Emil Constantinescu 

(n. 19 noiembrie 1939, Tighina, acum în Republica Moldova) este

un politician și geolog român. Constantinescu a fost președinte al României între anii 1996 și 2000;
din 1966 este cadru didactic al Facultății de Geologie a Universității din București.

Cuprins

 1Date biografice
o 1.1Tinerețea și studiile
o 1.2Cariera profesională
 2Activitatea politică (1990-1996)
 3Președinție (1996-2000)
 4După președinție
 5Decorații și premii
 6Cărți
o 6.1Mineralogie
o 6.2Științe umaniste
 7Vezi și
 8Note
 9Bibliografie
 10Lectură suplimentară
 11Legături externe

Date biografice[modificare | modificare sursă]

Tinerețea și studiile[modificare | modificare sursă]
Emil Constantinescu s-a născut la 19 noiembrie 1939 în Tighina, județul Tighina (astăzi, Republica
Moldova). Mama sa, Maria Georgeta Colceag, s-a născut în Ploiești la 24 aprilie 1916 și, după
absolvirea liceului, a fost studentă la Conservatorul din București la clasă de harpă, dar a renunțat la
cariera în domeniul muzicii pentru a-și urma soțul, Ion Constantinescu.[1] Acesta era originar
din Oltenia, avea 8 frați, iar după ce a devenit inginer agronom a fost repartizat în Basarabia. Familia
Constantinescu se va refugia în 1943 în satul Brădetu, județul Argeș unde Emil Constantinescu își
va trăi copilăria.[2] Sora sa, Marina, s-a născut în 1942, iar în 1946 s-a născut fratele lui, Cristian.[1]
În perioada 1953-1956 Emil Constantinescu a fost elev al Liceului „Nicolae Bălcescu” din Pitești
(actual Colegiu I.C. Bratianu) și a obținut Diploma Matricolă la data de 19 iulie 1956,[3] în același an
s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității București. Obține Diploma în Științe Juridice în 1960
și după îndeplinirea stagiului militar la Piatra Neamț își începe activitatea ca judecător stagiar la
Tribunalul Regional Pitești, secția economică. Climatul politic îl determină să renunțe la acest post și
să redevină student la Facultatea de Geologie - Geografie în perioada 1961 – 1966. Este Doctor în
Geologie al Universității București și Doctor of Sciences al Universității Duke, SUA.
În 1963 se căsătorește cu Nadia Ileana, juristă, care i-a fost colegă la Facultatea de Drept din
București.
Tatăl său a decedat în anul 1991, iar mama sa a decedat la Spitalul Elias la data de 25 noiembrie
2011.[4]

Cariera profesională[modificare | modificare sursă]

A parcurs toate treptele carierei universitare ca asistent, lector și conferențiar la Facultatea de
Geologie (1966 – 1990). Din 1991 și în prezent este profesor de Mineralogie la Universitatea
București. Visiting professor la Universitatea Duke, SUA (1991 – 1992). A fost ales prorector (1990 –
1992) și rector (1992–1996) al Universității București; președinte al Consiliului Național al Rectorilor
din România (1992–1996); membru al Comitetului permanent al Asociației Universităților Europene
– CRE (1992–1993; 1994–1998); membru al Asociației Internaționale a Președinților de Universități
– IAUP (1994–1996). Autor a 12 cărți și a peste 60 de studii în domeniul geologiei, publicate în
reviste științifice de prestigiu din țară și din străinătate. Membru de onoare și membru ales al
Societăților geologice și mineralogice din Marea Britanie, Germania, SUA, Grecia, Japonia; al
Societății de Geografie din Franța și al Societății National Geographic din SUA. A ținut conferințe la
Universitățile Tübingen, Oxford, Standfort, Harvard, Berkeley, Columbia – New York, Georgetown –
Washington, Indiana – Bloomington, Rio de Janeiro, Sydney, Praga, Turku, Cairo, Lublin. Distins cu
Premiul Academiei Române pentru contribuții științifice în domeniul geologiei (1980); Palmas
Academicas, conferită de Academia Braziliană de Litere, Rio de Janeiro (2000); medalii de aur și
onorifice ale Universității Comenius din Bratislava; Universității Caroline din Praga și Universității din
Sao Paolo; Medalia Arthur Bertrand, acordată de Academia de Științe, Institut de France; medalii
conferite de Institutul Național de Științe și Arte din Franța, Universitatea Paris–Sorbonne și
Universitatea din Amsterdam. Doctor Honoris Causa al Universităților din Liège, Atena, Montréal,
New Delhi, Beijing, Bilkent – Ankara, Sofia, Maribor, Chișinău, Bangkok, Astana și al Ecole Normale
Supérieure – Paris.

Activitatea politică (1990-1996)[modificare | modificare sursă]

După căderea dictaturii comuniste (decembrie 1989), s-a angajat împreună cu colegi universitari și
intelectuali reputați în efortul de democratizare a României, în apărarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului, în constituirea societății civile. A fost una dintre personalitățile care au
protestat împotriva acțiunilor antidemocratice ale noilor autorități în cadrul unui miting de 42 de zile,
în aprilie – mai 1990, în Piața Universității din București. După violențele sângeroase comise de
minerii care, la chemarea președintelui de atunci, au invadat Bucureștiul în iunie 1990, a fondat
împreună cu colegii săi, profesori și studenți, asociația Solidaritatea Universitară. A fost de
asemenea membru – fondator și vicepreședinte al Alianței Civice (1990), cea mai importantă
organizație neguvernamentală din țară și președinte al Academiei Civice. Aceste asociații s-au
alăturat partidelor democratice din opoziție și au format împreună Convenția Democratică din
România – CDR (1991). La propunerea Solidarității Universitare, susținută de Alianța Civică, Emil
Constantinescu a fost desemnat candidatul CDR în alegerile prezidențiale din 1992. A intrat în al
doilea tur de scrutin și a obținut 38% din voturi în confruntarea cu președintele în funcție. După
această primă experiență politică importantă, CDR l-a ales, în 1992, președintele său și candidat
unic pentru alegerile prezidențiale din 1996. A continuat să acționeze pentru a întări Opoziția
democratică.

Președinție (1996-2000)[modificare | modificare sursă]

Constantinescu și Clinton în 1997

În 1996, CDR a câștigat alegerile locale și parlamentare iar Emil Constantinescu a fost ales prin vot
direct (cu 7 milioane de voturi) Președintele României, pentru un mandat de patru ani. În perioada
mandatului său prezidențial (1996 – 2000), România s-a angajat într-un larg proces de reformă în
economie, justiție și administrație. Guvernul de coaliție format de CDR împreună cu Uniunea
Democrată a Maghiarilor din România și Uniunea Social Democrată a accelerat privatizarea și
restructurarea industriei de stat. S-au adoptat legea de restituire a terenurilor agricole și pădurilor
confiscate de regimul comunist, legea de acces la dosarele întocmite de poliția politică a fostului
Departament de Securitate, legea bugetelor locale, legile de combatere a corupției și a spălării
banilor. Au fost modificate și completate legea administrației locale, Codul penal, garanțiile pentru
respectarea drepturilor omului în procesele penale și civile. Ca mediator între autoritățile statului,
Președintele Constantinescu a reușit să solidarizeze forțele politice și societatea civilă în depășirea
unor momente de criză guvernamentală, parlamentară și socială, în soluționarea unor probleme
esențiale privind regimul juridic al proprietății, atitudinea României față de conflictul din Kosovo și
acordarea dreptului de survol pentru forțele aviatice ale NATO.
Președintele Constantinescu a reprezentat țara la principalele reuniuni la vârf care au avut ca
rezultate nominalizarea României pe primul loc al celui de al doilea val de extindere
a NATO (Madrid, 1997; Washington, 1999); începerea negocierilor de aderare la Uniunea
Europeană (Helsinki, 1999); obținerea președinției OSCE pentru anul 2001 și intrarea în troica
OSCE începând cu 2000.
Președintele Constantinescu a îndreptat în mod hotărât țara spre intrarea în NATO și UE, a lansat
mari proiecte de dezvoltare a infrastructurii „România la Răscruce”, a promovat sistemul de transport
al petrolului și gazelor din Asia Centrală în Europa Centrală (conducta Constanța-Trieste).
Au fost substanțial îmbunătățite relațiile bilaterale de colaborare cu alte state, precum și cooperarea
trilaterală cu țări învecinate din Europa Centrală și de Sud – Est. Considerând că, înainte de a fi un
an electoral, 2000 era un an decisiv pentru susținerea candidaturii României pentru integrarea în
NATO și începerea negocierilor cu Uniunea Europeană, Președintele Constantinescu a decis să
evite orice conotație electorală a acțiunilor sale și să nu candideze în alegerile prezidențiale pentru
un nou mandat. A reușit să medieze și să obțină semnarea Strategiei naționale de dezvoltare
economică pe termen mediu de către toate partidele parlamentare. A decis să-și asume costul politic
al nerealizărilor administrației în direcția creșterii nivelului de trai al populației și a combaterii
corupției, propunând coaliției guvernamentale să susțină candidatura independentă la Președinție a
unui tehnocrat, primul ministru al guvernului în funcție care realiza în același an prima creștere
sănătoasă și durabilă a economiei românești.
Unul din ultimele gesturi făcute în calitate de președinte al României a fost grațierea lui Ion Coman,
cel care condusese reprimarea revoluției din 1989 la Timișoara (73 morți)[5]

După președinție[modificare | modificare sursă]

În decembrie 2000, Emil Constantinescu și-a reluat îndatoririle universitare și demersurile pentru
consolidarea rolului organizațiilor neguvernamentale ca președinte al Asociației pentru Educație
Cetățenească, al Fundației Române pentru Democrație și președinte – fondator al Institutului pentru
Cooperare Regională și Prevenirea Conflictelor. Din 2001 este membru fondator și membru în
Comitetul director al Clubului Politic Balcanic; membru în Board-ul directorilor Institutului Est Vest din
New York. Este membru al Board-ului internațional al Fundației Memorialul victimelor comunismului
din Washington. În perioada 2004-2007 a fost membru al Înaltului Consiliu al Francofoniei. Din 2007
este membru al Celulei de reflecție a Organizației Internaționale a Francofoniei. Din 2006 este
membru în Board-ul internațional al Centrului Internațional pentru Tranziție Democratică din
Budapesta și membru al Academiei Mondiale de Știință și Artă din Statele Unite ale Americii. A fost
președintele comisiei internaționale de monitorizare a alegerilor parlamentare din Senegal (2001) și
prezidențiale (2007).
În 2006 devine membru fondator al Fundației Generația Europeană și lansează proiectul Forumul
Generația Europeană XXI, care are ca scop formarea unei noi elite profesionale și morale românești
și realizarea enciclopediei România 2007 – Starea națiunii.
Din 2007 co-chairman al World Justice Project iar din 2008 unul din directorii WSJ
(http://worldjusticeproject.org/board).
Împreună cu Aleksander Kwaśniewski, președintele Poloniei (1995-2005) și foștii miniștri de externe
din țările Europei Centrale și Baltice a inițiat Task Force for Belarus
(http://www.icdt.hu/projects/projects-by-regions/central-and-eastern-europe/task-force-on-us-foreign-
policy-towards-central-and-eastern-europe).
În 2008, împreună cu  Jerzy Buzek, prim ministru al Poloniei (1997-2001), Mart Laar, prim ministru al
Estoniei (1992-1994, 1999-2002) și Viktor Orban, fost prim- ministru al Ungariei (1998-2002)
contribuie la constituirea ACT (Advisors on Cuban Transition)
(http://www.miniszterelnok.hu/in_english_article/advisors_on_cuban_transition_roundtable_founded)
.
Din 2009 este invitat permanent și speaker la Oslo Freedom Forum.
(http://www.oslofreedomforum.com/speakers/emil_constantinescu.html).
Din 2009 este membru în Board-ul Institutului pentru Diplomație Culturală (ICD) din Berlin iar din
2011 este președintele Academiei de Diplomație Culturală din Berlin
(http://www.culturaldiplomacy.org/index.php?en_advisoryboard).
Din 2010 este membru în Comitetul Director Internațional al Habitat for Humanity, una dintre cele
mai mari organizații umanitare din lume, fondată de președintele Jimmy Carter.
(http://www.habitat.org/how/ibod.aspx).
Din 2010 fellow al Academiei Mondiale de Artă și Știință
(WAAS, http://www.worldacademy.org/content/trustees). În 2011 este ales în Board of Trustees
WAAS.
A fost invitat să facă parte din juriile care acordă importante premii internaționale: premiul european
Coudenhove - Kalergi (http://www.european-society-coudenhove-
kalergi.org/gesellschaft_gesellschaftsmitglieder1.asp), Premiul Lech Walesa, Gdansk, Premiul
Vaclav Havel pentru Disidență Creativă, Oslo Freedom Forum, Tesla Memorial Price, Global Round
Table, Brusseles.
Din 2013 este membru în Board-ul Internațional Nizami Ganjavi International Center.
Din 2014 este membru in Board of Directors al World University Consortium.
(http://wunicon.org/about-us/board-of-directors.html)

Decorații și premii[modificare | modificare sursă]

Decorații

 1999:
o Ordinul Sfântul Olaf în grad de Mare Cruce (Norvegia)
o Ordinul Național de Merit al Republicii Austiece Great -Groß-Stern
 2000:
o Ordinul Elefantului (Danemarca)
o Marele Ordin al Regelui Tomislav ("Pentru contribuții remarcabile la promovarea
prieteniei și a dezvoltării relațiilor de cooperare dintre România și Republica Croația."- 16
iunie 2000)
o Ordinul Crucii Duble Albe, Clasa I (Slovacia)
o Ordinul Dannebrog (Danemarca)
 2012:
o Emblema de Onoare a Armatei României[6]
Premii

 Omul European de Stat al Anului 1998, distincție conferintă de Institutul East- West, New
York, SUA.
 Premiul pentru democrație al Centrului Democratic din Washington (1998).
 Premiul Asociației Barourilor Americane pentru merite excepționale în promovarea statului
de drept (Atlanta, 1999).
 Premiul Aristide Calvani pentru pace, democrație și dezvoltare umană, (Paris 1999).
 Premiul European Coudenhove-Kalergi pentru contribuția la dezvoltarea Europei și libera
circulație a ideilor, (Berna, 2000).
 Premiul Gusi pentru Pace, Manila, Filipine, 27 noiembrie 2013.
 Trofeul “Pace prin Cultură și Educație” decernat la Berlin “pentru realizări excepționale
obținute de-a lungul întregii vieți”, 19 decembrie 2013.

Cărți[modificare | modificare sursă]
Mineralogie[modificare | modificare sursă]
 Resursele minerale ale României, coordonatori: Emil Constantinescu și Nicolae Anastasiu,
serie de trei volume, Editura Academiei Române, București, vol. I (2015), vol. II (2017), vol. III in
pregătire
 Mineralogy in the System of Earth Sciences, colecție de articole. Imperial College Press,
Londra, 2000, 384 p., ISBN 978-1860942211
 Mineralogeneza skarnelor de la Sasca Montana, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1980, 170 p.
 Determinarea mineralelor opace și transparente, Editura Universitatii București, 1979, 183 p.
 Mineralogie. Tratat, Editura Didactica, București, 1979, 927 p., coautori Virgil Ianovici,
Victoria Știopol
 Principii de clasificare și sistematizare a mineralelor, Editura Universității București, 1979,
120 p., coautor Victoria Știopol
 Minereuri rare, Editura Grand, București,1999, 316 p., coautor Matei L.
 Mineralogie determinativă, Editura Universității București, 1996, 550 p., coautor Lucian Matei
 Cristalografie - Mineralogie, București, Editura Universității București, 1990, coautori Călin
Fabian, L. Ștefan
 Proprietățile fizice și chimismul mineralelor, Editura Universității București, 1983, 223 p.,
coautori Virgil Ianovici, Victoria Știopol
 Metode de analiză fizică a mineralelor si rocilor, București, Editura Universității București,
1986, coautori Lucian Matei, Anghel Cioran, Constantin Crăciun
 Manualul inginerului de mine, capitolul Cristalografie și mineralogie, Editura Tehnică,
București, 1984.
Științe umaniste[modificare | modificare sursă]
 Păcatul originar, sacrificiul fondator. Revoluția din '89 așa cum a fost, Editura Minerva,
București, 2009
 Adevărul despre România (1989-2004), Editura Universalia, București, 2004
 Tetralogia Timpul dărâmării, timpul zidirii
o Volumul I: Cele două fețe ale zidului, București, Editurile Universalia, 2002, 685 p.
o Volumul II: Pietre de încercare, București, Editurile Universalia, 2002, 900 p.
o Volumul III: Lumea în care trăim, București, Editurile Universalia, 2002, 914 p.
o Volumul IV: Cărțile schimbării, București, Editurile Universalia, 2002, 740 p.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Președinții României
 Politica României
 Lista șefilor de stat ai României

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ a b Președintele își îngroapă mama.Curierul zilei. Accesat la 25.1.2012.
2. ^ Emil Constantinescu. politicaromaneasca.ro. Accesat la 25.1.2012.
3. ^ Presedintele Emil Constantinescu a fost campion la Aruncarea grenadei, 17 iunie 1999, Evenimentul
zilei, accesat la 25 septembrie 2013
4. ^ Curierul Zilei - Maria Constantinescu, îngropată lîngă fețele bisericești
5. ^ Decretul nr. 588/2000, publicat în Monitorul Oficial nr. 657 din 14 decembrie 2000
6. ^ Iliescu si Constantinescu au primit Emblema de Onoare a Armatei, 24 octombrie 2012, Madalina
Mitan, Ziare.com, accesat la 25 septembrie 2013

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Ion Alexandrescu, Stan Stoica, România după 1989. Mică enciclopedie, Editura Meronia,
București, 2005
 Tom Gallagher, Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace, Editura Humanitas,
București, 2004
 Dan Pavel, Iulia Huiu, <<Nu putem reuși decît împreună.>> O istorie analitică a Convenției
Democratice, 1989-2000, Editura Polirom, Iași, 2003
 Pagină oficială
 Biografie pe situl Președinției României

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

 Dicționar enciclopedic ilustrat, Junior Nume Proprii, Ed. Cartier, 2004
 Bol'shoi Rossiskii Entsiklopedicheskii Slovar, 2009. M., Ed. Drofa
 Enciclopedia Universală Britannica, B., Ch, Ed. Litera, 2010
 Ion Văduva-Popescu (coord). Enciclopedia marilor poersonalități din istoria, știința și cultura
românească de-a lungul timpului. Ed. Geneze, vol. IY, A-I, Contemporanii, 2003
 Calendar Național, Ed. Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova, Ch.