Regele moare, de Eugen Ionescu

Fiecare e pentru sine primul care moare.

Regele moare este, din punctul meu de vedere, cea mai bună piesă de teatru scrisă de Eugen
Ionescu. Dar acest lucru nu spune absolut nimic despre întreaga dramaturgie ionesciană. Altcineva ar
putea să spună că Rinocerii e cea mai bună piesă, sau Cântăreața cheală, sau Scaunele, etc. Așa că
punctul meu de vedere contează doar pentru mine, la fel ca și acest articol/comentariu.

Pot spune (și cine mă oprește?) că Regele moare reprezintă chintesența filozofiei despre viață și
moarte a lui Eugen Ionescu. Viața este văzută ca fiind la fel de absurdă ca și moartea. Nu putem să
luăm în serios pe niciuna dintre ele pentru că nu știm nimic despre viață și moarte. Fiecare e liber să
facă ce dorește. Toți suntem la fel de neștiutori când vine vorba de motivul pentru care ne-am născut
și motivul pentru care vom muri. Cineva ar putea să spună că știm totuși ceva despre viață, pentru că
trăim, suntem vii. Adevărat. Dar ce înseamnă să trăiești, să fii viu? Această întrebare și-a pus-o și
Rene Descartes acum câteva sute de ani, și a ajuns la concluzia că doar gândirea ne confirmă faptul
că existăm – dubito cogito, cogito ergo sum! Chiar dacă a spus-o unul dntre cei mai mari filozofi și
matematicieni ai omenirii, totuși chiar și această afirmație scârțâie (asta o zic eu, care sunt un
nimeni). Am vorbit despre acest subiect într-un articol mai vechi – îl găsiți aici – Variațiuni pe cogito-
ul cartezian și alte divagații filozofice

Ionescu a fost obsedat de gândul morții, chiar el mărturisea că de multe ori acest gând efectiv îl
paraliza. Și din acest motiv a încercat să se elibereze cumva de această povară prin scris la fel ca
bunul său prieten Emil Cioran. Un sinopsis al piesei ar suna așa – Un rege, care poate fi oricare dintre
noi, află într-o bună zi că urmează să moară, și asta fără să se fi pregătit câtuși de puțin pentru acest
pas în necunoscut. În timp ce se apropie de momentul culminant, lumea din jurul său începe să se
năruie (la propriu), ajungând într-un final să dispară odată cu el. În tot acest timp regele trece printr-
o serie de stări – negare, acceptare, egoism, solipsism, tresăriri de orgoliu, luciditate, apoi din nou
negare, o și mai mare negare, negare din toți rărunchii! urmată de o falsă resemnare și împăcare cu
condiția de muritor, pentru că orice s-ar spune, niciun om nu poate fi cu adevărat împăcat cu gândul
morții. Dacă ar fi împăcat cu acest gând, atunci omul nu ar mai face niciun efort pentru a se remarca,
pentru a impresiona, omul nu ar mai procrea, nu ar mai întemeia familii, nu s-ar mai cultiva, nu ar
mai ridica clădiri, nu ar mai face artă, nu ar mai face cultură, nu ar mai scrie, nu ar mai crede în iubire,
nu ar mai căuta fericirea. Și asta pentru că orice efort pe care omul îl face se datorează exclusiv
faptului că este muritor. Făcând ceva încearcă să trăiască, fie prin copiii lui, prin învențiile sale, prin
creațiile lui artistice, prin dobândirea de bunuri materiale, și așa mai departe. Omul ridică edificii ca
să trăiască cumva veșnic. Imaginați-vă cum ar fi arătat lumea dacă omul ar fi fost nemuritor?
Groaznic! (fie vorba între noi, nemurirea e un lucru groaznic).
În fața morții cu toții oscilăm, pendulăm între a fi sau a nu fi, între a ne accepta condiția sau a ne
lupta cu morile de vânt precum Don Quijote. Când noi vom muri, cu noi va dispărea și lumea din jurul
nostru? Oare lumea va exista în continuare? Cine își va mai aduce aminte că noi am existat? Ce
trebuie să facem pentru a ne păstra vie amintirea în memoria celorlalți? Iată câteva din întrebările
existențiale pe care le regăsim expuse de-a lungul piesei.

Soare, soare, o să-ți pară rău după mine? Se întreabă sărmanul rege.

Oricât de mult ne-am pregăti pentru marea trecere, niciodată nu vom fi pregătiți. Există ceva în noi
care nu acceptă ideea că într-o zi nu vom mai fi. Ideea cum că suntem cumva eterni a făcut carieră în
filozofie și mai ales în religie. După ce vom muri, vom ajunge pe un alt tărâm, ne spun religiile
avraamice. Fie într-un loc negru și întunecos, fie într-unul verde și luminos, în funcție de cât de
frumos ne-am purtat în această lume. După ce vom muri ne vom reîncarna, ne spun religiile
orientale. Fie într-o altă versiune a noastră, fie în animale sau chiar în plante. Nicio religie nu
promovează cultul morții totale, exhaustive, a vidului sau a nimicului care poate să existe după
moarte. Tocmai acesta este și rolul religiilor, să ne facă să credem că suntem cumva nemuritori. Doar
oamenii de știință și ateii, acești expropriați ai spiritului (vorba lui Bartolomeu Anania), sunt de
părere că dincolo nu există nimic altceva decât…marele nimic. Dar nici acest nimic nu poate să existe.
Nimicul este non-existență, deci nu putem spune că după moarte există nimic, vid sau neant, cum au
spus marii pesimiști și nihiliști, pentru că acești termeni sunt non-existențiali. Și atunci ne dăm seama
că asupra a ceva ce nu avem niciun fel de cunoștință și experiență, nu putem să facem nicio
afirmație, pentru că orice am spune este neadavărat și adevărat în același timp. Iar acesta se
numește paradox. În știință se lucrează cu paradoxuri, fizica și mecanica cuantică au fost întemeiate
pe paradoxuri. Și atunci putem spune că și noi suntem niște paradoxuri? Suntem și nu suntem… și
iată cum ne întoarcem 2500 de ani înapoi, și ajungem la vorbele lui Heraclit – în aceleași ape intrăm și
nu intrăm, suntem și nu suntem. Viața este un adevăr dar și o iluzie…la fel ca și moartea.

Revenind la piesă, Regele Berenger, căci acesta este numele lui (Ionescu folosește pentru aproape
toate personajele masculine din piesele sale acest nume) este atât de legat de lumea în care trăiește,
încât îi este imposibil să își iamgineze că va trebui să renunțe la ea. Înconjurat fiind de cele două soții
ale sale, de un doctor, de un guard și de o femeie de serviciu, regele își trăiește ultimele clipe din
viață cuprins de spaimă. Prima sa soție împreună cu doctorul (care se prezintă ca fiind atât o somitate
cât și un călău) îi spun că va muri peste două ore și tot încearcă să îl convingă să se împace cu acest
gând, și să moară cumva cu demnitate. A doua soție și guardul încearcă să îl încurajeze, să îl convingă
că până la urmă moartea e doar o iluzie la fel ca și viața, astfel că nu prea are rost să îți bați capul nici
cu una nici cu cealaltă.

A exista nu e decât o vorbă, a muri, o altă vorbă, formule, gânduri pe care ți le faci.
Regele ba moare, ba revine la viață, pendulând constant între aceste două stări. În el se duce o luptă
pentru supraviețuire. Strigă cât poate de tare – Mor!!! Dar acest cuvânt nu-i spune nimic, îi este cât
se poate de străin. Cum dealtfel ne este și nouă.

Vreau să spun că mor și nu izbutesc s-o spun, nu fac decât literatură.

(…)

Regele umblă, trăiască regele!

Cade.

Regele cade, regele moare.

Se ridică.

Regle se ridică, trăiască regele!

Se ridică.

Trăiască regele!

Regele cade, regele a murit.

Se ridică. Traiește.

Trăiască regele!
Dialogul cu femeia de serviciu ne arată și o altă față a regelui, care fiind cuprins deodată de dragostea
pentru viață și de un patetism exacerbat, află de la aceasta simplitatea sau mai degrabă banalitatea
vieții, pe care nu o cunoscuse până atunci. Să ne bucurăm de fiecare clipă, de fiecare moment, tot ce
este viață este bun și trebuie trăit la maximum, carpe diem! Mersul la piață, spălatul rufelor, gătitul
mâncării, chiar și frigul din casă sau greutățile de toate zilele, sunt minuni ale vieții, concluzionează
regele. Banalul morcov este văzut acum de către acesta ca o întruchipare a frumuseții absolute. Și cu
toate acestea regele nu știe cum să moară. Ei bine iată o problemă cât se poate de serioasă. Nu știm
cum să murim, pentru că nu ne-a învățat nimeni acest lucru.

Redau în întregime dialogul, pe care îl consider reprezentativ pentru întreaga simbolistică și

semnificație a piesei.

***

Julietta – Vara, când mă scol, abia dacă se crapă de ziuă. Lumina e palidă.

Regele – Lumina e palidă! Sunt tot felul de lumini – albastre, trandafirii, albe, verzi, palide.

Julietta – Deșert oalele de noapte. Fac paturile.

Regele – Face paturile! Acolo de culci, adormi, te trezești. Ai băgat de seamă că te trezești în fiecare
zi? Să te trezești în fiecare zi… vii pe lume în fiecare dimineață.

(…)

Atâtea lucruri mi-au scăpat. N-am știut totul. N-am fost peste tot. Viața mea ar fi putut fi mai plină.

Julietta – Odaia mea n-are fereastră.

Regele – N-are fereastră! Ieși din odaie la lumină. O vezi. Îi zâmbești. Când ieși, întorci chiea în
broască, deschizi ușa, întorci din nou cheia, încui ușa. Unde locuiești?
Julietta – În pod

Regele – Ca să cobori, o iei pe scară în jos, cobori o treaptă, și încă o treaptă, și încă o treaptă, și încă
o treaptă. Când te-ai îmbrăcat, ți-ai pus ciorapii, pantofii.

Julietta – Niște pantofi scâlciați!

Regele – Și o rochie. E nemaipomenit!

Julietta – O rochie urâtă, de trei parale.

Regele – Nu știi ce spui. Ce frumoasă e o rochie urâtă!

Julietta – Am făcut un abces la gingii. Mi-am scos un dinte

Regele – Te doar rău. Apoi, durerea te mai lasă, încetează. Ce ușurare! Ce fericit ești pe urmă!

Julietta – Sunt obosită, obosită, obosită.

Regele – După aceea te odihnești. E bine.

Julieta – N-am un pic de răgaz.

Regele – Tragi nădejde că o să ai…umbli, iei un coș, te duci să faci târguieli. Spui bună ziua băcanului.

Julietta – Un omuleț obez, înfiorător. Așa de urât că pune pe fugă și pisicile, și păsările.
Regele – Ce minunat lucru! Îți scoți pormoneul, plătești, îți dă restul. La piață sunt bunătăți de toate
culorile, salată verde, cireși roșii, struguri aurii, vinete violete… un adevărat curcubeu!
Nemaipomenit, de necrezut. Un basm cu zâne.

Julietta – Apoi mă întorc acasă… pe același drum.

Regele – De două ori pe zi pe același drum! Și cerul deasupra ta! Poți să-l privești de două ori pe zi.
Respiri. Nicodată nu te gândești că respiri. Gândește-te. Adu-ți aminte. Sunt sigur că nici nu bagi de
seamă. E o minune.

Memento mori, să ne aducem aminte că vom muri, ca să fim pregătiți. Orice om știe să trăiască,
supraviețuirea nu este atât de grea pe cât s-ar crede. E ușor să mănânci, să bei, să faci sex, să te
distrezi, să îți faci viața cum s-ar spune, dar cel mai greu este să știi cum să mori, să îți păstrezi
demnitatea de om în fața morții. Ori regele Berenger tocmai aici este repetent și clachează
lamentabil. Chiar și când devine plin de mărinime pentru lucrurile mărunte ale vieții, nu o face decât
din vanitate, pentru că în el nu se modifică nimic cu adevărat. Structura lui sufletească și spirituală
rămâne aceeași, de om care nu s-a preocupat niciodată de gândul morții și care a crezut ca va trăi
veșnic. Timpul și spațiul sunt în piesă cu totul relative, (vârsta regelui este de câteva secole iar
decorul în care se desfășoareă acțiunea este unul modern și în același timp arhaic – de exemplu
castelul are încălzire centrală). Ionescu vrea să ne arate că oricât de mult ar trăi, omul tot nu ar fi
pregătit sau nu ar știi cum să se pregătească pentru moarte. Acest întreg joc al vieții și al morții este
prezentat într-o manieră caracteristic ionesciană – totul este pe cât de serios pe atât de absurd și
ridicol, astfel că nu ne dăm seama dacă asistăm la o comedie sau la o tragedie. Până la urmă acesta
este farmecul vieții, tragi-comicul. Fiecare dintre noi suntem regi, suntem stăpâni pe lumea noastră,
putem face ce dorim, iar la finalul vieții, din regi ne transformăm în lighioane, în furnici care cerșesc
clipe, și abia atunci ne observăm nimicnicia. Cei ce au murit înaintea noastră, oare cum au făcut? Se
întreabă Beranger. Îi invocă pe toți cei care au murit înaintea lui, chiar și pe sinucigași, pentru a învăța
cum să se detașeze de această lume, cum să se umple de dispreț și scârbă pentru cele lumești. Regele
trece de la o extremă la alta.

Voi, sinucigași, învățați-mă cum să fac ca să-mi fie silă de viață. Învățați-mă să obosesc.

Crezând că motivul pentru care este înspăimântat de moarte se datorează faptului că este prea
atașat de viață, încearcă să își autoinducă sila și scârba. Dar nici aceasta nu este o soluție.

Mai întâi încearcă să se împace cu gândul morții prin împăcarea cu sine, prin îmbrățișarea tuturor
lucrurilor cu dragoste deplină, apoi, văzând că nu funcționează, apelează la ură și dispreț. Dar nici așa
nu este împăcat. Și revine la prima stare, ca mai apoi să recadă în cealaltă, și tot așa într-o continuă
zăpăceală. Orice ar face, regele este înspăimântat, orice ar face regele moare! Orice am face murim,
cum spunea Schopenhauer, și pare atât de greu să acceptăm acest lucru. În final inevitabilul se
produce, regele împreună cu întreg decorul dispar într-o lumină cenușie. Nu a mai rămas nimic din
această lume. O lume a dispărut, o alta va apărea. Unde sunt cei ce nu mai sunt?

Tot ce a fost va mai fi, tot ce va fi e și acum, tot ce va fi a mai fost.

Murim! Iată tot ce trebuie să știm. Iată singurul adevăr. Trăim! Iată tot ce trebuie să știm. Iată
singurul adevăr. Dar oare cât de conștienți suntem de aceste două ipostaze? Orice am face moartea
nu este decât un cuvânt, un cuvânt care ne sperie. Ne sperie necunoscutul. Baruch Spinoza spunea că
noi nu putem experimenta moartea, ea ne este ceva cât se poate de străin, când suntem noi, nu e ea,
când nu mai suntem noi, apare și ea, deci nu ne întâlnim niciodată cu moartea. Este o viziune
optimistă venită de la un panteist. Până la urmă moartea e ce vrem noi să fie, putem să-i dăm orice
definiție pentru că oricum nu știm nimic despre ea. Știm fiziologic că dispărem la un moment dat, ne
descompunem…și mai departe…poate nici nu există un mai deaprte. Poate că totul e aici, sau poate
nu… problema morții nu poate să ducă din punct de vedre filozofic decât la o aporie. Batem apa în
piuă degeaba, facem logoree și exerciții de lingivstică. Vorba lui nea Petrică Țuțea – în filozofie poți să
bați câmpii până te ia dracu! Tocmai de aceea Ionescu și-a permis să portretizeze în piesa sa această
problemă a morții într-un mod, pe alocuri atâta de caraghios. Regele moare e o piesă tragi-comică –
putem să vedem doar tragicul, putem să vedem doar comicul, putem să vedem ambele posibilități,
sau putem pur și simplu să ne detașăm și să ne resemnăm că gândul că nu vom putea cunoaște
vreodată marele mister. Ionescu, la fel ca și David Lynch în filmele sale, lasă publicul să înțeleagă ce
vrea, din acest punct de vedere este un antidogmatic. Indiferent de ce vom înțelege, efortul este de
prisos și nu ne ajută cu nimic, doar ne poate oferi o părere mai bună despre noi înșine.

Până la urmă la asta se rezumă viața – în a avea o părere bună despre noi, iar o părere bună despre
noi înseamnă și o părere bună despre lume, pentru că lumea este reprezentarea noastră, iar noi
suntem reprezentarea propriei noastre voințe de a trăi. De la Schopenhauer cetire. La revedere și pe
curând!

Fragemente – Eugen Ionescu, Teatru, Editura Pentru Literatură Universală, București, 1968.

Foto – Geoffrey Rush as King Berenger (Pinterest