Comunicare

interculturală
• Titular: Prof.univ.dr. Grigore Georgiu
grigore.georgiu@comunicare.ro
 Arta
în reţeaua comunicării interculturale
• Arta - formă de cunoaştere şi ca formă de
comunicare
• Comunicare şi imagine artistică
• Particularităţi ale limbajului artistic
• Procesul de receptare artistică
• Conceptele de operă deschisă şi de orizont de
aşteptare. Relaţia dintre artă şi public
• Raportul dintre universal şi specific în creaţia
artistică
 Locul artei în tabloul culturii
• Arta are un statut de excelenţă în cadrul culturii
• Experienţa estetică: are caracter de ceremonie, ritual,
este un “eveniment”, „iese din cadrul” existenţei
cotidiene (deşi arta a coborît în stadă).
• Comunicarea artistică se singularizează printr-o
serie de trăsături specifice şi ireductibile faţă de alte
forme de comunicare.
• Interesul gânditorilor pentru a descifra „misterul” artei
• Comunicarea artistică a avut un loc marginal în esteticile
tradiţionale (s-au ocupat de creaţie sau de structura
operei de arta)
• Receptorul şi actul comunicării artistice nu au beneficiat de
abordări sistematice şi de analize relevante
• Interesul pentru receptare a crescut:
– dezvoltarea noilor mijloace de comunicare şi a teoriile dedicate
comunicării
– schimbările produse în limbajul artistic de mişcările de avangardă
– criza relaţiei dintre artă şi public
Arta = model al culturii, tehnica= model al civilizaţiei
• Cea mai înaltă formă a creaţiei umane, cea mai “liberă” activitate
umană.
• Creaţie spirituală "gratuită”, ce provoacă o plăcere “dezinteresată”, o
delectare ce nu are legături directe cu nevoile primare.
• Jean Cocteau:
• “Poezia e necesară, numai dacă-am şti la ce”?
 Locul artei în tabloul culturii
• Kant a văzut în creaţia artistică şi în opera de
artă “o finalitate fără scop”, formulă paradoxală
prin surprinde atât intenţia expresivă şi
semnificantă a operei, dar şi “gratuitatea” ei în
ordine practică (fără scop “practic” imediat).

• Mihai Ralea: arta este “o tehnică ce şi-a uitat

scopul”, o activitate creatoare ce ne provoacă “o
plăcere a artificialităţii”, întrucât ea produce un
univers imaginar, artificial, ficţional, dar
intens simbolic, care îl distanţează pe om de
animalitate şi de natură.
• Ştiinţă – Morală - Artă - Religie
• ADEVĂR – BINE – FRUMOS - SACRU

• Arta exprimă aventura spirituală a omului, stările de spirit

şi trăirile cele profunde ale omului în faţa lumii.
• Arta este o prezenţă complexă în viaţa oamenilor, are şi
o funcţie recreativă, ludică, de divertisment, pe când
ştiinţa şi religia nu se bucură de aceste atribute.
• Blaga: arta are o semnificaţie metafizică
• Arta este un semn al condiţiei umane
 Wolfgang Iser - reprezentant al Şcolii de
Konstanz (alături de Hans Robert Jauss)

• Într-o conferinţă ţinută la Bucureşti, în 2006: numai

artele, prin „gratuitatea” şi „inutitlitatea” lor sub raport
pragmatic, „se află în poziţia privilegiată din care pot
urmări şi monitoriza compexitatea din ce în ce mai
mare a lumii noastre”.
• Artele ocupă acum locul central în tabloul culturii, loc
ocupat altădată de religie (în societăţile premoderne)
sau de ştiinţă (în lumea modernă, secularizată).
• Ele pot construi şi comunica o imagine complexă despre
contradicţiile irezolabile în care suntem prinşi, „pot arăta
cum funcţionează” societatea şi cultura, fiind moduri
simbolice în care construim lumii posibile.
 Estetic şi artistic
• Aesthesis = cunoştere sensibilă,senzorială
• Estetica – teoria artei, ştiinţa a frumosului
• Sensuri echivalente: Estetic = frumos
• Esteticul - mai larg decât arta
• Întruchipări estetice în afara artei (ceremonii sociale,
sărbători, comportamentul uman, urbanistica, artele
decorative, ambientul, design-ul etc.).
• Trecere graduală de la estetic la artă şi invers
• Şi urâtul, când este expresiv, e o categorie estetică:
dizarmonia, diformul, lipsa de unitate, dezechilibrul.
Estetic si artistic

ESTETIC

ARTA
• Arta: domeniul specializat al esteticului, creaţii în
care funcţia estetică este predominantă.
• Arta: poiesis şi tehné, creaţie şi tehnică,
plăsmuire şi meşteşug
• Funcţia estetică: caracter expresiv şi simbolic
al unor creaţii (ce pot fi obiecte, imagini,
discursuri, comportamente specifice)
• Arta: expresivitate, originalitate şi caracter de
unicat, de obiecte/opere irepetabile.
 Estetic = frumos
• Obiectele industriale, urbanismul, ceremoniile
sociale, formele de spectacol şi de divertisment,
vestimentaţia şi moda, artizanatul, jocurile,
înlocuitorii tehnici ai artei, conduita umană, toate
componentele care intră în ceea ce se numeşte
estetica vieţii cotidiene.
• Artele decorative se află într-o zonă
intermediară între artă şi viaţă, între funcţia
estetică şi cea utilitară.
• Arhitectura ilustrează acest domeniu de
interferenţă dintre estetic şi funcţional
 Frumosul şi arta: sensuri multiple
• Polisemia termenului de frumos:
• lucru frumos, gest frumos, om frumos, casă
frumoasă etc.
• Frumosul interferează cu toate sferele vieţii şi se
află în alianţe cu semnificaţii utilitare, morale,
simbolice.
• Exemple: Alcibiade: „Vai, Socrate, eşti atât de
frumos când vorbeşti şi atât de urât când taci”!
• (Exemplul dat de D. I Suchianu).
 Artă: măestrie, perfecţiune
• Termenul de artă se poate aplica oricărui
artefact care dobândeşte, prin forma sa
expresivă, virtuţi estetice, pe lângă cele utilitare.
• Calităţi „artistice” dobândeşte orice activitate
umană care îşi depăşesc funcţia primară, care
tinde / aspiră spre desăvârşire.
• Exemple: arta de a trăi, arta culinară, arta de a
conduce, arta de a iubi, arta conversaţiei, arta
de a vinde, arta de a seduce etc.
• Artă: măestrie, perfecţiune, îndemânare, vocaţie.
 Artă şi cunoaştere
• Aristotel:
• Mimesis: imitaţie expresivă, trasfigurarea
realităţii, construcţia unei realităţi fictive cu
funcţie semnificantă.
• Katharsis – efectul purificator (eliberator) al
artei asupra receptorului
•
• O cunoaştere subiectivă, antropomorfizantă
• Sinteza general/singular, abstract/concret
• Principiul gândirii analogice, metafora
• Grade de referenţialitate
 „Manifestarea sensibilă a ideii”
• Hegel: arta este o „manifestare sensibilă a ideii”,
spre deosebire de manifestarea ei conceptuală.
• Maiorescu: poetul trebuie să exprime un
simţământ sau o idee sensibilă, nu o idee
abstractă.
• Imaginea artistică = un semn complex ce uneşte
organic expresia şi semnificaţia
• Imaginea trezeşte, prin forma expresivă şi prin
alcătuirea sa originală, un lanţ de trăiri şi
reprezentări mentale în conştiinţa receptorului.
 Imaginea artistică
• Uneşte două dimensiuni: una concret-sensibilă
(expresia) şi alta ideală (semnificaţia, mesajul).
• Imaginea artistică este o sinteză între abstract şi
concret, între material şi ideal, între general şi
singular.
• Calitatea artistică/expresivă a imaginilor
decide asupra valorii operelor de artă.
• Imaginea artistică are concreteţe, caracter
iconic, figuraţie, este sugestivă, expresivă,
figurativă, simbolică.
 Distincţia dintre cunoaşterea
ştiinţifică şi cea artistică
• Aristotel: istoria (ca disciplină şi discurs
raţional asupra realităţii în devenire)
„povesteşte lucruri întâmplate cu adevărat”,
înfăţişează “faptele aevea întâmplate”;
• Arta / poezia înfăţişează „fapte ce s-ar putea
întâmpla”, „lucruri putând să se întâmple în
marginile verosimilului şi ale necesarului”.
• Ştiinţa are ca obiect realul, arta are ca obiect
posibilul.
• Arta construieşte imaginii ale unei realităţi
posibile („în marginile verosimilului”), care au
“aparenţa” realităţii.
• Sensuri ale verosimilului (aparenţa realităţii,
credibil)
• Tranziţia de la figurativ la nonfigurativ în
pictură
 Blaga:
caracterul metaforic (simbolic) al culturii

• Aristotel: principului analogiei - „Metafora e trecerea

asupra unui obiect a numelui altui obiect”
• Un transfer de semnificaţii de la lucrurile prezente la cele
absente
• Blaga: metafora este un procedeu „constitutiv” al
spiritului uman, „un capitol de antropologie”, nu de
estetică.
• Metafora: „un transfer şi o conjugare de termeni ce
aparţin unor regiuni sau domenii diferite”.
• Cultura are:
• - caracter metaforic, relevatoriu, simbolic – universal
• - caracter stilistic - diferenţiator
 Lucian Blaga
• Toate formele de semnificare şi de comunicare îşi
găsesc rădăcina în tiparul metaforei.
• Arta e modelată de factori stilistici profunzi, abisali, ce
imprimă o anumită orientarea spirituală convergentă
tuturor formelor de creaţie
• Blaga: „Între cubistul Picasso şi fizicianul Einstein
există înrudiri de atitudine pe care ei nici nu le
visează”
• Arta e o modalitate de “a tălmăci” misterul lumii şi al vieţii
• Ea prilejuieşte receptorilor o experienţă subiectivă unică
• Poetul nu striveşte „corola de minuni a lumii”, ci, cu
lumina lui, „sporeşte-a lumii taină”, astfel că „tot ce-i ne-
nţeles se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”.
 Grade de referenţialitate ale imaginii
artistice
• Metaforele plasticizante = aspecte diferite, legate prin
elemente analogice, sporesc expresivitatea limbajului,
dar nu îmbogăţesc semnificaţia faptului la care se referă.

• Metaforele revelatorii: „sunt destinate să scoată la iveală

ceva ascuns”, fiind o încercare de „revelare a unui
mister” prin mijloace sensibile.
• Ele conferă faptului la care se referă semnificaţii noi
• Mioriţa - o imensă metaforă revelatorie: moartea = „a
lumii mireasă”, iar trecerea spre lumea de dincolo: o
„nuntă” cosmică
 Arta ca formă de comunicare
• Ca formă de comunicare, arta utilizează un
limbaj specific, ca are o serie de particularităţi.
• Limbajul artistic este chiar modul de existenţă
a artei, nu doar modul ei de expresie.
• Mesajele complexe ale operelor de artă nu pot fi
“traduse”, rezumate sau transmise prin alte
limbaje.
• Ceea ce ne comunica arta nu poate fi
comunicat prin alte limbaje.
• Limbajul artistic: unitatea organică dintre
formă şi conţinut, dintre expresie şi
semnificaţie, dintre cod şi mesaj.
 Limbajul artistic – obiect de studiu

• Max Bense:
• De mii de ani omenirea produce artă într-o
cantitate impresionantă, „dar orice discuţie în
jurul ei ajunge inevitabil la punctul în care
trebuie să concedem că nu ştim despre ce
vorbim”.
• Descoperirea limbajului ca element central al
artei, ca modalitate de existenţă a artei
• Noua abordare: analiza artei ca limbaj
specific.
 Limbajul ca ornament
• Reprezentare dominantă: în raportul dintre
conţinut şi formă, idee şi limbaj, semnificaţie şi
expresie, importante sunt primele componente.
• În abordările tradiţionale, limbajul era apreciat
doar în funcţia sa de ornament al unui
conţinut care ar preexista şi ar fi independent
faţă de forma sa de expresie
• Paradoxul artei: în artă, primul element al
conţinutului este forma.
 Arta ca limbaj
• Noua orientare este interesată să analizeze
compoziţia limbajului artistic, anatomia, structura
şi funcţiile sale. Ea porneşte de la ideea că,
dacă mesajul sau conţinutul operei sunt
imprecise, mijloacele prin care sunt încifrate
şi transmise aceste mesaje sunt precise.
• Nu putem avea acces la misterul artei, la
conţinutul ei inefabil dacă nu stăpânim secretul
limbajului artistic.
• Interesul pentru limbaj nu înseamnă formalism,
estetism sau elitism.
 Tudor Vianu
• Caracterul autonom şi „autotelic” al artei
• „Ce” ne comunică arta şi modul „cum” ne
comunică sunt două aspecte inseparabile.
• Dubla intenţie/funcţie a limbajului:
– - funcţia tranzitivă – în ştiinţă şi în limbajul comun
– - funcţia intranzitivă (reflexivă) - în artă
• “Cine vorbeşte «comunică» şi «se comunică» O
face pentru alţii şi o face pentru el. În limbaj se
eliberează o stare sufletească individuală şi o se
organizează un raport social”.
 Tranzitiv-intranzitiv
• În cazul operelor de artă „tranzitivitatea
este mărginită, reflexivitatea lor este
infinită”.
• Arta se mişcă între „două primejdii, ce decurg
din natura limbajului”:
• Când creşte tranzitivitatea limbajului, opera
pierde în planul originalităţii, dar devine mai
accesibilă.
• Dacă limbajul este orientat prioritar de intenţii
reflexive, creşte gradul ei de originalitate, dar
scade accesibilitatea ei socială.
 Vianu
• „Autonomizarea artei a favorizat
elanul ei creator, dar a micşorat baza
ei de atingere cu întinderea vieţii
sociale, îngăduind revărsarea unui val
de urâţenie peste lucruri şi aşezări
omeneşti”.
 Simbolul artistic
• „Simbolul artistic este deci ilimitat.
Originalitatea artistică este nu numai
imutabilă, dar şi ilimitat-simbolică”
• Prin caracterul reflexiv al limbajului, scriitorul
introduce „un adaus de comunicare”, ce dă
adâncime şi culoare subiectivă stărilor descrise
• Vianu preciza că semnificaţiile unei opere de
artă „sunt atât de indisolubil legate de forma
înfăţişării sale materiale”, încât orice
schimbare în planul limbajului modifică
sensul şi valoarea operei.
 Eminescu:
arta – „voluptos joc cu icoane”

„Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,

voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,
strai de purpură şi aur peste țărâna cea grea”.

Eminescu _ din „Epigonii”

 Roman Jakobson
• Factorii contitutivi ai comunicării

• context
• Enunţiator--------- mesaj ---------destinatar
• contact
• cod
 Semnul ca un sistem de funcţii
Funcţiile limbajului

• referenţială
• Expresivă........ Poetică ...........conativă
(emotivă)
• fatică
• metalingvistică
 Funcţia poetică
• În funcţia poetică / artistică / estetică
mesajul este centrat asupra lui însuşi,
atrage atenţia receptorului asupra
organizări sale formale, sintactice şi
stilistice, accentul cade asupra expresiei.
• Mesajul îşi etalează propeia expresivitate.
• Expresia are valoare în sine
 Pius Servien (1903-1959)
• Pius Servien (pseudonim al lui Şerban Coculescu); tatăl său era
profesor universitar de matematică şi directorul Institutului de
Astonomie.
• În 1927: a absolvit Facultatea de litere de la Sorbona
• 1929 s-a stabilit la Paris, unde şi-a tipărit studiile ştiinţifice dedicate
temelor de estetică, dar şi problemelor legate de interpretarea
filosofică a noilor descoperiri din ştiinţele naturii.
• Base physique et base mathématique de la théorie des probabilités
(1942)
• Probabilité et quanta (1948)
• Science et hasard (1952).
• Multiple calităţi: gânditor, omul de ştiinţă, artist, teoreticianul literar
• Proiect teoretic: de a fundamenta o nouă estetică, o nouă direcţie de
cercetare a fenomenului artistic, pornind de la analiza limbajului
artistic
 Pius Servien
• 1930: Les rythmes comme introduction physique
a l’esthétique
• 1953: Estetica (în limba franceza, la Paris)
• Paul Valéry elogiază studiul din 1930, afirmând
că el reprezintă „tentativa cea mai îndrăzneaţă
de a captura hidra poetică”.
• Această hidră a limbajului poetic nu a fost biruită
până acum pentru că „i s-au retezat, pe rând,
când un cap, când celălalt, niciodată
amândouă”.
 Limbaj-obiect şi metalimbaj
• Face o analiză ştiinţifică a limbajului poetic
• Cerinţa fundamentală: Limbajul în care analizăm
şi judecăm operele de artă (metalimbajul) să nu
facă parte din aceeaşi sferă cu limbajul-obiect,
adică cu limbajul artistic.
• A elaborat o metodologie riguroasă pentru a
fundamenta distincţia dintre limbajul ştiinţific
şi cel artistic
 Limbajul ştiinţific
• Sinonimie infinită - omonimie absentă
• În limbajul ştiinţific „există fraze echivalente:
astfel încât una să poată fi înlocuită cu alta. De
exemplu, este acelaşi lucru când spuneţi: adaug
trei la doi sau adun patru şi cu unu. Aceasta este
o proprietate fundamentală a limbajului ştiinţific”
• Expresia se poate schimba, dar semnificaţia
rămâne invariabilă, stabilă.
• Expresii multiple pentru a transmite aceeaşi
semnificaţie
 Limbajul ştiinţific
• Aceeaşi semnificaţie poate fi transmisă
prin nenumărate expresii, fără a o altera:
Fraza „apa fierbe la 100 grade Celsius”
este echivalentă în ordinea semnificaţiei
cu expresia: „La 100 grade Celsius, apa
începe să fiarbă”.
• În limbajul ştiinţific, semnificaţia este
independentă de expresie.
 Limbajul artistic
• Sinonimie absentă – omonimie infinită
• O expresie are mai multe semnificaţii
• Expresia este unică, iar semnificaţiile
sunt multiple, ambiguă
• Limbajul artistic este polivalent în ordinea
semnificaţiei, suporta interpretări
multiple;
• O frază din limbajul poetic „nu admite
fraze echivalente” în ordinea semnificaţiei
• Orice schimbare în planul expresiei atrage după
sine o schimbare în planul semnificaţiei.
• În limbajul artistic, semnificaţiile sunt încorporate
organic în expresie şi nu pot fi “extrase” din
ţesătura simbolică a acestor expresii pentru a fi
transmise prin alte expresii.
• Semnificaţia este organic dependentă de
expresie.
• Ex: cuvântul „marea” poate avea un sens unic
într-un text ştiinţific, dar „într-o frază lirică
sensurile sale sunt un finite”.
• Concluzia: opera de artă conţine sensuri
multiple şi suportă interpretări multiple.
• În limbajul literar, de exemplu, sensul este
dependent chiar de stratul sonor şi ritmic al
expresiei, aşa cum în muzică şi în artele
plastice mesajul operei este dependent de
expresia sensibilă, este “încifrat” în datele
expresie.
• Caracterul anticipativ al ideilor formulate de
Vianu şi de Pius Servien şi importanţa lor pentru
fundamentarea esteticii actuale
• Recunoaşterea calităţii lui Servien de precursor
în teoria limbajului artistic
• Servien a fost descoperit de Solomon Marcus şi
Victor Ernst Maşek
• Pe urmele lui Servien, Solomon Marcus a
dezvoltat şi a sistematizat opoziţiile dintre
limbajul ştiinţific şi cel poetic.
 Solomon Marcus
• 1970: Poetica matematică – ecou internaţional
favorabil
• 1986: Artă şi ştiinţă: Solomon Marcus stabileşte
53 de opoziţii
• Cele două tipuri de limbaje sunt utilizate pentru
sarcini comunicaţionale diferite, au valori şi
caracteristici diferite.
• Ele exprimă doi poli contradictorii ai universului
cultural. Interferenţele sunt posibile şi fireşti.
• Limbajul natural, uzual, e la intersecţia acestor
două tipuri de limbaj.
 Limbajul artistic
Limbajul ştiinţific Limbajul artistic

Referenţial şi denotativ Preponderent expresiv şi

conotativ
Raţional, demonstrativ, riguros, Preponderent afectiv, subiectiv,
aspiră spre densitate logică, are densitate de sugestie,
elimină subiectivitatea. exprimă şi atitudinea emiţătorului.
Transpartent şi tranzitiv. Intranzitiv, reflexiv şi
Expresia e doar un vehicul al autoreflexiv. Expresia are
semnificaţiei. Limbaj adaptat la valoare în sine. Exprimă mai mult
funcţia de comunicare tranzitivă, decât comunică. La limită, limbajul
expresia lasă să treacă poetic nu comunică, ci se
semnificaţia intactă de la emiţător comunică pe sine. Receptorul este
la receptor, fără să o influenţeze. atras de expresia ca atare.
 Limbajul artistic
Limbajul ştiinţific
Expresii multiple, semnificaţie Expresie
univocă şi precisă. De aici decurge multiple şi imprecise. Expresia e
posibilitatea sinonimiei infinite (2+3 este un enunţ
echivalent ca sens cu 4+1). Expresia e
substituibilă. Semnificaţii identice pot fi transmise
prin expresii diferite. Deci, pentru fiecare
semnificaţie unică există nenumărate expresii
care o pot transmite intactă la receptor.
Limbajul artistic
Roman Jakobson: Mesajul artistic
este centrat asupra lui însuşi, este
autoreflexiv, atrage atenţia asupra
propriei sale organizări formale şi
expresive. Funcţia de comunicare
tranzitivă este secundară, mediată de
funcţia expresivă
unică, semnificaţii
nesubstituibilă. Limbajul artistic nu admite
echivalenţa semnificaţiei în altă expresie. “Aud
materia plângând” - nici o altă expresie nu poate
echivala, la limită, semnificaţia pe care o are
acest vers. Absenţa totală a sinonimiei stă în
oglindă cu omonimie infinită (aceeaşi expresie are
semnificaţii multiple).
 Limbajul artistic
Limbajul ştiinţific Limbajul artistic

Sensurile acontextuale Sensurile contextuale

Sensurile sunt acontextuale sau sunt Sensurile se constituie prin lanţuri de
determinate de contexte restrânse, bine asociaţii complexe, care angajează
definite. Semnificaţiile nu se modifică în contexte lungi, ample. Semnificaţiile se
funcţie de contexte modifică datorită contextelor în care
reverberează.
Independenţa semnificaţiei de Dependenţa semnificaţiei de
expresie. Semnificaţiile transmise sunt expresie. Semnificaţia este “topită” în
uşor traductibile dintr-o limbă în alta. structura expresiei şi nu poate fi “extrasă”
din corpul ei. Imanenţa semnificaţiei în
expresie este indicatorul definitoriu al
limbajului artistic, aspect ce măsoară
gradul său de artisticitate. Ceea ce
comunică o operă de artă nu poate fi
comunicat altfel, adică printr-un alt tip de
limbaj (uzual sau ştiinţific).
 Limbajul artistic
Limbajul ştiinţific Limbajul artistic

Se caracterizeză prin Se caracterizeză prin ambiguitate,

univocitate şi este orientat
spre închidere semantică -
sensuri precise.
Limbaj explicit, previzibil,
orientat spre rutină,
stereotipie. În limbajul ştiinţific
nu se pune problema stilului
polisemie, deschidere semantică.
Opera de arta are o mare încărcătură
semantică, distribuită în toate
componentele sale.
Limbaj imprevizibil, orientat spre
originalitate, creaţie, asociaţii inedite,
sensuri noi. Este structurat în mod
ambiguu în raport cu o zonă
referenţială, reală sau imaginară, şi
este alcătuit în mod imprevizibil în
raport cu aşteptările receptorului
(limbajul ca abatere de la normă).
Problema stilului e capitală în arta.
 Limbajul artistic
Limbajul ştiinţific Limbajul artistic

Nu suportă interpretări diferite. Suportă lecturi şi interpetări

Suportă doar decodificări unice, diferite, fiind un limbaj ambiguu,
standard, precise. cu sensuri multiple. Opera de artă
este o operă deschisă în privinţa
lecturii şi a interpretării. Opera
este închisă fizic, dar deschisă ca
semnificaţie.
 G. Călinescu:
O definiţie metaforică a artei
• „Poezia este un mod ceremonial, ineficient de
a comunica iraţionalul, este forma goală a
activităţii intelectuale. Ca să se facă înţeleşi,
poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii gestul
comunicării fără să comunice în fond nimic
decât nevoia fundamentală a sufletului
omenesc de a prinde sensul lumii”.
• Temă pentru studenţi: analizaţi elementele
semiotice din această definiţie.
 Procesul de receptare artistică
• Noile teorii estetice au pus în evidenţă:
• 1. Importanţa limbajului în creaţia
artistică şi pentru înţelegerea artei
• 2. Rolul activ al receptorului în
comunicarea artistică
• Concepte noi: opera deschisă, orizontul de
aşteptare al receptorilor, relativitatea şi
variabilitatea interpetărilor.
• Relaţia dintre artă şi public a devenit o temă
centrală pentru analizele estetice şi sociologice.
 Relaţiile a dintre codurile operei
şi codurile receptorului

• ACCESIBILITATE
Operă
• Operă Receptori OperăReceptori
Receptori

VALOARE

Nu exista zone Zone de interferenţă Coincidenţă

de interferenţă
 Procesul de receptare artistică
• În prima situaţie, opera are o originalitate
maximã, este alcãtuitã total imprevizibil, iar
experienţa esteticã a receptorului este
insuficientã pentru a-l ajuta sã o descifreze.
Redundanţa este zero, astfel încât mesajul este
neinteligibil.
• În cea de a treia situaţie extremã avem de-a
face cu o redundanţã maximã, iar informaţia
esteticã nouã este egalã cu zero. Opera nu are
originalitate, iar mesajul este banal, dar
inteligibil.
• Paradoxul axiologic al artei constã în
faptul cã originalitatea (valoarea) şi
accesibilitatea se aflã într-un raport
invers proporţional.
 Procesul de receptare artistică
Valoare

• Originalitate _____________Accesibilitate

• (Informaţie nouă) (Redundanţă)

• Opera restructurează Confirmă orizontul de
orizontul de aşteptare asteptare al receptorului
 Procesul de receptare artistică
Momente ale receptării:
• Percepţia directă, senzorială, a obiectului estetic
• Emoţia artistică, răsunetul afectiv al operei
• Înţelegerea conţinutului ideatic al operei
• Empatia, trăirea în plan imaginar a semnificaţiilor,
proiecţia receptorului în opera de artã şi identificarea sa
cu universul imaginar al operei (efectul kathartic)
• Interpretarea semnificaţiilor în funcţie de patrimoniul
cultural al receporului
• Evaluarea critică, formularea judecăţii de gust şi a
judecăţii de valoare.
 Participarea creatoare a
receptorului
• În toate aceste momente are loc o participare
creatoare a receptorului, o înţelegere
personală a operei în funcţie de partimoniul său
cultural.
• Receptarea artistică angajează subiectivitatea
integrală a omului:percepţie, sensibilitate, afectivitate,
reprezentare, intuiţie, memorie, proiecţie imaginară şi
gândirea critică etc.
• Arta are capacitatea miraculoasă de a reîntregi
subiectivitatea umană, angajând toate facultăţile
şi trăsăturile distinctive ale fiinţei umane.
 Efectul kathartic
• Arta are un caracter subiectiv, probat atât în
actul creaţiei, cât şi în momentul receptării.
• Opera exprimă „trăirile” autorului, dar are şi în
capacitatea de a provoca o stare emotivă
complexă în conştiinţa receptorului.
• Termenul de „katharsis” a fost introdus şi
teoretizat tot de Aristotel, care definea tragedia
drept „imitaţia unei acţiuni alese şi întregi”,
„imitaţie închipuită de oameni în acţiune, ci nu
povestită, şi care stârnind mila şi frica
săvârşeşte curăţirea acestor patimi”.
 Teoria empatiei estetice

• Efectul „purificator” al artei este realizat printr-o dublă

mişcare spirituală:

• 1) identificarea emoţională a receptorului cu universul

ficţional şi simbolic al operei (prin mecanismul
empatiei);

• 2) distanţarea receptorului faţă de acest univers, prin

conştiinţa că opera de artă este o convenţie, o
reprezentare a realităţii / a vieţii.
•
• Contemplaţie, implicare subiectivă şi judecată critică.
 Funcţiile operei de artă
• Funcţii multiple, toate derivate din funcţia
estetică.
• Document uman, istoric, sociologic, etnografic.
• Sociologia artei: relaţia artei cu societatea, cu
grupurile sociale, cu epoca istorică.
• Benedeto Croce: „Opera de artă este un
monument, nu un document” .
• Opera ca „monument”, o creaţie cu funcţii
autonome.
• Un monument de creaţie, nu un document
social, istoric, psihologic, cultural?
 Umberto Eco: opera deschisă
• Opera de artă este o „operă deschisă”: o
pluralitate de sensuri latente care sunt
actualizate şi interpretate în mod diferit de către
receptori în funcţie de datele lor culturale.
• Operele de artă suportã mai multe lecturi şi
interpretări, în funcţie de orizontul de aşteptare
al receptorilor.
• Deschidere de gradul întâi - caracteristicã a
oricãrei opere de artă, indiferent de epoci,
curente şi stiluri.
 Umberto Eco: opera deschisă
• Deschiderea de gradul al doilea –curentele
moderniste, avangardiste şi postavangardiste, care sunt
deliberat construite în mod ambiguu
• Receptorul este solicitat să participe activ la
interpretarea operei, să aleagă itinerarii de lectură sau
„chei" specifice prin care sã descifreze semnificaţiile ei.
• Opera este un cadru semiotic în care receptorul îşi
proiecteazã experienţa sa estetică.
• Există atâtea semnificaţii şi interpretări câţi cititori are un
roman sau o poezie. Fiecare descifreazã opera printr-o
lectură unică, dând o altă configuraţie mesajului.
 Interpretări, contexte şi preferinţe
• Interpretările depind contexte istorice şi
culturale, de patrimoniul cultural al receptorilor şi
de poziţionarea lor ideologică.
• Există o variabilitate istorică a interpretărilor
(care ţine de contexte, de epocii, de „spiritul
timpului”) şi o variabilitate individuală, care
ţine de gusturi, preferinţele şi nivel de educaţie
estetică.
 Orizontul de aşteptare al receptorilor
• Concept impus de Şcoala de Konstanz (localitate pe
graniţa dintre Germania şi Elveţia) – a elaborat o estetică
a receptării şi a impus o nouă paradigmă pentru
înţelegerea comunicării artistice.
• Reprezentanţi: Hans Robert Jauss, Wolfgang Iser.
• Este necesar pentru a înţelege complexitatea procesului
de receptare şi raportul dintre artă şi public
• Orizontul de aşteptare: un ansamblu de convenţii şi
coduri artistice acumulate de receptor în decursul
educaţiei şi al experienţelor sale estetice, o anumită
viziune asupra lumii şi asupra artei, un set de aşteptări
psihologice şi estetice prin care receptorul se raportează
la opera de arta.
Participarea creatoare a receptorului

• Receptorul este chemat să umple „golurile

semantice" ale operei, să organizeze
semnificaţiile ei latente, să dea o formă
câmpului semantic al operei.

• Paul Valery:
• „Eu scriu jumătate de poem. Cealaltă
jumătate o scrie cititorul.”
 Raportul dintre artă şi public
• Orizontul de aşteptare este patrimoniul cultural al
receptorului şi dispozitivul funcţional prin care se
raportează la o experienţă estetică nouă.

• Receptarea = confruntare între universul operei şi

orizontul de aşteptare al receptorului.

• Receptorii (publicurile) dispun de o competenţă

estetică variabilă, pe care şi-au format-o prin exprienţe
anteriore multiple, marcate de contexte istorice şi
sociologice specifice.
Restructurarea orizontului de aşteptare

• O operă autentică are ca efect restructurarea

orizontului de aşteptare.
• Arta lãrgeşte permanent cadrul imaginativ,
mental şi spiritual al receptorilor, formeazã
aspiraţii şi dorinţe noi, producând o schimbare în
orizontul de aşteptare.
• Această funcţie se exercită în raport cu generaţii
succesive de receptori. Arta are o existenţã
procesual-istoricã prin receptarea ei de cãtre un
public în necontenitã schimbare.
 Noţiunea de public
• Noţiunea de public – comunitate
variablilă de receptori interesaţi de
fenomenul artistic şi relativ specializaţi
în privinţa limbajului artistic şi a
schimbărilor sale istorice.
• Distincţia dintre public şi masă
• Publicul artei este dependent şi modelat
de un complex de factori sociali,
economici şi culturali.
 Evoluţia publicului
• Există o corelaţie dinamică între schimbarea
normelor estetice ale unei epoci şi schimbarea
sensibilităţii estetice şi a criteriilor de apreciere
utilizate de public.
• Creaţia artistică devansează şi anticipează
schimbarea gusturilor şi a sensibilităţii estetice a
publicului.
• Acest decalaj este recuperat treptat, după ce
publicul se familiarizează cu noile convenţii
artistice.
 Educaţia estetică
• Etapa formativă
• activităţi care vizează formarea sensibilităţii
artistice, a gustului pentru expresivitatea
formelor, pentru culori, desen, muzică, dans,
literatură, teatru, cinema, obişnuinţa cu lumea
convenţiilor artistice, formarea abilităţilor artistice
prin exerciţiu şi practici directe.
• Etapa informativă
• - asimilarea informaţiilor teoretice despre artă,
cunoaşterea fenomenului artistic.
 Două sensuri ale gustului artistic
• 1. Gustul artistic = capacitatea receptorului de a se
raporta adecvat la obiectul estetic, de a-i înţelege
semnificaţiile şi de a aprecia operele de artă în funcţie
de gradul lor de realizare estetică (valoarea lor).
• Gustul format - o capacitate specifică a receptorului,
dobândită prin educaţie, anume aceea de a avea o
reacţie adecvată în faţa operei de artă, de a sesiza şi
estima valoarea ei, de a disocia (în mod “spontan”)
între operele de valoare, autentice şi cele fără valoare.
 Gustul artistic ca preferinţă subiectivă

• 2. Preferinţa receptorilor pentru anumite opere,

stiluri sau autori în fucnţie de natura sensibilităţii lor
artistice, de formaţia lor culturală, de tipul de
personalitate.
• Sensul al doilea este condiţionat de către primul sens.
• Dacă este îndeplinită condiţia de la punctul 1 (dacă
gustul este format din punct de vedere estetic),
atunci vorbim de libertatea gustului: receptorul este
liber să aleagă din oferta culturală anumite opere,
stiluri sau autori care corespund preferinţelor sale
subiective.
 Problema gustului artistic
• Contrar dictonului latin: Degustibus et coloribus,
nondisputandum, gusturile se discută.
• Gustul artistic se formează prin educaţie,
socializare şi prin experienţe estetice directe.
• Importanţa educţiei estetice pentru „omul deplin”
• Gustul are anumite trepte/ipostaze: gustul
format, gustul neformat, gustul insufficient
format, gustul deformat, bunul-gust, prostul-gust.
 Judecata de gust şi judecata de valoare

• Judecata de gust: subiectivă, dependentă de

înclinaţii, sensibilitate, temperament, structuri
psihologice, experienţe artistice personale.
• Judecata de valoare: ţine cont de criterii
obiective (intersubiective, istorice, sociale,
culturale), de nivelul de realizare artistică a
operei, de complexitatea şi profunzimea
mesajului, de originalitatea şi expresivitatea
limbajului, de semnificaţiile istorice şi
contextuale ale unei opere.
 Arta şi comunicarea interculturală

• Arta este un mijloc privilegiat de comunicare

interculturală.
• Operele de artă transmit mesaje complexe
pentru receptori din culturi diferite.
• Facilitează cunoaşterea valorilor, a modurilor de
viaţă şi de gândire din alte societăţi.
• Contribuie la înţelegerea celuilalt, la
recunoaşterea şi acceptarea diversităţii
culturale, la consolidarea sentimentului de
solidaritate umană.
 Universal şi specific
• Poziţii teoretice privind raportul dintre
universal şi specific în artă.
• Arta are concomitent vocaţie identitară şi
vocaţie universală.
• Exemple: literatura, muzica, artele plastice,
teatru, filmul etc.
• Exemple de azi: potenţialul filmului
(documentar şi artistic) de comunicare
interculturală, de promovare a brandului de
ţară.