ESEU DESPRE ORBIRE

José Saramago
RECENZIE
"Vrei să-ţi spun ce cred, Spune, Cred ca n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi
care, văzând, nu văd".

Romanul Eseu despre orbire de José Saramago a apărut în anul 2005 la editura
Polirom, fiind republicat, ulterior în anul 2008 tot la aceeași editură.
Jose Saramago s-a născut la 16 noiembrie 1922 la Azinhaga (Ribatejo), într-o
familie modestă. Destinul său scriitoricesc a avut o traiectorie uluitoare, culminind cu decernarea
Premiului Nobel pentru Literatură (1998). După debutul din 1947 cu un roman ulterior renegat
de scriitor, urmat de o tăcere de aproape doăa decenii, Saramago a publicat volume de poeme,
cronici literare și politice, nuvele, piese de teatru, nenumărate traduceri, revenind la roman abia
in 1977 cu Manual de pictura si caligrafie. Ridicat de la pământ (1980) îi aduce recunoașterea în
spațiul lusitan și impune fraza și punctuația care vor constitui de acum înainte marca
inconfundabilă a stilului său. Celebritatea internatională o dobândește cu Memorialul
mănăstirii (1982; Polirom, 2007), care, alaturi de Anul morții lui Ricardo Reis (1984; Polirom,
2003, 2008) și Istoria asediului Lisabonei (1989; Polirom, 2004, 2009), formează seria narativă
cu tematică istorică, scriitorul acordând o atenție specială „originii si identitatii portugheze”. În
1991 publica Evanghelia după Isus Cristos (Polirom, 2003), cel mai polemic roman al său, care
reconstruiește o viață apocrifă a lui Isus.
Unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale, scris în anul 1995 și publicat în limba
română în 2005 la Polirom, este Eseu despre orbire. Romanul spune povestea unei țări a cărei
populație își pierde vederea.
Într-un oraș a cărui nume nu este precizat, într-o țară fără nume apare o "epidemie" de
orbire. Populația țării orbește fără nici un motiv, iar statul își arată incapacitatea de a gestiona
această situație de criză pentru că nu e o orbire obișnuită, nu există nici un motiv aparent, fizic nu
există nici o leziune, orbirea lor nu înseamnă întuneric, ci dimpotrivă, un alb pur, necontenit, ca
un fel de ceață lăptoasă din care nu poat evada. Iar orbirea se dovedește contagioasă: rând pe
rând toți cei cu care intră în contact orbesc și ei, mai devreme sau mai târziu, și după ei alți.
Romanul surprinde destinul a șapte personaje,fără nume, de la intrarea lor în carantină și
până la ‟ieșirea lor la lumină‟: primul orb, medicul oftalmolog , tânăra cu ochelari negri, soţia
primului orb, bătrânul cu legătură neagră, băieţelul strabic şi soţia medicului care îi va călăuzi pe toţi
spre lumină.
După instalarea terorii printre populația țării primii orbi ajung să fie închiși într-un vechi spital
de nebuni, acum dezafectat, păziți de soldați gata să tragă fără avertisment în oricine ar încerca să
fugă de acolo, așteptând zilnic niște lăzi de mâncare de multe ori insuficiente, cu niște
megafoane repetând zilnic niște instrucțiuni care au tot mai puțin sens. Iar în acest spațiu
civilizația devine o amintire din ce în ce mai palidă, îi ia locul lupta pentru supraviețuire, îi iau
locul boala, murdăria, foamea, violența, asuprirea, cruzimea, violul, crima.
Până când ajung să orbească toți oamenii: nu vor mai exista alimente care să fie aduse, nici
soldați care să păzească închisoarea, iar primii orbi, cei închiși din primele zile, trebuie să se
întoarcă într-un oraș care s-a transformat într-o imensă capcană.
Există un singur martor în tot acest timp, o femeie care se preface oarbă pentru a nu-și părăsi
soțul, dar care vede și încearcă să ajute o mână de oameni să supraviețuiască. Până când într-o
altă zi primul orb va începe din nou să vadă și îi vor urma toți ceilalți.
Naratorul nu manifestă compătimire față de personajele sale, le chinuie,le pedepsește și le lasă
să se chinuie unele pe altele.
Stilul lui Saramago în acest roman este unul captivant, în ciuda aparenţelor modului
stilistic în care organizează textul sau imaginilor terifiante pe care le descrie cu simplitate, dar
fără să menajeze deloc cititorul. Autorul surprinde prin lipsa semnelor de punctuație, a pauzelor
și prin frazele lungi. Toate acestea, însă, contribute la crearea acestei atmosfere de haos. Îți este
imposibil să nu te cutremuri în fața unei asemenea degradări umane. Epidemia care le fură
omenilor vederea are loc brusc, fără nici un advertisement și nu ocolește pe nimeni, iar pierderea
vederii îi determină pe oameni să comită atrocități pe care nu se credau capabili să le comită,
întorcându-se la un primitivism demn de oamenii cavernelor:violuri, furturi, adultere, masacre
făcute în numele foamei, reguli grotești impuse de orbii care dețineau puterea (adică aveau acces
direct la hrană), multă mizerie și uitarea normelor de bun simț.
Orbirea este acceptată cu ușurință de către oameni. Este folosită drept pretext, parcă, ca oamenii
să uite de aparențe și să-și arate adevărata față. Dar în tot acest iad, Saramago surprinde o
deosebire între oameni și animale: sentimentul uman present în alegerile pe care personajele le
fac pentru a supravețui și pentru a-i proteja pe cei slabi. Într-o lume care și-a pierdut vederea,
care trăiește în beznă o singură persoana mai vede. Soția medicului preferă să-și însoțească soțul
în caratină, deși ar fi putut opta pentru propria salvare. Ea este singura care are sarcina de a le
deschide ochii celorlalți. Îi călăuzește, îi hrănește, îi spală și își acceptă soarta.
Tema tratată de autor nu este tocmai nouă. Romanul cuprinde multe dintre motivele prezente
în Ciuma a lui Camus sau Dragoste în vreme de holerei de Gabriel Garcia Marquez.
Finalul cărții surprinde stilul autorului și lasă loc de meditație. Extenuată de ororile la care
a asistat soția medicului ajunge să-și dorească să orbească, dar rând pe rând toți ceilalți iși revin
la fel de repede cum au orbit.
Prin intremediul acestui roman, Saramago critică societatea contemporană care în situații de
criză se află în incapacitatea de a le gestiona.