Moartea – între filosofie și artă.

Studiu comparativ asupra a două opere de artă:

„Moartea și viața” de Gustav Klimt și „Sunrise” de
Roman Tolici

Ioana-Cristina Ciocoiu (Spiridon)

Master Istoria Artei și Filosofia Culturii, an I

 Problematica morții ridică întrebări dificile și apăsătoare, nu doar în terminologia filosofiei,
dar și în manifestările artistice ca semn al tentativei constante a umanității de a descifra și răspunde
la necunoscut.
Se poate observa cu ușurință că inițiativa de a cerceta și defini moartea, în abstract, este
indisolubil legată de un alt concept, cel al timpului, mai precis situarea existenței noastre în timp
este echivalentă cu certitudinea morții. Încă din momentul în care ne naștem, înaintăm spre moarte.
De asemenea, problematica morții trebuie tratată din două puncte de vedere: universal, al omenirii,
ca extincție a speciei, respectiv individual, personal. Nu de puține ori este invocată mențiunea lui
Epicur din „Scrisoare către Meneceos”, potrivit căruia, „cât existăm noi, moartea nu există, iar
când vine ea, noi nu mai existăm”.
Prin lucrarea prezentă, mi-am propus să cercetez modul în care este aplicat acest concept
al morții și cum se întrepătrunde cu alte concepte filosofice prin analiza comparativă a două lucrări
de artă, realizate la aproape 100 de ani distanță: „Moartea și viața” (1910) de Gustav Klimt,
respectiv „Sunrise” (2005) de Roman Tolici.

Fig. 1 Gustav Klimt, Moartea și viața (1910) Fig. 2 Roman Tolici, Sunrise ( din seria Exitus), 2005

În primul rând, se impune o delimitare spațio-temporală a contextului cultural în care au

activat/ activează cei doi artiști. La Gustav Klimt ne aflăm la începutul secolului XX, în Viena
marcată de izbucnirea primului Război Mondial, de tendințele antisemite, dar și de nevoia de a
exprima vizual aceste turbulențe socio-politice, ceea ce a dus la apariția a noi curente artistice.
1
Lucrarea a suferit sub artist mai multe modificări, după prima expunere publică, pictorul
schimbând fundalul auriu al lucrării cu unul gri întunecat. Lucrarea este esențială nu doar pentru
creația și conceptul artistic al lui Klimt, dar și pentru ceilalți artiști ai generației sale, precum Egon
Schiele sau Edward Munch. Personajele ancorate în speranță și lumină par să ignore prezența
morții, sugerând autoconștientizarea propriei efemerități și inevitabilul sfârșit al vieții fizice.
Roman Tolici, originar din Basarabia, moștenește mentalul colectiv al ororilor celui de-Al
Doilea Război Mondial, al deportărilor, dar și anii negri de comunism marcați de penuria de
alimente, căldură sau lumină. Așadar, cu un fond psihologic complex și traumatic, Roman Tolici
dezvoltă o pictură hiperrealistă, alegând cele mai mărunte scene cotidiene pentru a transpune către
public criza psihologică și morală a societății contemporane. Seria Exitus, dezvoltată în 2005,
cuprinde o serie de picturi care au utilizat până la exces câteva imagini și concepte, precum cerul,
scheleții, norii. Sub aparența unui kitsch, Roman Tolici ascunde o idee mult mai profundă și anume
preocuparea constantă a omului față de ceea ce există dincolo de moarte.
În al doilea rând, prin compararea celor două perspective artistice asumate asupra morții,
ca fenomen inevitabil, respectiv evidențierea dihotomiei viață-moarte, se poate aplica gândirea lui
Martin Heidegger, din lucrarea „Ființă și timp”, conform căreia cunoașterea de sine implică
cunoașterea și acceptarea unei finalități, conectând ideea de moarte cu cea de a fi, de a exista.1
Datorită lui Heidegger moartea a devenit o problemă fundamentală şi „analitica heideggeriană a
morţii rămâne centrul indiscutabil al istoriei conceptului fenomenologic de moarte”, aducând în
centru atenţiei discursului „existenţa febrilă, situată, finită, aflată în orizontul sfârşitului”.2
Prima similitutidine care se distinge, la nivel conceptual, între cele două lucrări,
raportându-ne la existența umană, este antiteza dintre viață și moarte, dar indisolubil legate una de
cealaltă. Din punct de vedere plastic, ambii artiști vizualizează imaginea morții sub forma
scheletului corpului uman, marcând limita cunoașterii umane asupra morții, scheletul
reprezentând ultima etapă fizică cunoscută înainte de descompunerea totală a corpului uman și
contopirea sa cu natura.

1
Gelven, Michael, „Un comentariu la Ființă și Timp”, trad. N. I. Mariș, București, Ed. Paco, 2004,
p. 147
2
Ciocan, Cristian, „Muribundus Sum: Heidegger şi problema morţii”, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2007, p. 393

2
 „În spaţiul public, moartea este cunoscută ca un caz care survine constant, ca <<moarte a
cuiva>>. Expresia <<o să murim cândva>> , care este un <<se moare>>, dezvăluie fără echivoc
felul de a fi al fiinţei cotidiene întru moarte. Moartea, atunci când ne exprimăm astfel, este înţeleasă
ca un ceva nedeterminat care trebuie mai înainte de orice să survină de undeva anume, dar care în
primă instanţă, în ce ne priveşte, nu este încă prezent şi, de aceea, nu este ameninţător”.3 Astfel,
un al doilea aspect similar îl constituie faptul că cei doi artiști tratează moartea la nivel colectiv
(transpunând în imagine mai mult de un personaj) ca experiență atribuită altcuiva. Experiența
morții din cele două opere de artă depășește cadrul unei intimități individuale sau a unei micro-
comunități, ea se transpune asupra întregii omeniri.
În lucrarea lui Gustav Klimt, viața este transpusă plastic sub imaginea nașterii unui copil,
înconjurat de părinții lui și cei dragi. Plasarea în registrul stâng al lucrării a chipului morții,
marcheză faptul că viața este indisolubil legată de moarte, chiar dacă se află la capete opuse ca
semnificație, și că existența omului în timp este marcată de certitudinea morții. „Orice vietate, de
îndată ce intră în viaţă, începe deja să moară şi invers: a muri înseamnă încă a trăi, de vreme ce
numai ce este viu poate să moară; moartea poate fi actul suprem al vieţii”. 4 Moartea este o lege
naturală, o finalitate în procesul desfășurării vieții. Din acest punct de vedere, cred că ne putem
gândi la triada hegeliană între ființă (teză) - neființă (antiteză) – devenire (ființă). Lucrarea lui
Klimt, al cărei titlu este la fel de simbolic ca și imaginea, conține în mod simultan și ființa, și
neființa. În timp ce unul se naște, altul moare, iar raportul acesta permanent între naștere și pieire
stă sub semnul devenirii, al istoriei, adică al temporalității.
În lucrarea lui Roman Tolici, viața este reprezentată simbolic sub forma unui fir de iarbă
ce crește timid sub prezența augmentată și înfricoșătoare a morții. Astfel, artistul subliniază
contrastul dintre caracterul efemer al vieții individuale și eternitatea, veșnicia morții. Totodată,
putem identifica în lucrarea lui Roman Tolici o idee foarte interesantă și anume că prin moarte se
realizează unirea dintre identitatea individuală și cea a întregului, a spiritului-natură, simbolizat
prin firul de iarbă. Aici putem face o corelație cu ideea lui Heidegger conform căreia prin moarte

3
Heidegger, Martin, „Ființă și timp”, trad. De Gabriel Liiceanu și Cristian Ciocan, București, Ed.
Humanitas, 2003, p. 336
4
Heidegger, Martin, „Repere pe drumul gândirii”, trad. De Gabriel Liiceanu, București, Ed.
Politică, 1988, p. 269

3
cineva (acel cineva căruia i se întâmplă să moară) se confruntă cu sinele autentic, adevărat şi
veritabil, sub forma experienței absolute și integratoare.5
Menționam mai devreme că ambele lucrări au titluri extrem de sugestive. Gustav Klimt
alătură doi termini antagonici, abstracți. Pe de o parte, artistul încearcă o subtilă definire a celor
doi termini abstracți, conceptuali prin raportarea la celălalt. Pe de altă parte, prin plasarea morții
înaintea vieții, se poate sugera și faptul că artistul vede în moarte nu o copie statică a eternității, ci
un fapt interuptiv constant în curgerea timpului și a devenirii, fiind o măsură a evenimentelor din
lumea concretă, o măsură a vieții noastre. Moartea este singura certitudine din viața noastră.
Roman Tolici acordă însă o atenție mai sporită vieții decât morții. Moartea, sugerată prin
cuplul de scheleți și preponderența cromaticii grave, întunecate, se află în antiteză cu simbolistica
titlului (sunrise = trad. răsărit). Transpus plastic în jumătatea de jos a lucrării și contrastând
puternic cu întunericul (moartea), răsăritul poate simboliza viața, ca și firul de iarbă, speranța,
ideea unui început. Imaginea extrem de sintetizată a naturii prin firul de iarbă, propusă de Roman
Tolici, ne poate duce cu gândul la ideea lui Heidegger de a răscumpăra o civilizație care s-a vândut
tehnicii și științei și de a o chema înapoi acasă în Ființă.6
Istvan Kiraly susține că, pe plan psihologic și mental, problema morții rămâne în continuare
confiscată de credințele religioase și instituțiile lor.7 O altă similitudine între cele două lucrări o
reprezintă însă absența divinității. Moartea și viața sunt reprezentate simbolic în ambele tablouri,
dar nici unul nu conține o imagine care să facă trimitere la Diavol sau Dumnezeu și care ar fi
puterile acestora în existența omului. Cei doi artiști rămân fideli unei reprezentări dramatice, însă
științifice, naturaliste.
Omul se poate raporta la cele două concepte abstracte, viața și moartea, doar prin trăirea și
în interiorul existenței sale, iar ceea ce face posibilă desfășurarea existenței este timpul, după cum
afirma Cioran în studiile sale despre “căderea în și din timp”. Pe de altă parte, din contextul
compozițional al celor două lucrări, nu se distinge un timp anume în care are loc acțiunea, ceea ce
ne oferă ocazia și unei interpretări confirm ideilor enunțate de Mircea Eliade în “Sacru și profan”.

5
Idem, p. 269
6
Adămuț, Luminița, Adămuț, Anton, „Filosofie. Sinteze pentru bacalaureat”, București, Ed.
Polirom, 2006, p.p.275-277
7
Kiraly, Istvan, „Moartea și experiența muririi”, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2002, p.
20

4
Sub influența “timpului profan” pe care îl trăiesc, a istoriei asimilate și moștenite, cei doi artiști
transpun în lucrările lor un “timp sacru”, acel timp originar în care lumea e creată, un timp nealterat
de teroarea istoriei. Timpul sugerat plastic este un timp în care viața și moartea există simultan,
dar în care niciuna din cele două componente nu aparțin nici binelui, nici răului, ci contribuie
simultan și egal la curgerea existenței.
Moartea, atât din punct de vedere științific, cât și religios sau filosofic, va rămâne o
preocupare constantă a umanității, putând fi emise doar speculații pe baza trăirii senzoriale din
timpul vieții. Ambele lucrări supuse analizei se încadrează cel mai bine conceptului lui Martin
Heidegger, conform căruia omul este o ființă pentru moarte. La Heidegger, existența umană este
plasată în timp, iar timpul este cel care îi definește finitudinea, adică a fi în timp înseamnă a te
confrunta mereu cu imanența morții, asemenea personajelor simbolice din cele două tablouri: nou-
născutul și firul de iarbă.
Plecând de la categorizarea existenței în autentică și inautentică de către Heidegger în
“Ființă și timp”, putem afirma că cele două lucrări de artă analizate supun atenției noastre o
existență autentică, privind moartea ca un fenomen care relevă omului libertatea existenței sale și
infinitele sale posibilități de a fi. Prin contemplarea celor două tablouri, devenim mai conștienți
ca niciodată de proximitatea morții (adevăr absolut de care mintea umană, deși conștientă, îl
respinge inconștient) și putem alege să trăim fiecare clipă cât mai diferit. Înțelegerea morții devine
cheia autenticității. “Dasein-ul trebuie să aibă în vedere în permanenţă propriul său fapt-de-a-
muri”8, fiind necesară o comportare comprehensivă către această posibilitate.

8
Heidegger, Martin, „Ființă și timp”, trad. De Gabriel Liiceanu și Cristian Ciocan, București,
Ed. Humanitas, 2003, pp. 349 - 350
5
 BIBLIOGRAFIE

1. Adămuț, Luminița, Adămuț, Anton, „Filosofie. Sinteze pentru bacalaureat”, București,

Ed. Polirom, 2006
2. Ciocan, Cristian, „Muribundus Sum: Heidegger şi problema morţii”, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2007
3. Gelven, Michael, „Un comentariu la Ființă și Timp”, trad. N. I. Mariș, București, Ed.
Paco, 2004
4. Heidegger, Martin, „Ființă și timp”, trad. De Gabriel Liiceanu și Cristian Ciocan,
București, Ed. Humanitas, 2003
5. Heidegger, Martin, „Repere pe drumul gândirii”, trad. De Gabriel Liiceanu, București,
Ed. Politică, 1988
6. Kiraly, Istvan, „Moartea și experiența muririi”, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca,
2002
7. Matei, Alexandru, „Despre viață pur și simplu”, în „Observator cultural”, nr. 58,
București, 2001