Dialogul dintre Dreptul Iov si Dumnezeu

În canonul Ebraic, Cartea lui Iov face parte din categoria “Scrierilor”, fiind
plasată între Psalimi şi Proverbe. Faptul că e singura carte din afara Torei care a
fost găsită la Qumran în scrierile paleo-ebraică, precum şi existenţa, alături de ea, a
două targumuri, arată că ea a fost socotită încă din timpuriu “cartea sfântă”, poate
chiar înainte de profeţi. De altfel, Talmudul afirma că Moise ar fi autorul ei,
legitimând-o astfel şi alăturând-o Torei. Cartea lui Iov este caracterizată ca fiind un
poem didactic, de altfel, şi din punct de vedere formal, ea este compozită, având
unele părţi în proză, în timp ce restul curge în versuri; exegeţii au descoperit o
diverse forme literare: controversă, limbaj juridic, lamentaţii, fragmente de imn
etc. Chiar dacă această carte nu este una istorică, în ansamblu, ea are ca punct de
plecare o naraţiune prezentată drept istorică.

Cartea cuprinde cinci părţi, în 42 de capitole: prologul (1-2), dialogul lui Iov
cu prietenii săi(3-32), intervenţia lui Elius(32-37), răspunsul dat de Dumnezeu lui
Iov(37-42,1-6), epilogul(42,6-17). Textul care-l propun spre analiză este cuprins în
capitolele 38-42(1-7).

Firul rosu al acţiunii, istoriei lui Iov are început în “scurtcircuitul” generat de
interferenţa dintre fizic si metafizic, dintre Creat şi Creator, dintre Dumnezeu şi
Om. Astfel Iov, care este descris ca fiind “un om adevărat, fără cusur, drept,
cinstitor de Dumnezeu; şi se ţinea departe de orice fapta rea”, a cărui bogaţie
materială şi spirituală era cunoscută întregii lumi de răsărit, precum şi de
Dumnezeu şi Îngeri. Momentul în care Lucifer (căpetenia cetei de îngeri căzuţi din
Rai), se înfaţişează la Tronul Ceresc punând la îndoială calităţile şi virtuţile lui Iov
(invocând o serie de argumente bazate pe fapte), cerând încercarea acestuia, poate
fi considerat mecanismul care declanşează nu doar existenta dialogului dar şi a
naraţiunii. După ce Iov, lipsit de toată bogaţia şi de familie, ajuns la marginea
Cetăţii în groapa de gunoi (scoţându-şi viermii, cauzaţi de lepra, cu un ciob de
stică), s-a apărat în faţa prietenilor lui, simbolizând genul de avocat în plin success,
Dumnezeu, face o “trecere”, juridic vorbind de la judecător la parte în proces, în
speţă fiind un proces penal unde Dumnezeu este inculpatul, iar Iov reclamantul si
partea vatamată. La începutul dezbaterii judiciare, a dialogului propriu-zis, Iov se
bucură în totalitate de prezumţia de nevinovăţie, de probe concludente şi
pertinente, de argumente bazate pe fapte (cele mai greu de contestat), şi de
suferinţa “fără temei”, care se materializeaza în prejudiciul moral şi material, însă
cine poate “sta” în Faţa Celui Atotcunoscător ?

Trecut prin prisma logicii, juridici şi al tehnicii de argumentare în general,

un dialog în contradictoriu, între om şi Dumnezeu este de neconceput, deoarce
Dumnezeu este, aşa cum a spus Fr. Nietzsche, “dincolo de bine şi de rău”, dincolo
de argumente, dincolo de arhetipuri. Dialogul însă este în totalitate pentru om,
finalitatea dialogului fiind mereu înţelepciunea şi morala care este vitală omului.

În cap. 38, Dumnezeu deschide dialogul, cu o adresare retorica, directă şi de

intimidare a interlocutorului : “Cine este acesta care-şi ascunde sfatul de mine, care
îşi tine cuvintele în inimă şi crede că le tăinueşte de Mine ?”. Înterbarea
parafrazându-se în “cine eşti tu ?” întrebare pe care o gasim celebra în antichitate
prin maxima “cunoaştete pe tine însuţi”! se face astfel apel la o retrospectivă
personală, la un îndemn de a te cereceta sa vezi cine esti tu cu adevărat,chiar dacă
pari a fi în ochii lumii drept şi virtuos, insă raportat la infinit, eşti doar un punct
alături de alte nenumărabile puncte. Fericitul Augustin interpretează acest verset:
nimeni nu trebuie să considere că suferinţa care îl loveşte nu este pe merit, căci
omul păcătuieşte cu fapta, cu vorba, cu gîndul, de semenea suferinţa este
folositoare. În versetul 3, găsim o expresie tipic vechi testamentară: “încingeţi
coapsele ca un bărbat”, noţiunea de bărbat fiind cea de om înţelep şi hotărât în ceea
ce face; acest îndemn la adresa lui Iov, are ca efect stabilirea atmosferei de
dispută, iar în continuare “Eu te voi întreba iar tu-Mi vei răspunde” şi respective
înşiruirea de întrebari retorice date de Dumnezeu, stabileşte şi tempoul, ritmul
dialogului, unul caracterizat exact prin modalitatea în care Dumnezeu se face auzit
– prin vijelie şi nori. Argumentele cosmologice şi prezentarea hiperbolizată a
motorului lumii cuprind marea parte din cap 38-40, mixiunea autorităţii şi cea
faptică o regasim în multe din argumentele enunţate prin întrebările retorice, aduse
de către Dumnezeu. Tunetul şi vijelia din discursul Creatorului se culminează în
versetul 2 din cap. 40, unde Dumnezeu îl cheamă pe Iov la dialog, forţa discursului
fiind dublată ca şi intensitatea intonaţiei ce o resimţim din întrebarile retorice,după
ce a fost deja dezarmat şi pus în a recunoaşte (încinge-ţi copasele ca un bărbat),
natura umana şi a vedea cât de limitat poate fi omul în microcosmosul personal;
Iov intervine, adoptînd tactica de autosubestimare, de recunoastere a propriei
nimicnicii în faţa Marelui Arhitect, ce rost mai are sa mai aducă firimituri de
argumente, sirul de întrebari retorice fiind continuat şi de Iov: De ce să mă mai
judec?; Eu ce răspuns să dau la acestea? Partea de dialog a lui Iov se finisează în
metafora “Mâna mi-o voi pune peste gură”. În a doua parte a dialogului se
foloseşte repetiţia, figură de stil prin care se pune mai multă culoare asupra
expresiei în stilul ebraic (cap. 40, 7). Negaţia de la începutul versetului 7 respinge
încercarea lui Iov de a pune capăt dialogului. În versetul 8 din capitolul 40, “Crezi
că m-am purtat cu tine cu alt scop decât ca tu să te arăţi drept? ”, simţim o uşoară
adiere a deznodământului, Ioan Gura de Aur consideră că poate fi vorba de
răspunsul pe care Dumnezeu i-l dă în sfârşit lui Iov sau de o explicaţie pentru
suferinţele cu care a îngăduit să fie încercat. Scopul fiind nu de a-l osândi pe Iov, ci
de a-i scoate la lumină dreptatea, pentru ca el să poată învăţa şi pe alţii.

În versetele ce urmează până la capitolul 42, sunt descrise 2 fiare balaurul şi

leviathanul, într-o curgere de hiperbole şi personificări. În capitolul 42 are loc
ultima intervenţie a lui Iov, într-un stil conscevent, ptrintr-un criteriu al adevărului
coerenţă: “Ştiu că tu poţi toate şi nimic nu-Ţi e cu neputinţă”, Consecvenţa fiind
una de fond şi nu de formă, Iov menţine poziţia de smerit şi recunoscător în faţa
Domnului. În versetul 3 Iov face o preluare a intrebarii adresate lui : “Cine-şi poate
ascunde de tine sfatul?”, întrebare care o gasim şi la începutul dialogului în
cap.38,2. Efectul acestei preluări fiind unul de a nuanţa şi mai mult faptul ca el a
asimilat învăţătura Domnului. După care, tot în versetul 3, Iov aduce, indirect
cuvinte de laudă Domnului. În versetul 4 are loc o exclamaţie, îndrăzneaţă dar
sinceră : “Ascultă-mă Doamne ca să vorbesc şi eu!” Preluarea fiid prezentă şi în :
“Te voi întreba”, acestă formă de adresare fiind una specifică epocii în care a fost
concepută lucrarea, totuşi fiind o inversiune şi anume nu cea de “iar tu rspunde-
mi” ci cea de “iar Tu învaţă-mă!”. În cele ce urmează cap.42, 5-6, intensitatea
smereniei lui Iov creşte, creşte deopotrivă şi bucuria de a-L cunoaşte pe Dumnezeu
“dar acum ochiul meu Te-a văzut”, bucurie ce preînchipui starea transcendentă a
Edenului, stare vesnică de bucurie de a fi Una cu Creatorul!

Consider că acest dialog, care la prima impresie pare a fi de neimaginat,

reprezintă fisura atomică a multor dispute de ordin moral, filosofic, logic,
cosmologic etc., calea catafatică de cunoaştere a Divinităţii prin prisma celor 4
argumente (Cosmologic, Fiinţei Necesare, Fiinţei Perfecte, Ontologic), fiind
regasită în acest poem. Finalitatea dialogului … este una de esenţă divină, în sensul
că în Faţa Domnului nimeni nu poate adduce argumente solide, cu toate acestea
Iov a reusit sa fie (după efect şi nu după analiză şi sintaxă) castigator în cauză.
Sanatatea lui fiind restabilita, ani, familia şi averea fiind dublate de către Domnul.