- Să conştientizeze şi să explice de ce Arta în universul culturii.

arta are statut de excelenţă în Statutul de excelenţă al artei în configuraţia

configuraţia culturii; culturii. Limbajul şi unealta – două facultăţi şi
- Să cunoască raportul dintre simbolic şi invenţii generatoare de cultură şi civilizaţie.
instrumental în procesul de creaţie; Arta – activitate spirituală gratuită, „o finalitate
- Să înţeleagă formula paradoxală care fără scop”. Arta – nucleu şi model al culturii.
surprinde atât intenţia expresivă şi Arta ca formă de comunicare. Cunoaştere şi
semnificantă a operei, dar şi imagine în artă. Artă şi mesaj. Raportul dintre
„gratuitatea” ei în ordine practică; realitate şi artă.
- Să abordeze arta din perspectivă
comunicaţională, ca sistem de semne,
ca limbaj care codifică o informaţie pe
care o comunică;
- Să elucideze raportul dintre realitate şi
artă

Statutul de excelenţă al artei în configuraţia culturii

Arta a fost considerată ca model al culturii, întrucât este prin natura ei simbolică, după
cum tehnica, orientată spre ţ inte practic-instrumentale, a fost apreciată ca model al civilizaţiei.
Limbajul şi unealta – iată două facultăţi şi invenţii ce reprezintă prinicipiile generatoare ale
universului cultural şi de civilizaţ ie. Acţiunile lor sunt îngemănată în procesul umnaizării şi
reprezintă două “feţe” complementare ale existenţei umane. Dihotomia limbaj-unealtă se
regăseşte în polaritatea arta-tehnica, precum ş i în cele dintre creaţie şi producţie, dintre unicat şi
serie, dintre originalitate şi standardizare. Dar, în tradiţ ia gândirii greceşti, arta era considerată şi
creaţie şi tehnică, plăsmuire şi meş teşug, poiesis ş i tehné, limbaj şi formă a comunicării. După
cum, de la începuturi, şi unealta a fost înzestrată, prin formă, culoare sau ornament (vezi, de ex.,
ceramica), şi cu semnificaţii estetice, iar azi produsele tehnicii se impun nu numai prin
performanţele lor utilitare, ci şi prin valenţe estetice, prin design. În universul uman, disjuncţia în
planul funcţiilor nu poate ascunde conjuncţia valorilor, care operează subteran.
Arta are un statut de excelenţă în configuraţia oricări culturii. Arta este cea mai înaltă
formă a creaţiei umane, întrucât ea este plăsmuitoare de lumi ş i de sensuri, fiind în acealaşi timp
şi cea mai liberă activitate umană, cea mai îndepărtată de scopuri practice imediate. Creatorii şi
teoreticienii au investit energii considerabile pentru a postula şi a impune autonomia artei, cu o
pasiune a delimitării pe care nu o întâlnim când este vorba de ştiinţă, filosofie, morală sau religie,
şi ele domenii valorice autonome, dar toate mai ancorate în sfera vieţii practice.
Exceptând aprecierea filosofiei, în anumite contexte, ca dragoste de cunoaştere, ca
înţelepciune (sau speculaţie), numai despre artă s-a spus, cu gravitate şi aplicaţie, că este o
activitate spirituală "gratuit ă”, ce provoacă o plăcere “dezinteresată”, o bucurie de o
complexitate fără seamăn, o delectare ce nu are legături în contingent. Analizând această
capacitate misterioasă a artei, Kant a văzut în creaţ ia artistică şi în opera de artă “o finalitate făr
ă scop”, formulă paradoxală prin care surprinde atât inten ţia expresivă şi semnificantă a operei,
dar ş i “gratuitatea” ei în ordine practică. În acelaşi sens, Mihai Ralea spunea că arta este “o
tehnică ce şi-a uitat scopul”, o activitate creatoare ce ne provoacă “o plăcere a artificialităţ ii”,
întrucât ea produce un univers imaginar şi artificial, dar intens simbolic, care îl distanţează pe om
de animalitate şi de natură, de natura sa biologică şi de natura exterioară.
Dacă arta este nucelul şi modelul culturii, nucleul artei şi paradigma ei este poezia, ca
rostire întemeietoare a fiinţei (după Heidegger), ca utilizare creatoare şi genuină a limbajului. G.
Călinescu susţine că nici poezia, nici arta în varietatea genurilor sale nu pot fi definite logic şi
normativ, ci doar descrise empiric, în manifestările lor concrete, deoarece, fiind activităţi
creatoare, ele depăşesc mereu orice definiţie închisă, circumscrisă unei experienţe estetice
determinate. Totuşi, comentând cu savoare ş i deschidere culturală diverse forme stilistice ale
poeziei moderne, îndeosebi cele avangardiste, Călinescu afirmă că poezia (id est: arta) este “un
mod ineficent de a comunica iraţionalul”, o activitate ce răspunde (prioritar) la “nevoia
fundamentală a sufletului omenesc de a prinde sensul lumii”. “A prinde” (a codifica) în limbaje
simbolice sensul lumii şi a-l comunica – iată rostul artei.
Limbajul şi unealta – două facultăţi şi invenţii generatoare de cultură şi civilizaţie
Estetica matematică şi informaţională (dezvoltată de Pius Servien, Max Bense, Helmar
Frank) a încercat să analizeze limbajul artistic prin procedee matematice şi informaţionale,
demonstrând că este în măsură să vorbească despre obiectul artistic cu obiectivitatea şi
rigurozitatea logică a demersurilor ştiinţifice. Astfel, Max Bense spunea:
“De aproape 2000 de ani, omenirea produce artă într-o cantitate impresionantă, dar
orice discuţie în jurul ei ajunge inevitabil la punctul în care trebuie să concedem că nu ştim
despre ce vorbim”
Acest lucru se datorează caracterului vag, imprecis, intuitiv şi oscilant al unor expresii
precum frumos, formă, emoţionant, tragic, comic etc. E necesar ca aceste noţiuni cu care operăm
să nu mai depindă de interpretările subiective ale teoreticianului, să fie formalizate şi definite
riguros. Este deci o încercare de a descrie parametrii artei în limbaj matematic, informaţional şi
cibernetic. Limitele unui atare demers constau în absenţa perspectivei axiologice. Analiza de
acest tip a scos în evidenţă faptul că limbajul funcţionează ca un fel de baraj al operei şi al
receptării, ca un element specific al artei. Această perspectivă a adus un spor de rigoare şi de
eficienţă analitică.
Totodată, putem constata existenţa unei simultaneităţi istorice între demersul semiotic şi
refugierea artei în limbaj, mizând pe potenţarea valorii absolute a expresiei. Această perspectivă
a trezit respingeri serioase din partea esteticii şi a criticii tradiţionale.
Opera de artă mijloceşte comunicarea dintre autor şi receptor, dar nu se reduce la stările
subiective ale autorului (analiza psihologică a creatorului), nici la cele pe care le produce în
receptor (analiza receptării), ci rămâne ca un lucru, ca un obiect estetic perceptibil. Dar opera de
artă este un fals obiect, întrucât valoarea sa stă în forţa simbolică a ei, în capacitatea de a evoca
un conţinut spiritual şi de a deştepta în receptor o anumită stare subiectivă. Deci opera este un
simbol care cuprinde un câmp de semnificaţii. Limbajul operei, expresia, într-un cuvânt,
controlează acest câmp de semnificaţii, îl conţine potenţial şi îl comunică. Deci, abordarea operei
ca sistem de semne este justificată.
Noua orientare în estetică, care priveşte opera de artă ca un limbaj, este interesată să
analizeze compoziţia limbajului artistic, anatomia, structura şi funcţiile sale. Ea porneşte de la
ideea că, dacă mesajul sau conţinutul operei sunt imprecise, mijloacele prin care sunt încifrate şi
transmise aceste mesaje sunt precise. Nu putem avea acces la misterul artei, la conţinutul ei
inefabil dacă nu stăpânim secretul limbajului artistic. Aici se află o problemă fundamentală a
educaţiei estetice şi culturale.
Conţinutul este vag, imprecis şi indeterminat, dar sub ochii noştri se află limbajul, mijloacele de
expresie, care sunt de fapt mijloace de constituire a acestui conţinut imprecis. Iată aşadar un
obiect de analiză care se manifestă concret şi pe care îl putem supune expertizei ştiinţifice.
Această orientare a dus la descalificarea esteticii speculative, tradiţionale, care privea limbajul ca
o simplă expresie independentă de conţinut, având doar funcţia de a da strălucire conţinutului,
adică o funcţie de ornament.
Astfel, şi în analizele şcolare conţinutul de idei era separat de analiza mijloacelor artistice
folosite de autor. Termenul de mijloc sugerează că limbajul este pe o treaptă inferioară faţă de
conţinut. Limbajul poetic, de exemplu, era considerat ca un acompaniament secund, având rolul
de mână stângă într-o piesă pentru pian, pe când conţinutul (motivul ideatic) era executat de
mâna dreaptă exclusiv. Era sugerată astfel ideea că mesajul poate fi înţeles fără a analiza aspectul
formal, limbajul având doar rol de expresie în sens îngust. Dar, în artă complexitatea structurii şi
a sintaxei limbajului e direct proporţională cu complexitatea mesajelor. Nu se pot transmite
semnificaţii profunde în orice limbaj.
Dacă informaţia pe care o încifrează şi o transmite limbajul artistic ar fi reductibilă la cea
din limbajul natural sau din alt limbaj, atunci necesitatea artei ar fi de neînţeles. Arta ar fi o
complicare inutilă a limbajului. Semiotica, analizând particularităţile limbajului artistic, ne-a
avertizat că mesajele pe care le transmit operele de artă nu pot fi transmise altfel, că ele nu sunt
reductibile şi traductibile în alte mesaje şi sisteme de semne. Este un câştig enorm faţă de
abordările tradiţionale. Dacă nu ar fi aşa, atunci nu am avea nevoie să citim operele originale şi
ne-am putea mulţumi cu rezumatele lor critice. Dar nimeni nu -şi va face o cultură artistică citind
rezumate ale romanelor sau analize critice ale operelor. O operă de artă nu poate fi rezumată, la
limită. Semnificaţiile sale şi efectele sale nu pot fi echivalate prin alt tip de limbaj sau
comportament.
Aş adar, limbajul artistic este chiar modul de existenţă a artei, nu doar modul ei de
expresie, ca şi când conţ inutul operei ar putea exista şi înainte ca el să fie exprimat sau alături de
el. Raportul dintre conţ inut şi formă în artă nu este unul exterior, forma nu “conţine” conţinutul
ca un înveliş exterior, ci este topită în conţinut şi invers.
Cunoaştere şi imagine în artă
Specificul artei, “esenţa” şi funcţiile ei, sunt acum cercetate dintr-o perspectivă nouă.
Elementul definitoriu rezidă acum în analiza limbajului artistic, a particularităţilor sale, din care
sunt derivate toate caracteristicile fenomenului artistic. De modul de înţelegere a limbajului
artistic depind şi sebsurile acordate altor concepte utilizate de estetica tradiţional ă pentru a
lămuri specificul artei, precum imagine, conţinut-formă, stil, emoţie artistică, imitaţie şi
originalitate, accesibilitate etc.
Din perspectivă semiotică şi comunicaţională au fost elucidate caracteristicile procesului
de receptare, diversitatea “lecturile” şi a interpretărilor aplicate operei, participarea creatoare a
receptorului la constituirea mesajului, dinamica raportului dintre artă şi public, efectele artei
asupra orizontului de aşteptare al publicului. În aceaşi timp, conceptul tradiţional de imagine
artistică a beneficiat de interpretări şi abordări mai profunde şi mai aplicate. Imaginea artistică
este văzută ca un semn complex, ce uneşte organic expresia şi semnificaţia, ca un semn capabil
să trezească, prin forma expresivă şi prin alcătuirea sa originală, un lanţ de trăiri şi reprezentări
mentale în conştiinţa receptorului. Tema calsică a raportului dintre artă şi realitate a primit, de
asemenea, interpretări noi, subliniindu-se capacitatea limbajului şi a imaginii artistice de a
construi un referent fictiv şi simbolic sau de a funcţiona ca “amintire” a referentului.
Dintr-o perspectivă raţionalistă şi logocentrică, predominantă până la revoluţia înfăptuiă
de romantism, abordările tradiţionale au privit arta ca formă de cunoaştere, fiind interesate să
dezvăluie specificul ei faţă de cunoaşterea teoretică. Romantismul reabiliteaz ă sensibilitatea,
imaginaţ ia, intuiţ ia şi subiectivitatea, subliniind dimensiunea intrinsec simbolică a artei,
limbajul ei “diferit” şi forţa sa emoţ ională. Cumulând aceste perspective, clasice şi romantice,
teoreticienii au insitat asupra următoarelor caracteristici ale cunoaşterii artistice:
arta este o cunoaştere specifică a generalului în şi prin particular, a particularului care include
în sine o semnificaţie generală;
arta este o cunoaştere subiectivă, antropomorfizantă, în care autorul se proiectează pe sine în
operă, cu stările sale sufleteşti, spre deosebire de cunoaşterea ştiinţifică, orientată de
aspiraţia spre obiectivitate;
arta este o cunoaştere prin imaginii, nu prin noţiuni abstracte; cunoaşterea artistică se
concretizează într-o imagine artistică, având forţa de a transmite o idee (un conţinut
ideatic) prin concreteţea figuraţiei expresive. Imaginea artistică unifică organic şi expresiv
două dimensiuni: una concret-sensibilă (expresia) şi alta ideală (semnificaţia, mesajul).
Deci, imaginea artistică este o sinteză între abstract şi concret, între material şi ideal, între
 general şi singular. Calitatea artistică a imaginilor decide asupra valorii operelor. Imaginea
artistică este sugestivă, expresivă, figurativă.
arta este o transfigurare a realului, o “recreare” simbolică a realităţii, nu o copie pasivă,
fotografică. Opera este un model imaginar şi posibil al realului, deci o ficţiune, ce porneşte de
la real, dar construieşte o lume imaginară, cu rostul de a codifica şi transmite un înţeles, o
semnificaţie. Teortetizând conceptul de “mimesis”, Aristotel a subliniat că istoria (ca
disciplină şi discurs raţional asupra realităţii în devenire) “povesteşte lucruri întâmplate cu
adevărat”, înfăţişează “faptele aevea întâmplate”, poezia (epopeea, drama etc.), arta, prin
extensie, înfăţişează “fapte ce s-ar putea întâmpla”, “lucruri putând să se întâmple în
marginile verosimilului şi ale necesarului”. Aristotel, Poetica, Bucureşti, editura academiei RPR, 1965, pp 64-
65.
Acest paragraf celebru din capitolul IX al Poeticii a prilejuit comentarii interminabile. Cert
este că Stagiritul consideră că obiectul artei nu este realul, ci posibilul. În legătură cu
conceptul aristotelic de “mimesis” s-au purtat numeroase dispute teoretice în estetica
modernă. Nici abordarea semiotică nu a putut ocoli acest concept, reluat în teza că semnul
artistic are un caracter iconic, adică se bazează pe “asemănarea” (metaforică sau
metonimică) dintre imagine şi referent, pe similaritatea dintre expresie şi conţinutul pe care
îl semnifică.
opera de artă are drept caracteristică definitorie unitatea organică dintre formă şi conţinut,
dintre expresie şi semnificaţie. Curentele artistice au pus accent fie pe registrul expresiei
(formalism, estetism), fie asupra conţinutului (artă cu tendinţă, artă cu un mesaj etic,
didacticism etc.).
arta are un caracter subiectiv, probat atât în actul creaţiei, cât şi în momentul receptării.
Caracterul emoţional al artei este vizibil în faptul că opera exprimă “trăirile” şi
sentimentele autorului, cât şi în capacitatea ei de a provoca o stare emotivă complexă în
conştiinţa receptorului. Termenul de “katharsis” a fost introdus şi teoretizat tot de
Aristotel, care definea tragedia drept “imitaţia unei acţiuni alese şi întregi”, “imitaţie
închipuită de oameni în acţiune, ci nu povestită, şi care stârnind mila şi frica săvârşeşte
curăţirea acestor patimi”.344 Aristotel, Poetica, Bucureşti, editura academiei RPR, 1965, p. 60. Aşadar
efectul “purificator” al artei este realizat printr-o dublă mi şcare spirituală: identificarea
emoţională a receptorului cu universul ficţional şi simbolic al operei (prin mecanismul
empatiei, spun psihologii moderni), concomitent cu strategiile de distanţare critică faţă de
acest univers. Receptarea estetică este un act de o complexitate unică, întrucât angajează
subiectivitatea integrală a omului (percepţia, sensibilitatea, afectivitatea, intuiţia,
reprezentarea, proiecţia imaginară şi gândirea raţională).
adevărul artistic este dat nu de adecvarea imaginii la realitate, ci de adecvarea dintre expresie
şi semnificaţie, de forţa expresiei de a codifica şi transmite un anumit mesaj. Realismul a
insistat asupra caracterului referenţial al artei. În cazul caricaturii, ne putem întreba dacă
este
“adevărata” imaginea sau sensul pe care îl transmite. Faptic, imaginea este o deformare a
obiectului real, dar caricatura este “adevărată” prin semnificaţia pe care o transmite.
Aşadar, imaginea artistică ş i opera de artă ca întreg reprezintă o unitate contradictorie, o
totalitate organică, semnificantă, cu vocaţie integratoare. Dintre toate domeniile valorice şi
formele de creaţie umană, arta şi-a păstrat caracterul sincretic, nu şi-a tăiat legăturile cu
totalitatea vieţii, opera de artă fiind autonomă ş i heteronomă în acelaşi timp. Explorând
heteronomia artei, subliniată de Vianu, Ion Ianoşi vorbeşte cu îndreptăţire de “impuritatea”
artei, de faptul că opera de artă, în structura sa semnificantă, contopeşte aspecte şi
semnificaţii umane multiple (psihologice, morale, religioase, ludice, sociologie, tehnice,
filosofice etc.). Arta încorporează în ţesărtura ei conţinuturi nespecifice, pe care le
transfigurează, le supune unor legităţi proprii. Din această perspectivă, imaginea artistică nu
este altceva decât “concretul semnificativ”, iar condiţia dintotdeauna a artei este aceea ca
“maximala semnificaţie să fie contopită cu şi topită în (accentuăm: implicată, absorbită,
dizolvată în) maximala concreteţe”. Ion Ianoşi, Schiţă pentru o estetică posibilă, Bucureşti, Editura Eminescu,
1975, p. 56.