ESEU DESPRE ORBIRE

Autor: Jose Saramago

Naționalitate: portughez

Titlul original: Ensaio sobre a Cegueira

Anul apariției: 1995

Editura: Polirom

Număr de pagini: 288

Ecranizare: Blindness, 2008

Laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 1998, ateu convins și tradus în
aproximativ 25 de limbi, Jose Saramago are un stil narativ alambic în redactarea cărților sale, cu
fraze lungi și complexe, fără majuscule sau linii de dialog, parcă menite să te oblige să acorzi o
deosebită atenție cititului pentru a te transpune cât mai bine în lumile descrise de el. A vândut
mai bine de 2 milioane de exemplare numai în propria sa țară, bucurându-se de un real succes.
Ateu convins și adept al comunismului libertarian este cel mai cunoscut autor portughez până la
ora actuală.

Eseu despre orbire este una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, fiind o distopie.
Saramago creează povestea unei societăți cuprinse de o epidemie de “orbire albă” care
izbucnește fără nici un motiv evident, într-un oraș al cărui nume nu îl menționează, și care se
răspândește cu rapiditate, afectând fiecare locuitor. Condițiile de viață se schimbă brusc,
ministerul hotărând ca toți cei afectați să fie mutați într-un spital de nebuni păzit de soldați pentru
a nu răspândi virusul mai departe. Aici au loc tot felul de întâmplări, printre care împărțirea
orbilor în două tabere, astfel încât unii ajung să îi terorizeze pe ceilalți. Hoție, viol, crimă sunt
numai câteva dintre ororile care au loc în acest cadru dezolant.

Personajele lui Saramago sunt și ele anonime, fiind numite după una dintre trăsăturile care
le definesc: primul orb, soția primului orb, bărbatul cu legătura neagră, băiatul strabic, fata cu
ochelarii negrii, medicul oftalmolog(ironic, având în vedere condiția tuturor personajelor) și soția
acestuia care îndeplinește parcă rolul lui Moise. Fără vreo explicație clară, ea este singura
persoană care își păstrează vederea și se dedică întru-totul îngrijirii și ghidării celorlalte
personaje, aducându-i pe aceștia “la lumină”.

Saramago face o diferențiere subtilă între acţiunea de a privi şi a vedea. Privitul are sensul
de percepție vizuală, unul dintre cele cinci simțuri umane, pe când văzul este observarea atentă,
motiv pentru care menționează: “Dacă poţi privi, vezi. Dacă poţi vedea, observă. ”

Acţiunea din acest roman pendulează între jocul de dezumanizare şi umanizare, între
momente de barbarism şi compasiune în care observarea devine fundamentală. Starea de criză prin
care trece societatea secolului XX este configurată prin folosirea orbirii ca o alegorie a ruperii
limitelor dintre civilizație şi primitivism.

Autorul creează o lume sumbră, un tablou în care speranța nu mai există, metafora orbirii
fiind cu siguranță elementul central al acesteia. Sunt sigura ca Saramago a vrut sa tragă un semnal
de alarmă cu privire la felul în care și noi, oamenii din societatea de azi, am devenit orbi la răul
care se întâmplă n lume, la felul în care distrugem planeta și pe noi înșine prin propriile acțiuni
egoiste. Nu la întâmplare, a descris cele mai groaznice și șocante scenarii, menite să oripileze. Cu
toate acestea, poate că toți suntem “orbi”…orbi pentru că refuzăm s vedem ceea ce nu e placut
pentru ochi sau orgoliile noastre.

Citate:

“Orbire e și asta, să trăiești într-o lume unde s-a terminat speranța.”

“De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune,
Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care văzând, nu văd.”

“Rezultatele bune și rele ale vorbelor și faptelor noastre se distribuie, în mod destul de
uniform și de echilibrat, se presupune, în toate zilele viitorului, inclusiv în acelea, fără
sfârșit, când nu vom mai fi aici să le vedem, să ne felicităm pentru ele sau să ne cerem
iertare, de altfel, unii spun că asta este nemurirea de care se tot vorbește.”

“Demnitatea e fara preț, omul începe prin a ceda în lucrurile mărunte și sfârșește pierzând
tot sensul vieții.”