Sunteți pe pagina 1din 6

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării


Catedra Ştiinţe ale Comunicarii

Eseu la tema:

„Concepţii filozofice despre


viaţa unui stat în opera lui
Thomas Morus Utopia”

Realizat de,
studentă în anul I,
grupa C106L
Deseori, fiecare dintre noi încearcă să schiţeze în mintea sa o lume ideală, sau cel puţin
aproape perfectă, în care ar vrea să locuiască; o lume în care pretutindeni guvernează binele,
adevărul şi frumosul, iar preşedinte al ei este fericirea. O astfel de lume iluzorie a creat
scriitorul Thomas Morus, dîndu-i un nume neobişnuit, dar simbolic, Utopia, cuvînt ce comportă
fuziunea a doi termeni: ou topos, care în traducere din greacă semnifică „nici un loc”, şi eu
topos, care, din aceeaşi limbă, se traduce „loc fericit”. Aşadar, lexemul „utopie” este definiţia
unui loc fericit care nu există.
La prima vedere, „Utopia” prezintă încercarea lui Thomas Morus de a descrie o ţară
ireală, conturată din concepţiile autorului despre o viaţă perfectă, în care toţi sînt fericiţi şi
mulţumiţi. Această primă impresie este însă anihilată de mesajul evident filozofic al textului,
care reflectă concepţia lui Thomas Morus despre viaţă sau, mai bine spus, despre modul în care
aceasta ar trebui să se desfăşoare în limitele unui stat.
Opera „Utopia” este structurată în două părţi, pe care autorul le numeşte cărţi şi care
reflectă ipostazele a două vieţi cantradictorii: cele ale vieţii reale, în care trăieşte Morus, şi cele
ale vieţii fictive, în care, probabil, şi-ar fi dorit să trăiască. Cele două modele de viaţă sînt
prezentate de scriitor din perspectiva unei viziuni filozofice, prin utilizarea luxului de amănunte
şi a propriilor opinii, invitînd cititorul la o meditaţie asupra societăţii în care îşi duce existenţa.
Cartea întîi a „Utopiei” prezintă dialogul dintre personajul-narator, care este însuşi
Thomas Morus, un vechi prieten al său, tînarul şi eruditul Peter Giles, şi un explorator al lumii,
sau mai degrabă un filozof, călugărul Raphael Hythloday. Acest dialog are menirea de a
inaugura descrierea Utopiei, făcută de Raphael, dar totodată reflectă viziunea autorului despre
societatea în care trăieşte. Aşadar, în această discuţie Morus scoate în evidenţă situaţia
deplorabilă a oamenilor simpli, care sînt nevoiţi să îndure sărăcia şi mizeria, în timp ce regii şi
nobilimea se îmbogăţesc pe seama muncii lor. Mai mult chiar, cei din urmă, pentru a-şi spori
veniturile, cer impozite colosale, definindu-le drept contribuţii benevole, dezgroapă legi vechi,
demult uitate, pentru a putea amenda, ameninţă cu războaie, cerînd din nou impozite, toate
acestea fiind întreprinse cu scopul meschin de a aduna în jurul lor averi cît mai mari, care, în
cele din urmă, se dovedesc a fi inutile. Iar atunci cînd săracii, strîmtoraţi de pretenţiile
exacerbate ale nobililor şi lipsiţi de finanţele necesare nu doar pentru achitarea multiplelor
impozite, ci chiar şi pentru asigurarea propriei existenţe, încearcă să supravieţuiască încălcînd
dreptul de proprietate, cei bogaţi cataloghează faptele lor drept infame şi îi pedepsesc aspru. În
această situaţie, Morus vede o singură soluţie: renunţarea la proprietate şi la valoarea banului,
căci, după cum menţionează el, „atîta timp cît există orice fel de proprietate şi cîtă vreme banul
este un etalon pentru toate celelalte lucruri, o naţiune nu poate fi guvernată nici într-un mod

2
just, nici în unul fericit”, în timp ce „aşezarea tuturor pe o singură treaptă este singura cale de a
face o naţiune fericită”.
Pentru a oferi argumente în favoarea acestor opinii, Thomas Morus „reproduce” în a
doua parte a cărţii discursul lui Raphael, în care este descrisă în mod detaliat Constituţia unei
societăţi ideale, localizată de autor în statul Utopia. Deşi această descriere este făcută nu de
personajul-narator, ci de călugărul-filozof, ea are menirea de a exprima concepţiile autorului cu
referire la organizarea unei vieţi sociale perfecte, personajul lui Raphael fiind doar un simbol,
cel al conştiinţei lui Morus.
Aşadar, cartea a doua începe cu descrierea Utopiei, care reprezintă o insulă cu o
„imagine nu cu mult diferită de cea a Lunii în ultimul pătrar”, incluzînd în componenţa ei
cinzeci şi patru de cetăţi, „asemănătoare una cu alta”. Ca şi oricare alt stat, această insulă
dispune de un centru administrativ şi politic, cetatea Amaurote, care se remarcă prin forma sa
regulată, acest amănunt evidenţiind noţiunea de perfecţiune.
Întrucît în prima parte a cărţii autorul lansează ideea că goana după averi, care implică
nemijlocit avariţia şi lăcomia, îi determină pe oameni să distrugă totul în calea lor, chiar şi ceea
ce nu le aparţine, adică natura, povestind despre Utopia, el remarcă atitudinea demnă de
admiraţie a utopienilor faţă de ceea ce le-a oferit Dumnezeu. Morus menţionează calitatea apei
rîurilor, ce este folosită în alimentaţie, şi grija locuitorilor Utopiei de a feri aceste ape de
poluare, precum şi tendinţa lor de a păstra aerul nepoluat. Un alt aspect ecologic evocat este
faptul că utopienii reînnoiesc pădurile, ceea ce demonstrează încă o dată profunda lor
consideraţie faţă de natură. Prin abordarea acestei teme, Morus încearcă să demonstreze
importanţa primordială a mediului ambiant şi să scoată în relief nepăsarea omului faţă de ceea
ce îi determină chiar sănătatea.
În ceea ce priveşte munca fiecărui om, autorul consideră că fiecare individ al societăţii
trebuie să lucreze nu doar pentru sine, ci pentru întreaga colectivitate. Morus este adeptul
părerii că în acest caz nu vor exista oameni săraci, fiecare fiind pe deplin asigurat cu tot ce îi
este necesar pentru viaţă. Astfel s-ar exclude exploatarea păturii sociale inferioare în scopul
sporirii veniturilor nobilimii, iar prin diminuarea valorii banului ar putea fi anihilate marile
defecte umane, cum sînt lăcomia, invidia, trîndăvia. Totodată, pentu a evita orice manifestare a
lenii, utopienii nu admit „luxul trîndăviii” nici în orele libere, practicînd diverse activităţi, „cea
mai mare parte a timpului liber rămas fiind în general dedicată lecturii”. Anume această
dragoste pentru cititul cărţilor, precum şi faptul că preferă jocurile intelectuale, şi nu cele
„prosteşti şi dăunătoare”, aşa ca aruncarea zarurilor, determină inteligenţa şi înaltul grad de
cunoaştere pe care îl posedă locuitorii lumii lui Morus.

3
Povestind despre îndeletnicirile utopienilor, autorul accentuează ideea că nu există
profesii cu sau fără prestigiu. Toate profesiile trebuie să fie apreciate în egală măsură, întrucît
toate sînt indispensabile pentru asigurarea funcţionării perfecte a mecanismului societăţii.
Morus elimină orice profesie inutilă, încadrînd oamenii doar în „acele meserii cu adevărat
folositoare”, astfel mărind numărul muncitorilor şi diminuînd numărul orelor de lucru. Din lista
acelor profesii inutile face parte şi cea de avocat, întrucît autorul este de părerea că avocaţii sînt
cei care, prin viclenia lor, practică „ascunderea adevărului sub o perdea de cuvinte bine
meşteşugite”, în faţa cărora un judecător nu poate să sesizeze adevărul, în consecinţă „tot
păgubaşul fiind pus să plătească”. În Utopia fiecare îşi susţine singur cauza în instanţă, decizia
finală fiind una obiectivă, fără manipulări cu discursuri înflăcărate, cei vinovaţi fiind pedepsiţi
cu sclavia şi doar în cazuri excepţionale cu moartea, spre deosebire de pedepsele aplicate de
alte societăţi, unde cei declaraţi vinovaţi sînt condamnaţi la moarte pentru orice fel de încălcare
a legii, indiferent de gravitatea acesteia. Vorbind despre sistemul judiciar al Utopiei, Morus
evidenţiază şi modul în care este formulată fiecare lege, claritatea cu care este „exprimat prin
cuvinte înţelesul ei”, astfel încît „să nu mai poată fi interpretat după cum îi dictează fiecăruia
interesul”. În acest context, autorul promovează ideea că „toate legile sînt promulgate în scopul
ca fiecare om să-şi cunoască drepturile şi datoriile” şi de aceea este necesară redactarea lor în
cuvinte cît mai clare, cu un sens cît mai puţin ambiguu. Aceasă viziune a lui Morus apare ca o
critică adusă societăţii reale, în care „tîlharii întocmesc legile după bunul lor plac, iar
judecătorii, fie că se tem să îşi piardă slujbele, fie că au ajuns pe deplin la mîna lor, se feresc să
mai vadă dreptatea”.
Relatăriile lui Morus despre societatea utopienilor includ şi arhicunoscuta concepţie
despre familie, care este celula de bază a societăţii. Importanţa familiei este majoră, ea
cultivînd şi perpetuînd înaltele valori, precum respectul, buna înţelegere, simţul
responsabilităţii. O atitudine deosebită o au locuitorii Utopiei faţă de persoanele bolnave,
ocupîndu-se de ei cu cea mai mare atenţie. Cu toate acestea, autorul enunţă şi o idee care
provoacă nedumerirea, chiar indignarea cititorului: preoţii şi magistraţii încearcă să convingă
bolnavii incurabili să se sinucidă. Asceastă idee, care poate fi calificată drept una monstruoasă,
conţine în esenţa ei viziunea lui Morus despre viaţă, el considerînd că o viaţă în chinuri şi
suferinţe nu merită să fie continuată.
Societatea Utopiei se bazează pe democraţie, fiecare magistrat şi prinţ fiind ales de către
popor printr-un sufragiu secret, şi pe egalitatea tututor membrilor societăţii, care nu se
deosebesc cu nimic unul de altul, purtînd aceleaşi modele de haine, locuind în case
asemănătoare şi împărţind în mod egal toate bunurile ţării. „Însuşi prinţul nu se distinge întru

4
nimic de ceilalţi cetăţeni, [...] el se remarcă doar printr-un mănunchi de spice pe care îl poartă
mereu în mînă.”
Rezolvarea problemelor survenite în cadrul societăţii se realizează prin analizarea
minuţioasă a fiecării probleme, astfel evitîndu-se luarea deciziilor pripite, care ar putea „să
piardă din vedere binele public şi să pună în pericol ţara lor”.
O particularitate a locuitorilor acestei ţări utopice este şi atitudinea lor negativă faţă de
metalele considerate de alte naţiuni nobile şi faţă de perle, diamante, safire şi alte pietre
preţioase. Ba mai mult chiar, aceste metale şi pietre de valoare sînt total dispreţuite de ei, aurul
şi argintul fiind utilizat pentru confecţionarea lanţurilor şi cătuşelor sclavilor şi a unor inele
speciale ce sînt simboluri ale infamiei, iar diamantele şi safirele fiind destinate copiilor, pentru
a le bucura copilăria cu stălucirea lor. Banii le aduc beneficii doar în cazuri excepţionale, şi
anume în cazul războiului, şi sînt folosiţi pentru a plăti trupele de ostaşi pe care le angajează din
statele vecine. Însă „utopienii detestă războiul, considerîndu-l un lucru foarte brutal, de care
sînt demne doar fiarele sălbatice”. „Ei consideră că nu poate fi nimic mai dezonorant decît
gloria ce este cîştigată în războaie” şi de aceea se încadrează în lupte doar pentru a se apăra pe
ei înşişi şi doar după ce s-au convins că nu există alte „posibilităţi prin care pot fi aplanate
conflictele apărute, [...] astfel încît războiul devine inevitabil”. De aici putem deduce cu
exactitate poziţia ostilă pe care o ia Morus în raport cu războaiele, el fiind adeptul unei aplanări
paşnice, pe cale diplomatică a divergenţelor. Totodată el consideră că pentru lichidarea
conflictelor militare ar fi mult mai raţional să fie omorîţi conducătorii statelor care manifestă
dorinţa de luptă, „prin uciderea cîtorva persoane vinovate fiind cruţate vieţile a numeroşi supuşi
şi adversari”.
Aşadar, Thomas Morul crează în cartea sa o lume ideală, bazată pe fericire şi lipsită de
orice umbră de nelinişte, cu oameni sinceri, prudenţi şi loiali, cu un suflet bun şi un mod de
viaţă modest. Descrierea detaliată a orânduirii societăţii Utopia şi a vieţii cotidiene a membrilor
ei este canavaua perfectă pentru ideile filozofice formulate în această operă.
Morus reflectă în cartea sa concepţia lui despre viaţă şi despre sensul vieţii, care,
conform autorului, constă în căutarea fericirii ca scop primordial al tuturor acţiunilor fiecărui
om şi în plăcerea de a face bine celor din jur, deoarece „nici un om nu se poate considera
fericit pe cîtă vreme se află înconjurat de nefericirea celorlalţi”. El „acordă priorietate binelui
public” şi este adeptul opiniei că „este injust şi umilitor pentru un om să-şi caute propria
fericire, furînd fericirea altora”. Ideea sacrificiului proriei bunăstări în favoarea „binelui celor
mulţi” este determinată de o altă viziune a lui Morus, conform căreia „roata vieţii este mereu
schimbătoare”, iar legea bumerangului este mereu valabilă. În acelaşi context autorul se
pronunţă şi asupra fericirii, care este ascunsă „în micile bucurii şi plăceri ale vieţii”, ce „sînt
5
justificate în sine, reprezentate prin bunătate, corectitudine, respect, onestitate” şi prin „viaţa
echilibrată, plină de moderaţie şi cumpătare”. Un alt aspect ce defineşte „fericirea vieţii fiecărui
om trăitor pe pămînt” este îmbogăţirea intelectului, alimentată de dragostea pentru învăţătură şi
de „adevărurile pe care cunoaşterea le dezvăluie în faţa omului”, un rol primordial în acest sens
fiind acordat filozofiei. Morus găseşte în studiul filozofiei cea mai mare încîntare, întrucît prin
intermediul ei lumea reuşeşte să pătrundă în esenţa orînduirii lumii.
Referindu-se la plăcere, Morus scoate în relief plăcerea „ce se ridică din ascultarea
muzicii” şi din viaţa trăită în acord deplin cu natura, ce oferă satisfacţii prin „imagini
ameţitoare ale Universului”, care dau savoare şi culoare vieţii. Dar nici o altă plăcere nu poate
produce o senzaţie mai puternică decît cea ce îşi are originea „în constituţia calmă şi viguroasă
a corpului”, sănătatea fiind esenţială în perceperea bucuriei unei adevărate plăceri.
Thomas Morus mărturiseşte o credinţă profundă în Dumnezeu, care „reprezintă
grandioasa Esenţă în faţa măreţiei şi gloriei”. El este adeptul credinţei în viaţa de dincolo de
moarte şi în condiţia eternă a sufletului, care îşi va găsi fericirea de apoi în funcţie de toate
lucrurile bune ce le-a făcut în viaţă. Deşi se dovedeşte a fi un bun creştin, Morus nu condamnă
nicio formă de religie, promovînd ideea că Dumnezeu e unic pentru toţi, idiferent de numele
ce-l poartă.
Morus este promotorul înaltelor calităţi, a libertăţii gîndirii, a unei vieţi trăite în
dragoste, onoare şi libertate, această menire a sa definind atitudinea ostilă faţă de ban, ce
întruchipează forţa distructivă, manifestată prin cultivarea tuturor „motivelor de nelinişte din
viaţa omului” şi a marilor neajunsuri: a lăcomiei, a făţărniciei, a corupţiei, a minciunii şi a
invidiei. De aceea el anulează orice valoare a bogăţiei şi a luxului, astfel ferind omenirea de
dezumanizare.
Prin „Utopia” sa, Thomas Morus a creat proiectul unei lumi ideale, bazat pe egalitatea
deplină a membrilor societăţii, pe lipsa discriminării, care se crează prin înlăturarea proprietăţii
private, pe devalorizarea banului, care reprezintă „mirajul unei bogăţii efemere”, toate acestea
culminînd cu instaurarea fericirii depline. Această operă rămîne fascinantă pînă în prezent prin
ideile filozofice formulate şi prin viziunile bine conturate ale autorului.