Conceptul de cultură. Definiţii şi sensuri.

Cultură şi civilizaţie;
distincţii şi interferenţe. Teorii cu privire la raportul dintre
cultură şi civilizaţie.
Termenul de cultură a fost preluat din limba latină de mai toate limbile moderne, printr-o analogie cu agricultura,
analogie ce are la bază ideea de modificare a naturii. Astfel, cultura, care avea ca înţeles primar cultivarea
pământului, este extins încât să definească activitatea de cultivare a spiritului.

Etimologic, termenul de civilizaţie vine de la cuvintele latine civis, civitas, civilis, civilitas, având ca sensuri
cetăţeanul care trăieşte într-o cetate/stat, care dispune de anumite calităţi prin care se conformează regulilor de
conduită în relaţiile sociale şi publice. Astfel, ”civilizarea” implică educarea cetăţeanului pentru comportarea lui
adecvată la spaţiul civic. Pe lângă sensul antropologic, de stăpânire a naturii prin invenţii tehnice şi
cunoaştere, civilizaţia a presupus din înţelesul său primar organizarea relaţiilor sociale prin norme şi instituţii.
Primele definiţii sintetice, de tip dicţionar ale culturii sunt rezultatul cercetărilor antropologice şi etnologice din
secolul XIX. Pornind de la studiul culturilor primitive, Tylor generalizează conceptul de cultură la toate
manifestările de viaţă ale unui popor.

Definiţiile s-au multiplicat la începutul sec XX, când diverse discipline sociale au început să cerceteze mai aplicat
fenomenul cultural, dar nu au depăşit cadrul unor polarităţi consacrate precum om-natură, spirit-materie, obiectiv-
subiectiv, valori-fapte, particular-universal etc.

Încă din sec XVIII, termenii de cultură şi de civilizaţe au fost utilizaţi cu sensuri diferite în spaţiul german şi în cel
francez. În Franţa, civilizaţia reprezintă o sferă mai amplă a existenţei umane, care înglobează cultura, în vreme ce
în Germania raportul dintre cele două este perceput invers.

În spaţiul modern al iluminismului francez, termenul de cultură se referea la nişte valori înrădăcinate în ”starea
naturală”, în vreme ce civilizaţia era opusă natură, referindu-se la stăpânirea ei prin raţiune. Civilizaţia este un mediu
artificial de existenţă, identificată cu stadiul modern al cunoaşterii şi organizării societăţilor, precum şi ansamblul de
norme şi reguli cu scop de reglare a relaţiilor sociale.
În spaţiul gândirii germanice, civilizaţiei îi este devalorizată, termenul referindu-se aici la exterioritatea vieţii, cu
toate formele sale tehnice, instituţionale, normative etc., întruchiparea practică a valorilor culturale. Cultura
reprezintă suma activităţilor sprituale, interioritatate, viaţa subiectivă. Termenul dobândeşte o utilizare tot mai
frecventă pentru a desemna fondul reprezentărilor unui popor, cu valorile şi viaţa lui spirituală, constituite
istoric. Paradigma raţionalistă a universalismului clasic este respinsă în favoarea unei viziuni istoricizante şi a
relativismului cultural. 
În SUA, unde tradiţia gândirii antropologice este puternică, cultura şi civilizaţia au fost multă vreme termeni
interşanjabili, desemnând în mod global ”modul de viaţă” al unui popor. Acest fapt se datorează faptului că
antropologia s-a ocupat de studierea societăţilor primitive, caracterizate de sicretismul valorilor, unde e greu să
disociezi între aspectele culturale şi cele civilizaţionale.

TEORII CU PRIVIRE LA RAPORTUL DINTRE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE.

1. Toynbee civilizaţiile ca entităţi ale istoriei universale.
“Unitatea inteligibilă a studiului istoric nu este nici statul naţional, nici omenirea ca un tot, ci este o anumită
alcătuire a umanităţii, alcătuire pe care am numit-o societate. Am descoperit cinci societăţi în zilele noastre,
împreună cu anumite rămăşiţe fosilizate ale unor societăţi ale unor societăţi moarte sau dispărute.

T. foloseşte indistinct noţiunile de societate şi civilizaţie, deşi în cadrul societăţile deosebeşte două categorii:
civilizaţiile şi societăţile primitive. Civilizaţiile (în număr de 21 de-a lungul istoriei cunoscute, 5 supravieţuind până
azi) sunt societăţi care au dat naştere unui proces de civilizaţie, în vreme ce societăţile primitive (aprx 650 la nr) sunt
societăţi stagnante, fără evoluţie.

Civilizaţiile se diferenţiază în mod fundamental după factorul religios şi complexul de valori spirituale, altoit pe
credinţele religioase. (cele 5 civilizaţii de azi sunt creştin occidentală, creştin ortodoxă, islamică, hindusă, extrem-
orientală)

Civilizaţiie sunt structurate pe 3 planuri: economic, politic, cultural. În pofida influenţelor reciproce dintre ariile
culturale şi extinderii pe care o poate suporta tipul de organizare politică sau economică al unei civilizaţii, nucleul
cultural rămâne specific, particular şi distinct.
Ca o remanenţă a ideilor spengleriene, Toynbee consideră că în inima ficărei civilizaţii pulsează un factor spiritual,
un suflet specific, respingând viziunea curentă ce reduce substanţa unei civilizaţii la invenţiile tehnice şi la aspectele
materiale ale vieţii.

Contrar concepţiei occidentalocentriste generalizate din acea vreme, Toynbee susţine pluralitatea civilizaţiilor şi
evoluţia lor multiliniară, într-o schemă sub formă de arbore.

2. Braudel şi gramatica civilizaţiilor

Braudel priveşte civilizaţiile (ca şi Toynbee) drept unităţi vaste de viaţă

istorică, ansambluri complexe de valori, credinţe, practici şi moduri de viaţă, cu structure specifice şi durabile.

Civilizaţia include cultura, ca un element esenţial şi diferenţiator. (Societăţile se aseamănă cel mai mult prin
bunurile ce satisfac funcţii utilitare, dar se deosebesc mai pregnant prin cele care răspund funcţiilor simbolice)

Civilizaţia reprezintă ansamblul caracteristicilor pe care le prezintă viaţa colectivă a unui grup sau a unei epoci.

Atât termenul de cultură cât şi termenul de civilizaţie trebuie considerate atât la singular (sens antropologic) cât şi la
plural (sens istoric)

Adjectivul cultural este numitorul comun al tuturor manifestărilor umane. Civilizaţiile au în nucleul lor un model
cultural specific.

3. Huntington şi ciocnirea civilizaţiilor

Samuel P. Huntington: în lumea contemporană “cultura contează” tot mai mult, că factorii de natură culturală
modelează atât tendinţele de integrare, cât şi pe cele de dezintegrare. Însă, pentru el, elementele culturale
reprezintă nucleul identitar al unor entităţi istorice vaste, civilizaţiile, care astăzi au ajuns adesea în poziţii de
adversitate şi conflict.
Huntington acordă factorului religios un rol primordial în declanşarea acestor conflicte.
Autorul îşi ilustrează teza arătând cum islamul, sub forma sa integristă, atacă frontal civilizaţia occidentală. Dar
autorul nu coboară cu analiza în stratul de adâncime al acestor tensiuni dintre tipurile de civilizaţie, mulţumindu-se
să afirme că religia, sistemele de reprezentări şi de valori, mentalităţile, instituţiile şi practicile de ordin simbolic le-
ar aduce în stare de conflict. societăţile întârziate, zguduite de un frison identitar, aflate permanent în situaţii
critice şi confruntate cu un viitor incert datorat proceselor de modernizare globale, sunt înclinate mai degrabă să-şi
reproblematizeze originile şi istoria decât să se angajeze prospectiv în acţiuni de modernizare socială. tocmai
globalizarea a modernizat şi a consolidat civilizaţiile nonoccidentale, care astăzi se află în curs de “indigenizare” şi
dispun de forţa necesară pentru a înfrunta dominaţia de secole a civilizaţiei occidentale.
raporturile geopolitice ar fi acum determinate de raporturile dintre civilizaţii,

diminuarea ponderii globale pe care a avut-o până acum civilizaţia occidentală şi afirmarea ofensivă a civilizaţiilor
nonoccidentale

“Defectul axiomatic” al teoriei lui Huntington, spune Maliţa, constă în “confuzia dintre cultură şi civilizaţie”, de
unde decurg alte concluzii eronate: teza privind pluralismul civilizaţiilor (Huntington consideră că epoca actuală este
una “multicivilizaţională”), conflictul civilizaţiilor (în locul conflictelor cultural-identitare) şi neglijarea proceselor
de integrare regionale.
4. Mehedinţi. Cultura şi civilizaţia ca doi poli ai existenţei umane.
Munca (activitatea fundamentală a omului de a transforma mediul natural şi social de viaţă în funcţi de anumite
scopuri)  are rolul determinant în procesul de antropogeneză şi în întreaga existenţă umană. Ea are un caracter dublu,
material şi sufletesc, din care izvorăsc două categorii de fapte – culturale şi ale civilizaţiei. Cele două dimensiuni
formează o unitatate a contrariilor, aflate în raport de simultaneitate şi interdependenţă. (Respinge teoria lui
Spengler a opoziţiei dintre cultură şi civilizaţie ca două faze distincte, succesive, în istoria popoarelor.)

civilizaţia este pentru Mehedinţi “suma tuturor descoperirilor tehnice care au înlesnit omului adaptarea sa la
mediul fizic”, iar cultura “suma tuturor creaţiilor sufleteşti (intelectuale, etice şi estetice) care înlesnesc adaptarea
individului la mediu social”
Civilizaţia se măsoară pe coordonata tehnică, prin nr, calitatea şi originalitatea uneltelor, priveşte lumea materială.

Cultura se măsoara pe coordonata creaţiilor psihice, prin nr, calitatea şi originalitea creaţiilor sufleteşti.

Elementul comun al celor două dimensiuni îngemănate ale realităţii umane este “adaptarea”, în sens ecologic şi larg
antropologic. De la adaptare se ajunge la creaţie, adică la descoperiri care depăşesc sensul de răspunsuri strict
adaptative.

Arta e chitesenţa culturii, cea mai elocventă expresie a creativităţii umane.

Civilizaţia şi cultura pot avea evoluţii relativ independente, a.î. o stare de civilizaţie modestă se poate asocia cu o
foarte bogată cultură.

Orice populaţie, oricât de ‘primitivă’, dispune de un minimum cultural şi civilizaţional cu care se adaptează la
provocările mediului.

5.Blaga şi distincţia ontologică dintre cultură şi civilizaţie

potrivit lui Blaga, existenţa umană se desfăşoară concomitent în două orizonturi şi în două moduri fundamentale:
– existenţa în orizontul imediat al lumii sensibile

– existenţa în orizontul misterului

Este vorba de o dualitate de ordin ontologic, care reprezintă pentru Blaga temeiul distincţiei dintre cultură şi
civilizaţie.

Funcţia civilizaţiei este aceea de autoconservare şi de producere a securităţii materiale, în vreme ce funcţia culturii
este aceea de revelare a misterului existenţei prin mijloace metaforice.

Cultura reprezintă modul specific de existenţă umană, un univers creat de el însuşi prin care tălmăceşte simbolic
lumea. Cultura e mecanismul creator care l-a umanizat şi l-a condus pe om la actuala dezvoltare.

Cultura are concomitent aspect revelatoriu (metaforic) şi stilistic, pe când civilizaţia nu are caracter revelatoriu, dar
poate avea caracter stilistic, unul derivat, ca reflex al culturii în planul înfăpuirilor practice, cu rost instrumental.

Arta poate fi considerată un model al culturii, iar tehnica un factor central al civilizaţiei.

Cei doi poli ai umanităţii – producţia şi creaţia, civilizaţia şi cultura – exprimă cele două tendinţe structurale ale
istoriei umane, unitatea şi diversitatea. Culturile sunt nucleul identităţilor, civilizaţia este terenul convergenţelor.
6. Vianu. Cultură şi civilzaţie, valori şi bunuri
Între cultură şi civilizaţie ar exista doar o distincţie funcţională, nu de natură: “civilizaţia nu este, de fapt, decât o
cultură definită prin sfera ei, o cultură socială parţială, din punctul de vedere al unei singure valori, şi anume din
punctul de vedere al valorii tehnicoeconomice… Civilizaţia ar fi deci o cultură afectată exclusiv ţintelor tehnico-
economice…”
Distincţia cultură individuală-cultură socială, cultură parţială-cultură totală: Vianu distinge între cultura individuală
şi cultura sociale, care pot fi parţiale sau totale. Prin cultură parţială, Vianu înţelege concentrarea unei societăţi sau
individ pe un singur tip de valori, care privilegiază o culutră profesională. Prin cultură totală, Vianu înţelege
cultivarea şi trăirea în plan afectiv a tuturor valorilor umane, în diversitatea lor contrastantă. (Cultura totală nu
trebuie confundată cu aceea generală. Cultura generală reprezintă un ansamblu de cunoştinţe din diverse domenii
care nu sunt în chip necesar trăite afectiv.)

Civilizaţia este realizarea valorilor culturale în bunuri materiale, menite să amelioreze condiţia umană. El critică
viziunile care condamnă civilizaţia şi o opun culturii. În acelaşi timp, el ne invită să nu exagerăm valorile tehnico-
materiale, care trebuie gândite în acord cu celelalte valori şi scopuri umane.