Când citeşti ceva de-acum 2000 de ani, e fascinant să vezi cât de diferită era viaţa oamenilor de-

atunci, dar cât de mult seamănă trăirile lor cu ale noastre. Și că învățături dintr-un trecut ce-ți
pare improbabil te pot ajuta să-ți clarifici lucruri dintr-un prezent al incertitudinilor. Pentru că a
început de curând un an nou în care căutăm să ne limpezim, am zis să facem un pic de terapie cu
înțelepții Antichității. După ce am văzut ce putem învăța de la filosofii greci, azi vorbim cu Lucius
Annaeus Seneca (4 î.Hr. – 65 d.Hr.). Seneca e un superstar al filosofiei romane, proslăvit şi
criticat, care ne îndeamnă la răbdare, moderație, solidaritate, din postura de propovăduitor al
stoicismului - un curent filosofic care ne sfătuiește să ne bucurăm de prezent așa cum e și să ne
facem bine treaba pe lume.

Mi-ar fi plăcut să-l am unchi pe Seneca. M-aş fi dus cu el la pescuit toată vara şi-am fi stat de vorbă
la marginea bălţii. El ar fi arătat şi-ar fi vorbit ca Nick Nolte. Mi-ar fi povestit despre problemele lui
de respiraţie sau despre cum îl răsfăţau ai lui când era mic, în oraşul natal Córdoba, în provincia
romană Hispania Ulterior. Despre cum o mătuşică l-a ajutat să ajungă senator în Roma, despre
diverse #comploturi şi exilul lui în Corsica. Am fi râs deseori împreună, dar nu într-atât încât să ne
veselim, căci ne-am fi abătut din calea virtuţii. În perioada crudă a copilăriei mele, mi-ar fi spus cu
blândeţe că „omul este lucru sfânt pentru om.” În adolescența plină de tornade hormonale, m-ar fi
sfătuit cu emfază: „Să nu doreşti este la fel cu a avea.”

La sfârşitul adolescenţei, când avea să moară tata, mi-ar fi spus: „Nu mai plânge. Durerea devine,
pentru sufletul nefericit, o plăcere strâmbă.” Sau: „Suntem nedrepţi cu ce ne rămâne, de dorul a ce
ne-a fost smuls” - s-ar fi referit la mama. Când aş fi suferit din dragoste, haţ: „Iubeşte raţiunea!
Dragostea pentru ea te va înarma contra celor mai aspre încercări.” Iar când aş fi fost gata să
capitulez în faţa greului, ar fi spus că greul e, de fapt, tonic: „Repede ar cădea viaţa într-o inactivitate
plină de toropeală dacă ar trebui să se părăsească tot ce prezintă dificultăţi.” Vara, l-aş fi dus în
cluburi doar ca să le şoptească tinerilor la ureche: „Adevărata plăcere este dispreţul plăcerilor.” Iarna,
l-aş fi chemat să adune oamenii de la blocuri, la deszăpezit colectiv; ne-ar fi încurajat din vârful unui
nămete: „Ia de la noi această putinţă de întovărăşire şi vei rupe unitatea neamului omenesc, pe care se
sprijină viaţa.”

Am dat de Seneca într-o perioadă cu mofturi burgheze în care caut, în mod natural, abstinenţa &
cumpătarea - m-am lăsat de fumat şi încerc să dau jos kilogramele care-au venit la pachet cu asta, să
beau mai puţin, să nu mai pierd atâtea nopţi. Într-o perioadă în care mă tot caut de probleme de
sănătate şi în care se adeveresc clişee motivaţionale de genul: viaţa are sens chiar şi-atunci când pare
că l-am pierdut. Într-o perioadă de super irascibilitate, alimentată de renunţatul la vicii şi senzaţii, de
valurile de critică şi duşmănie din bula mea socială, unde justiţiarisme de tot felul, hrănite de
nelinişti, se ciocnesc între ele şi pun piedică solidarităţii.

„Eu, unul, nu v-aş sfătui nimic mai mult decât să adoptaţi poziţia
unui spirit mare şi să observaţi cât de josnice şi de abjecte sunt
lucrurile acestea pentru care ne certăm, alergăm, gâfâim, ce nu
trebuie luate în seamă de nimeni care se gândeşte la un scop
profund sau înalt.”
Am citit doar trei dintre scrierile lui Seneca (ne-au rămas de la el multe eseuri filosofice, precum şi o
serie de tragedii): Despre binefaceri, Despre mânie şi Nu mai plânge (consolaţii pentru oameni
apropiaţi filosofului care-au pierdut persoane dragi)- publicate în România la editura care îi poartă
numele. Poţi să le vezi ca pe nişte colecţii de statusuri de Facebook cu hashtagul #selfhelp şi cu
potenţial uriaş de like-uri (de altfel, pagina asta în limba română dedicată lui Seneca are peste 85.000
de follow-eri şi postări dese, cu mii de aprecieri).

Ilustraţie de Livia Fălcaru pentru volumul „Despre binefaceri” al Editurii Seneca Lucius Annaeus
Citindu-le, mi-am amintit cât de zgârcit sunt cu ceilalţi. Cât de egocentric, de setat pe propriile nevoi;
parcă aş renunţa la o parte din mine dacă i-aş ajuta necondiţionat pe alţii – fie şi prin simpla atenţie la
problemele care îi macină.
 „Uneori ne simţim mai îndatoraţi cuiva care ne-a făcut daruri
neînsemnate din tot sufletul, care a dăruit puţin, dar cu plăcere, care
a uitat de sărăcia sa privind-o pe a mea, care nu a avut atât voinţa
de a ajuta, cât dorinţa de a o face, care a socotit că primeşte o
binefacere atunci când o dăruieşte.”

Cât de repede mi se strânge pieptul de la nervi când cred că mi s-a făcut o nedreptate, cât de greu
atârnă nedreptatea aia și îmi înnămoleşte mintea, cum îmi distrug sănătatea alimentând conflicte
imaginare sau împroşcându-i pe cei dragi cu frustrări. Cât de vulnerabil e omul în faţa sorţii, „un vas
oarecare, spart, sensibil la orice lovitură”, deci cât de stupide sunt fanteziile mele de auto-glorificare,
invidia pe succesul genetic şi profesional al altora, nerecunoştinţa pentru ce am primit.

„Răul mai violent decât toate acestea şi mai chinuitor este invidia,
care ne pune pe jar atunci când compară: “Mi-a dăruit asta, dar
aceluia i-a dăruit mai mult, iar celuilalt - mai grabnic”; apoi nu mai
pledează cauza nimănui, păsându-i numai de sine, împotriva
tuturor.”

„Ni se par nemeritate cele neaşteptate. Ne tulbură aşadar cel mai

mult ce ni s-a întâmplat contrar speranţelor şi aşteptărilor noastre,
şi, din acelaşi motiv, la persoanele din casă ne supără mărunţişurile,
iar la prieteni numim jignire neglijenţa.”

Cât de important e să nu cad în plasa durerii, să-mi „domesticesc” emoţiile - să le las să

trăiască moderat, rezonabil -, să nu mă afund iar & iar în mâlul ăla al nerecunoştinţei faţă de viaţă şi
faţă de darul ce mi-a fost oferit prin ea şi prin oamenii care ţin la mine. Să practic distanţarea de
moarte - gândul la ea m-a paralizat de când am conştientizat-o, în pat, pe la trei ani -, de nedreptatea
pe care i-o atribui.
 „Cel care plânge are obiceiul să fugă de tot ce iubeşte mai mult şi
caută spaţiu liber pentru durerea sa (...) Ce nebunie este să-ţi ceri
singur pedeapsa şi să-ţi sporeşti singur nenorocirile.”

„Ai în jur mulţi care să-ţi aducă bucurie: scutură-te de această

ruşine, de a le arăta tuturor că o singură durere a cântărit pentru tine
mai greu decât toate aceste mângâieri.”

„Moartea nu este nici un bine, nici un rău: poate fi un bine sau un

rău ceea ce este ceva, dar ceea ce în sine nu este nimic şi reduce
totul la nimic, nu ne hărăzeşte niciunei sorţi. Cele rele şi cele bune
ţin de domeniul materiei: soarta nu are puterea să ţină în mână ceea
ce natura a lăsat din mână şi nici nu poate fi nefericit cel care nu
există.”