Tema 2:

Filosofia artei - distincții și

delimitări conceptuale
 Plan:
1. Filosofia artei în contextul domeniilor
filosofiei.
2. Problematica și obiectul de studiu al
filosofiei artei.
3. Conceptele fundamentale ale filosofiei artei.
4. Conceptul de Weltanschauung (viziune
asupra lumii) și conținutul lui istoric în filosofia
artei.
 1. Filosofia artei în
contextul domeniilor
filosofiei
 Ontologia este domeniul filosofic ce studiază felul de
a fi, esența sau ființa diferitelor tipuri de obiecte (gr. τὸ
ὄν + λόγος – teorie sau discurs despre ființă).
Filosofia artei este un domeniu al filosofiei care se
ocupă cu problemele legate de obiectul artistic și estetic,
înțeles ca obiect produs printr-un anumit meșteșug și cu
potențialul de a stârni trăiri estetice în mintea
privitorului.
Filosofia artei este concepută ca o analiză a naturii,
structurii şi mesajului operei de artă, ca un studiu al
frumosului (frumuseţii) şi, totodată, ca o reflecţie asupra
sensibilităţii artistice omeneşti.
 Prin urmare, filosofia artei s-a format ca domeniu
aparte de cercetare filosofică foarte târziu.

Riguros vorbind, ea a apărut în secolul al XVIII-lea

în contextul în care filosofii scoțieni au descoperit
„gustul”, „facultatea gustului”, „experiența internă”,
adică acele tipuri de procese psihice care produc în noi
înșine stări de plăcere și satisfacție ce nu-și au originea
în obiecte perceptuale, cu toate că ele apar împreună cu
acestea.
 Părintele filosofiei artei este considerat Alexander Gottlieb
Baumgarten (1714-1762).
Pentru Baumgarten filosofia artei este o ştiinţă a cunoaşterii
sensibile.
Baumgarten definește această disciplină astfel: filosofia artei :
(ca teorie a artelor libere, ca logică a capacităţii de cunoaştere, ca
artă a gândirii frumoase şi ca artă a cunoaşterii intuitive, analogă
cu cea raţională) este ştiinţa cunoaşterii senzoriale.
Primul tratat sistematic care își asumă explicit rolul de a oferi o
viziune de ansamblu asupra domeniului artei în întregul său este
scris de filosoful Friedrich Wilhelm Joseph Schelling la începutul
secolului XIX. (F.W.J.Schelling, Filosofia artei).
2. Problematica și obiectul de

studiu al filosofiei artei

 Ea studiază diversele teorii privitoare la setul de trăsături
specifice artei, acele trăsături ce ne fac să recunoaștem o operă
de artă printre alte lucruri pe care le întâlnim în viața de zi cu
zi.
Filosofia artei cercetează faptul de a fi al operei de artă
(sinteză a obiectului artistic și a obiectului estetic) și unitatea de
înțeles a acesteia prin raportare la lucrările individuale de artă.
Deci, Filosofia artei este o ontologie a operei de artă, care
aplică mecanismele de gândire filosofică pentru a explica
fenomene legate de artă, actul creator, statutul artistului și felul
de a fi al operei de artă.
Valorile cu care operează filosofia artei sunt: adevărul,
binele și frumosul.
 Problema principală a filosofiei artei este
atât delimitarea ideii de artă, cât și studierea
raportului dintre unitatea idei de artă și
multiplicitatea obiectelor artistice care sunt, la
limită, infinite ca număr și felurite ca înfățișare.
Problemele asupra cărora trebuie să se oprească
filosofia artei sunt:

• Ideea de artă este una (sau mai multe), în vreme ce operele de

artă sunt nenumărate?
• Care este rolul artistului în acest raport și cum se raportează el
însuși la ideea de artă?
• Care este poziția pe care o deține artistul în raport cu celelalte
activități intelectuale creative?
• Care sunt caracteristicile fundamentale care acordă unui
„obiect”, natural, artistic și estetic, statutul de „operă de artă”?
• Se schimbă conținutul operei de artă în dependență de
perioada istorică? etc.
 Obiectul de studiu al filosofiei artei este
reflecţia filosofică despre artă şi frumos.
Din punct de vedere a obiectului de studiu
Filosofia artei este o analiză hermeneutică a
concepțiilor privitoare la opera de artă, începând
din antichitate și pană în prezent, punând în lumină
în special modul de abordare ontologic și metafizic
al problematicii operei de artă, însă ținând mereu
cont de presupozițiile istorico-culturale pe care
gândirea istorică le pune mereu în joc sub forma de
Weltanschauung (viziune asupra lumii).
 3. Conceptele
fundamentale ale
filosofiei artei
 Conceptele fundamentale ale filosofiei
artei:

• Obiect artistic

• Obiect estetic

• Operă de artă
 Obiect artistic
Cuvântul Obiect de origine latină (obiectum), se subînțelege
ceva ce se află în fața noastră, ceva ce este vizibil, fiind relativ
stabil în formă.
În esență, „obiectul”, în sens neutral, înseamnă „ceva”
indivizibil care posedă proprietăți determinabile cantitativ, formal
sau calitativ.
Din perspectiva practicilor artistice ideea de „obiect” apare
într-o serie de contexte particulare ordonate de anumite cuvinte
fundamentale: „artefact”, „obiect artistic”, „obiect simbolic”,
„monument istoric”, „obiect estetic”, „operă de artă”.
 Obiect artistic:

•În primul sens - prin „obiect artistic” se înțelege

orice obiect produs care este rezultatul aplicării unei
technē (tehnici), adică a unei activități conștiente,
dirijate către un scop și fundate pe o anumită cunoaștere
sau „pricepere de a face”.
•În al doilea sens – prin „obiect artistic” se înțelege
chiar „opera de artă”, adică creația deliberată/chibzuită
a profesioniștilor din domeniul artei, obiectivată într-un
anumit „suport”, ce are ca scop fundamental
transmiterea de emoții artistice (estetice).
 Obiect estetic
Obiectul estetic este produs de actele și
mecanismele interne ale conștiinței, fără legătură
cauzală cu senzația ori percepția.
Obiectul estetic este ceva secund, o „realitate
secundă”, o realitate aparentă care se constituie doar în
conștiința noastră, fără legătură cauzală, dar în
corelație cu obiectul senzorial-perceptiv.
Obiectul estetic este produsul experienței estetice ca
stare internă a minții, generată de sentimentul de plăcere
și neplăcere.
Obiectul estetic poate fi reprezentat prin două sensuri:
În sens larg - „obiectul estetic” este un obiect
perceptual, adică o sinteză dintre un act de percepție
(gândire) și conținutul acelui act care poate fi văzut,
auzit, pipăit, mirosit, gustat. Astfel, el ni se arată ca
având o anumită „corporalitate” senzorială.
În sens restrâns -„obiectul estetic” reprezintă
semnificația emoțională atașată clasei de obiecte date în
percepție – obiect artistic, obiect natural, acte și
comportamente umane etc. – rezultată din modul în care
noi „vedem” aceste obiecte prin „ochelarii”
sentimentului de plăcere și neplăcere (a experienței
estetice).
 Opera de artă
Prin „operă” se înțelege capacitatea omului de a
produce, de a face și de a crea plecând de la un proiect
mintal.
„Opera” trebuie văzută ca un „construct al minții”,
un proiect imaginativ ce unește actul de creație,
mișcarea minții într-o anumită direcție, cât și produsul
acesteia.
În interiorul operelor recunoaștem mesajele
cognitive, morale și emoționale ale umanității.
 Opera de artă este produsul unitar și multiplu
înzestrat cu valoare obținut prin cauzalitatea
finală al unui creator moral dintr-un material
constituind un obiect calitativ nou original
imutabil/(neschimbător, mereu același) și
nelimitat simbolic.
A vorbi despre opera de artă înseamnă a vorbi despre
om în sens estetic, adică cu referire la viața sa interioară
și la experiențele sale interne, estetice și artistice.
 Exemple de definiții a ”operei de artă” preluate de la Roger Pouivet:

• „Opera de artă este realizarea sensibilă a ideii”;

• „Arta este o stare de spirit”;
• „Opera de artă este expresia sinelui de către artist”;
• „Opera de artă este donația invizibilului în vizibil”;
• „Opera de artă face vizibilul invizibil”;
• „Opera de artă produce sens”;
• „Opera de artă este o întâlnire”;
• „Opera de artă este ceea ce deschide o dimensiune inaccesibilă
oricărei alte experiențe”
• „Opera de artă este subversiunea oricărei norme și demistificarea
oricărei realități”.
•  
 Trăsăturile esențiale ale unei opere de artă, sunt
caracterul seducător și farmecul.
Faptul că arta abate omul de la „căile cunoscute” și îl
distanțează de lumea sa cotidiană prin seducție, pentru a
se impune, ulterior, pe sine ca o lume autonomă în sine
și prin sine, este ceea ce numim farmecul artei.
Așadar, dacă seducția se referă la scoaterea omului
din propria lume prin atracție, farmecul este trăsătura
prin care arta propune o altă lume spre care omul este
ademenit.
4. Conceptul de Weltanschauung
(viziune asupra lumii) și
conținutul lui istoric în filosofia
artei
 Filosofia artei propune o analiză ontologică și
metafizică a operei de artă raportată la conceptul de lume.
Pe de o parte, opera de artă este ea însăși o lume, o
totalitate închisă, sieși suficientă, care se arată, ca obiect
estetic, doar parțial spectatorului.
• Pe de altă parte, opera de artă deschide lumea celui
care este fermecat de ea și, nu de puține ori, îi schimbă
drumul vieții.
Opera de artă poartă în sine o lume a mesajelor
intersectate.
Dar ce înțelegem noi prin lume?
 Lumea este totalitatea lucrurilor reale și de
sine stătătoare pe care le putem observa.
Lumea propusă de artă este o altă lume doar
la nivelul conținutului, nu și la nivelul structurii
formale, fapt ce face posibil farmecul artei
înțeles ca propunere a unei lumi prin intervenție
stringentă in cotidian.
 Termenul Weltanschauung este un termen
german care poate fi tradus ca „viziune asupra
lumii”.
Conceptul a fost impus în filosofie de
Wilhelm Dilthey care, în scrierile apărute în
volumul Doctrina Weltanschauung-ului (1906),
interpretează dezvoltarea istorică ca o succesiune
de Weltanschauung-uri, proprii unei anumite
epoci date.
 Weltanschauung înseamnă, un mod specific
de practicare a vieţii oamenilor dintr-o anumită
epocă, o sinteză de atitudini şi anumite
constelaţii de valori, practici ştiinţifice şi
artistice unitare, sisteme proprii de convingeri şi
credinţe etc.
Weltanschauung desemnează viziunea
despre lume a unei anumite epoci.
 Filosofia artei ne propune o viziune despre lume
specifică indivizilor pe parcursul diverselor epoci
culturale și pornind de la
aceasta, diferitele concepții despre operele de artă care
s-au format
Astfel, vom parcurge
unitar și sistematic întreaga istorie a filosofiei artei prin
care să ne putem da seama atât de
starea actuală a artei, cât și de modul în care s-a ajuns
aici.
 Literatura:
• Constantin Aslam, Cornel-Florin Moraru, Curs de filosofia artei: mari orientări
tradiţionale şi programe contemporane de analiză. Vol. 1: Filosofia artei în
premodernitate. Bucureşti: Editura UNArte, 2017.

• Constantin Aslam, Cornel-Florin Moraru, Curs de filosofia artei: mari orientări

tradiţionale şi programe contemporane de analiză. Vol. 2 : Filosofia artei în
modernitate şi postmodernitate. Bucureşti: Editura UNArte, 2017.

• Florence Begel, Filosofia artei. Iaşi: Editura Institutul European, 2002.

• Nae Cristian, Filosofia artei. Perspective în definirea operei de artă. Note de curs. Iași:
Editura Artes, 2013.

• Schelling, F.W.J., Filosofia artei. București: Meridiane, 1992.

• Rațiu Dan-Eugen, Disputa modernism-postmodernism. O introducere în teoriile

contemporane asupra artei. Cluj Napoca: Editura Dacia, 2001.