilate teze foarte diferite, cum ar fi trancendentalismul monist upanisadic (preluat ulterior de Vedanta), dualismul Samkhya, teismul de tip devotional si tehnicile spirituale Yoga; intregul poem apare ca un amestec antinomic de reprezentari arhaice, uneori nave, si de rafinate solutii in problema optiunii si a libertatii. Se gseste aici ntreptrunderea armonioas a tuturor acestor trei curente spirituale. Ceea ce a avut de spus filosofia Vedelor ne lumineaz din BhagavadGita; ceea ce Yoga lui Patanjali avea de dat omului poate fi, de asemenea, regsit n Bhagavad-Gita; ceea ce avea de spus Samkhya lui Capila se ntlnete n Bhagavad-Gita. i nu regsim toate acestea sub forma unui conglomerat, ci ele se contopesc n mod armonios, ca trei membre ale aceluiai organism, ca i cum iniial ar fi fost una. Mreia poemului Bhagavad-Gita const n faptul c descrie n mod amplu felul cum aceast via spirituat rsritean i trage seva, pe de o parte, din Vede, pe de alt parte din filosofia Samkhya a lui Capila i, n sfrit, din Yoga lui Patanjali. Arjuna, eroul poemului, este unul dintre cei cinci fii ai regelui Pandu si detine locul cel mai important in lupta acestora de a-si

recapata puterea care le-a fost uzurpata de verii lui, fii regelui Dhrtarastra, din familia Kuru. Substanta textului o constituie dialogul dintre Arjuna si zeul Krisna, care sub forma lui umana s-a alaturat fiilor lui Pandu, fiind conducatorul carului de lupta al lui Arjuna; acest dialog este relatat, la randul sau, intrun metadialog dintre regele Dhrtarastra si Sanjaya, conducatorului carului sau de lupta. Discutia dintre Arjuna si Krisna are loc inaintea declansarii luptei care avea sa se termine prin masacrarea celor de optzeci de fii ai lui Dhrtarastra si reinstaurarea puterii fiilor lui Pandu. Comunicarea afectiva cu divinitatea este facuta posibila de noile conceptii teologice, conform carora principiul suprem asista omenirea in efortul sau spiritual, prin gratia (prasada) si prin avatarele (sk. avatara) sale periodice. Bhagavad Gita este legata de cultul zeului Visnu care, in contrast cu Siva, reprezinta aspectul tandru al fortei divine. Avatarul sau este Krisna, cel negru, care isi justifica onomastica prin culoarea pielii sale: visnu este descris si el uneori ca un personaj cu pielea neagra sau de un albastru inchis (culoarea lui Krisna in arta miniaturala indiana), ca o reminiscenta din perioada vedica in care el era soarele negru, soarele noptii. Atat Visnu cat si Krisna, cel mai reprezentativ avatar al sau, poarta epitetul de Vasudeva, Narayana sau Bhagavat. Ca personaj epic, Krisna este de

esenta contradictorie: print razboinic, in stare de mari indrazneli, ucigator de monstri, pedepsitor de regi nelegiuiti, fiind totodata capabil de viclenii si lasitati; deschis exaltarilor bahice si protagonist al supremelor experiente erotice in paroxismul caruia se descifreaza insusi erosul absolut cel al comuniunii cu realitatea ultima - , Krisna ramane totusi un personaj crud si oarecum lugubru prin surasul cu care intampina marile drame. Silit de istorie sa decida si sa conduca o lupta fratricida, eroul Arjuna este confruntat cu contradictia dintre morala individuala - bazata pe doctrina karman-ului si obligatiile care decurg din angajarea sa in viata si in societate. Conflictul sufletesc al eroului se declanseaza in mod brusc, atunci cand ajuns intre cele doua armate si vazandu-si rudele realizeaza in mod concret oroarea la care va participa. Confruntat cu reversul etic al angajarii sale in actiune, el este coplesit de o adanca angoasa (pe care textul o reda in termeni foarte concreti), care il face sa se prabuseasca in carul sau de lupta, scapand arcul din mana, inclinat sa abandoneze lupta. In aceasta situatie incepe marele dialog cu divinitatea. Krishna apare drept marele nvtor al acelora pentru care vechile legturi de snge nu mai au importan. EI trebuie s fie nvtorul noii epoci, care a lsat n urm vechile legturi de snge. Krishna i arat discipolului su, care trebuie s treac dintr-o epoc n alta, c sufletul, ca s devin

armonios, trebuie s preia n sine ceva din toate cele trei curente spirituale. n nvturile lui Krishna gsim att nvtura monist a Vedelor, ct i esena doctrinei Samkhya i pe cea a curentului Yoga. Cci, ce se afl, propriu-zis, dincolo de tot ceea ce vom mai cunoate prin Bhagavad-Gita? Vestirea lui Krishna poate fi exprimat n urmtoarele cuvinte: Da, exist un Cuvnt creator cosmic, care conine Principiul creator nsui. La fel cum sunetul vorbirii umane face ca aerul s se tlzuiasc, s plsmuiasc i s se umple de via. El se tlzuiete, se plsmuiete i umple de via toate lucrurile. El a creat i a ornduit existena. Astfel adie principiul vedic prin toate lucrurile. Astfel poate fi el primit de ctre cunoaterea uman n viaa sufleteasc uman. Exist un Cuvnt creator care pulseaz i plsmuiete, exist o redare a Cuvntului creator ce pulseaz i plsmuiete, n scrierile vedice. Cuvntul e principiul creator al lumii; n Vede el se reveleaz. Aceasta e o parte a nvturii lui Krishna. Sufletul uman e n msur s neleag felul cum vieuiete Cuvntul n formele existenei. Cunoaterea uman descoper legile existenei pe msur ce aceast cunoatere nelege n ce fel diferitele forme izolate ale existenei exprim n mod legic spiritual-sufletescul. nvtura despre formele lumii, despre nfirile legice pe care le ia existena, nvtura despre legea cosmic i modul ei de a aciona, aceasta e filosofia Samkhya, cealalt fa a nvturii lui Krishna. i exact

la fel cum Krishna i explic discipolului su c dincolo de ntreaga existen se afl Cuvntul cosmic creator, tot astfel el i arat c facultatea de cunoatere uman e n msur s perceap diferitele forme izolate, c ea poate, deci, s preia n sine legile lumii. Cuvnt cosmic, Lege cosmic, redate n Vede, n Samkhya, toate acestea le reveleaz Krishna discipolului su. El i amintete, de asemenea, despre calea care-l conduce pe fiecare discipol pe culme, acolo unde poate s aib parte de cunoasterea Cuvntului cosmic. Prin urmare, Krishna vorbete i despre Yoga. nvtura lui Krishna e ntreit: ea e nvtura despre Cuvnt, despre Lege, despre druirea evlavioas ctre spirit. Cuvnt, lege i reculegere evlavioas acestea sunt cele trei direcii pe linia crora evolueaz sufletul. Aceste trei curente vor aciona ntotdeauna, ntr-un fel sau altul, asupra sufletului uman. Am vzut c tiina spiritual modern trebuie s descopere, ntr-o form nou, aceste trei curente. Dar epocile sunt diferite i ntreita concepie despre lume e transmis sufletului uman pe cile cele mai diverse. Krishna vorbete despre Cuvntul cosmic, despre Cuvntul creaiunii, despre plsmuirea existenei n diverse forme, despre reculegerea evlavioas a sufletului, despre Yoga. Sacrificiul pe care il cere Krisna lui Arjuna nu este sacrificiul ingust al ritualismului magic, in care

se aduce o ofranda materiala zeului, spre a dobandi in schimb un avantaj personal. Aici ofranda nu mai este o victima sau un alt bun material, ci fapta de fiecare clipa pe care el trebuie sa o daruiasca mental principiului suprem, fara sa si-o mai insuseasca, raportand-o la eul lui. Divinitatea este libera deoarece nu urmareste fructul actiunilor sale; acesta este si talcul sacrificiului mental, caci renuntand la fructul faptei, esenta acesteia se dizolva, pastrandu-i-se numai forma sa exterioara. Sacrificiul mental este adevarata abtinere de la act, iar cel intelept isi da seama ca faptuirea devine identica cu nefaptuirea atunci cand faptuieste numai cu trupul. Actul lipsit de participare este tot atat de formal ca si jocul cosmic al divinitatii supreme, devenind o modalitate in care libertatea este compatibila cu necesitatea. Insul devine astfel un eliberat in viata, realizand paradoxul lotusului care sta in apa, si nu este udat. Adevarata libertate nu este cea a ascetului care se sufoca in izolare, a celui care dezerteaza de la datorie, ci a celui care si-o verifica in mod eroic in viata care i-a fost harazita de propriile sale fapte, in implinirea demna a obligatiilor sale lumesti, oricare ar fi ele. De la inceputul ei, gandirea indiana a cnosiderat ca izvorul durerii este dorinta, si a cautat prin diverse mituri si filosofii sa o excluda din campul constiintei. Procedeul Gitei este insa mai radical; recunoscand in dorinta o modalitate a intentiei, ea cere o depasire a intentionalitatii

constiitei chiar cand este vorba de implinirea unor acte de fiziologie elementara, situate in zonele obscure sau semiobscure ale constiintei: nu eu faptuiesc ceva, asa gandeste cel concentrat care cunoaste adevarul, atunci cand vede, aude, atinge, miroase, () doarme, respira () (V, 8 9). Dupa cum rezulta din textul citat, depasirea intentionalitatii se face prin cultivarea sentimentului de alienare: toata fenomenalitatea si contingenta apartin de fapt Naturii, iar eroarea consta in a le raporta la constiinta noastra, spunand: faptuitorul sunt eu (III, 27). Constiinta in sine este absoluta, consubstantiala cu realitatea ultima (Brahman), opusa Naturii. Singurul lucru care ii ramane de facut oricarui hindus, indiferent de casta din care face parte, este sa se detaseze, prin urmare, de faptele sale si de rezultatele acestora, sa actioneze impersonal, fara pasiune, fara dorinta, ca si cum ar actiona prin procura, in locul altuia. Daca va gandi si va actiona in acest sens, atunci faptele sale nu vor mai crea noi potentialitati karmice, nu il vor mai conduce si supune in continuare ciclului nesfarsit de reincarnari. Fapta spune un proverb indian isi regaseste autorul la capatul lumii, tot asa cum o vaca isi recunoaste vitelul intre altii o mie. E subinteles ca un asemenea principiu absolut al dreptatii imanente, chiar daca se manifesta deseori cu intarziere, anihileaza din prima faza orice forma de protest sau de revendicare sociala, contribuind din plin la consolidarea ordinii castelor. Mai mult decat atat,

eliminand disputa cu privire la cel care sufera pe drept, el ii impiedica pe indieni sa isi puna atat de delicata problema a raului, care apasa atat de greu constiinta adeptilor multor altor religii.

Ana

Iacob-Ruscior

Regie

Bun dimineaa, Nora! (ficiune)

Era o dimineata roz. Ca dupa ploaie. Urma pasului sau nu rezista pe suprafata apei. Doar pamantul suferea, moale, ramanand cu amintirea lui. Trecu grabit pe langa copacii copilariei. Il legau multe amintiri de acel loc, dar cel mai tare il dureau anii ce trecusera fara ca tencuiala alb-galbuie a casei sa apara in fata ochilor. Visase de multe ori cu ochii deschisi intre acei pereti, facand o poveste din orice lucru ce-i trezea un cat de mic sentiment. De multe ori se uitase la pianul vechi, de o culoare usor pala, aproape schiop de un picior, imaginandu-se pe mari scene ale lumii, in mijlocul mainilor ce implorau un bis. Putea sta asa minute in sir, poate ore, cu succesul sau, deruland imagini ce pareau luminate de scanteia albastrului din ochii pironiti asupra obiectului datator de sentimente.

Satul de cutreierat lumile, imaginatia sa se oprea asupra portretului ce infatisa o figura alba, incadrata de bucle lungi, negre, posibil matasoase, cu ochi ce ii ghicea a fi albastri, desi timpul se jucase grav cu panza, cu un zambet binevoitor, familiar, chiar daca nimeni din acea casa nu cunoscuse tainele femeii incadrate de rama grea. Plecasera de multe ori mana in mana, uneori descoperind la pas orase, alteori zburand deasupra lor. Si nu singuri. Camerele pline de figurile pictate ale unor fiinte necunoscute lui, ofereau in dar multi prieteni. La inceput fusese mai dificil. Fire emotiva, lega greu prietenii. Dar fiecare moment petrecut cu usa inchisa si cheia rasucita in broasca, oferea zile de povesti alaturi de personje fantastice. Avea amintiri frumoase. Cunoscuse acolo si cerul, si pamantul. Iar acum se intorcea cu inima grea. Nu reusise sa cuprinda in mod real mai nimic din imaginile create. Plecase de acasa cu dorinta vie de a pipai lumea pe care o visase. Trecusera multi ani, dar realitatea se incapatana sa ramana o sora mai mica si mai urata a visului. Trecu grabit pe langa copacii copilariei. Dar nu i se paru totul pierdut. Dincolo de usa mare, de o culoare uitata de vreme, se aflau scarile ce croiau un drum drept spre odaia amintirilor. Intra in camera lui si simti un miros crud de flori de cais. Se mira. Usa mare ce facea legatura intre interiorul camerei si copacii incarcati de flori portocalii, era inchisa. Era ceva schimbat. Ochii sai cercetau dornici de raspunsuri intreaga camera altadata alba si curata, acum cu evidente accente de gri, date de praful gros ce parca o imbraca.

Recunoscu acelasi dulap foarte putin inalt, de o culoare calda, maronie, cu usi ce stateau inchise fortat cu ajutorul unei chei mari, aproape negre, de aceeasi culoare cu marmura veche ce il insotea aproape ca un accesoriu. Aceeasi masa patrata, inalta, inconjurata doar de trei scaune statea lipita de unul dintre peretii camerei avand alaturi, langa unul dintre picioare, o veioza colorata, cu un abajur mare. Isi amintea mai ales de ea. Pe jos stateau imprastiate niste coli albe, acoperite de acelasi praf, pe care insa cineva lasase niste urme mici ce strabateau intreaga camera, de la un capat la altul, intr-o linie foarte dreapta ce parea ca iese prin usa balconului. Era si acelasi pat, doar ca acum i se parea mai mic.

Ii atrase atentia un tablou mare,

necunoscut, cu o rama simpla si ingusta, neagra, ce infatisa un peisaj pictat precis, aproape ca o fotografie a unei case cu ferestre mari si patrate, cu un singur etaj, inconjurata de un gard dintr-un fier roscat ce cuprindea, alaturi de cladire, si o multime de flori viu colorate, de toate marimile. Deodata o muzica in surdina il facu sa-si intoarca prvirea de la tablou si sa se indrepte spre usa balconului, incercand sa depisteze locul din care ea se desprindea. Era o muzica stiuta, o arie dintr-o opera cunoscuta de-a lui Leoncavallo. Nu mai stia cum se numeste, dar, de multe ori, ascultand-o, i se parea ca vorbeste despre el. Auzi atunci, din spatele lui, strigandu-ise numele, prin glasul unei femei. Se intoarse si vazu imaginea cunoscuta a ochilor albastri, a figurii albe, incadrata de bucle matasoase, negre si lungi ce ii acopereau jumatate din spatele imbracat intr-o rochie alba ce prindea viata la fiecare pas facut. Tinea in mana o cana albastra, cu apa. O pisica mare si alba, cu ochi de aceeasi culoare ca ai stapanei, inainta moale,

imprimand pe podea aceleasi urme. Erau prieteni buni. Era Nora, asa cum o stia el.Vorbira mult, vorbira despre ei si despre tot, de parca ii despartise o viata. Martora a trecerii timpului peste camera veche, Nora ii oferi pana la ivirea primelor semne ale serii reintalnirea cu ceea ce lasase in urma. Gasi totul neschimbat in sufletul lui. Intimitatea celor patru pereti il facura sa-si regareasca drumul. Acolo, alaturi de lumanarea aprinsa pentru a lumina galben camera, isi gasira linistea jucandu-se amandoi cu Sara, animalul preferat al Norei. Isi amintira pianul vechi si visurile lui, in timp ce lumanarea aprindea galben ochii ce scormoneau in adancul mintii. Regasisera in amintiri figurile vechi ale prietenilor sai si orele petrecute impreuna cu ei. Dar mai mult decat atat, privira in viitor cu alti ochi, in timp ce lumanarea contura galben gesturile lor grabite, pana ce se hotarara s-o stinga. Il trezi strigatul unui barbat ce anunta, mecanic, premiera operei Paiate, in seara aceea, la ora 18. Deschizand ochii il intampina lumina roz a diminetii. Ca dupa ploaie. Si primul gand fu acela al neutralizarii ei cu ajutorul perdelelor groase si galbene ce incadrau geamurile. Ii atrase in acel moment atentia taboul mare, cu rama simpla si ingusta, neagra, ce infatisa un peisaj executat stangaci, de o mana nesigura ce incercase sa surprinda florile portocalii ale unor copaci inalti. Era acolo de mult. Dar de fiecare data parea altfel. Se ridica din pat inaintand cu greu spre geamul ce descoperi imaginea unei case cu ferestre mari si patrate, cu un singur etaj, inconjurata de un gard dintr-un fier roscat ce cuprindea, alaturi de cladire, si o multime de

flori viu colorate, de toate marimile. Mana se intinse spre cana albastra, cu apa, pe care o tinea in permaneta pe masa din fata ferestrei, cand isi auzi numele strigat de un glas de femeie. Se intoarse si vazu o imagine cunoscuta. Buna dimineata, Sara.