TEMA Structura procesului comunicării

Pentru a fi apt să realizezi o comunicare persuasivă trebuie iniţial să ştii foarte bine cum
decurge procesul comunicării, care sunt condiţiile viabilităţii lui, prin ce mijloace şi pe ce că se
trensmit mesajele de la un individ la altul.

Pornind de la axioma că în procesul de comunicare sunt implicaţi cel puţin doi indivizi –
cel care emite mesajul şi cel care îl recepţionează - preluăm structura propusă de specialişti care
rezumă trei componente esenţiale: emiţătorul, mesajul, receptorul. Viabilitatea acestei structuri
însă preconizează prezenţa altor două componente care sunt: codul (sistemul de semne în care
emiţătorul a cifrat informaţia, iar receptorul o descifrează) şi canalul prin care este transmis şi
recepţionat mesajul. O reprezentare schematică a procesului de comunicare cu prezenţa
componenţilor enumeraţi ar putea fi următoarea:

Mesajul este componentul-verigă dintre emiţător şi receptor, fixat în albia unui canal de
transmisie-recepţie şi subordonat unui cod, acceptat de ambii. Emiţătorul formulînd mesajul este
preocupat şi de faptul întru cît receptorul e în potenţia de a-l decoda şi accepta. Astfel în procesul
comunicării interpersonale constatăm şi “feed-back”-ul, adică legătura inversă.

Atunci cînd vorbim, salutăm, scriem, gesticulăm, zîmbim etc., ne aflăm în ipostaza de
emiţător, iar cînd ascultăm, citim, pipăim, mirosim etc., ne aflăm în postura de receptor al unor
mesaje. În comunicarea interactivă, caracteristică procesului de influenţare recepţia unor mesaje
are loc în acelaşi timp în care se emit altele. Interlocutorul emiţător urmăreşte reacţiile
receptorului, încercînd să descifreze mesajele non-verbale, în care caută aprobarea, simpatia sau
înţelegerea acestuiea.

Canalul este suportul şi calea pe care se transportă şi se distribuie mesajul. Este atît
vehiculul, cît şi suportul fizic al mesajului.
 Examinînd codul şi canalul utilizat pentru transmiterea mesajului, Mario Von Cranach 1 a
propus o tabelă care permite să urmărim clasificarea şi corelarea lor.

Criteriile proceselor comunicării Criteriile de analiză

Modalităţile Repertoriul (elementele

Categoria Criteriile de apreciere
(canalele) codului, secvenţele semnelor)

Poziţia spaţială
Amplasarea în
Mişcarea şi poziţia corpului spaţiu
Optico- Mişcarea muşchilor faciali, Limbajul gestual Orientarea şi distanţa în
vizuale privirea raport cu partenerul
Mimica
Machiajul, coafura,
Moda
vestimentaţia

Fonetic, Lexical,
Cuvinte, secvenţe de cuvinte Sintactic, semantic
BAcustico- Lingvistice
Vocalizarea Calitatea vocii,
auditive Extra-lingvistice
(strigăt, rîs, plîns, respiraţie) intensitatea,
înălţimea tonului, ritmul

Cinetico- Atingere, strîngere, apăsare,

tactile mîngîiere, sărut

Chimico-
Mirosul, aroma
olfactive

Gustative Mîncare Aranjarea mesei

Termice

În comunicarea interumană, se foloseşte rareori un singur canal. Chiar şi în cadrul celei

mai banale conversaţii tete-a-tete intervin două, trei sau mai multe canale: vorbim şi ascultăm
cuvinte (canal acustico-auditiv), aruncăm priviri şi facem gesturi (canal optico-vizual), degajăm
mirosuri (canal chimico-olfactiv), atingem mîinile sau alte părţi ale trupului (canal cinetico -
tactil) ş.a.m.d.

În activitatea instituţiilor de culturalizare se practică preponderent comunicarea canalizată

pe modalităţile optico-vizuale şi acustico-auditive. Un loc mai modest atribuim canalului

1
Cranach M.-V. “La communication nonverbale dans le context du comportament de communication” //Moscovici S.
Introduction a la psyhologie sociale, Paris: Larousse, 1973, p.153.
cinetico-tactil şi constatăm utilizarea episodică a canalelor chimico-olfactive, gustative şi
termice.

Codul poate să fie orice sistem de semne, atît verbale, grafice, cît şi limbajul vorbit,
limbajul scris, limbajul gestual, radiotelegrafia, etc. Mesajele codificate traversează spaţii
minime în cazul a doi interlocutori care vorbesc, aflîndu-se într-un birou şi enorme – în cazul
unor conversaţii dintre parteneri din diferite ţări.
Comunicarea umană însă nu rezumă la rostirea cuvintelor şi la transmiterea informaţiilor
de la un interlocutor la altul. A comunica nu înseamnă doar a vorbi, ci înseamnă incomparabil
mai mult. Dincolo de cuvinte şi peste ele, intervin vocea şi tonul cu care sînt rostite. Apoi, la
cuvinte şi ton, se adaugă limbajul trupului, fizionomia, mimica, postura, gestica şi înfăţişarea,
chiar şi culoarea hainelor. Apoi, mai intervin şi amenajările interioare, casa, maşina, biroul,
anturajul în care trăim şi multe altele.

În comunicarea interpersonală, a codifica înseamnă a traduce gînduri, atitudini, emoţii şi

sentimente în cuvinte, atingeri, sunete, imagini, caractere scrise, desene, gesturi, mirosuri. Aici,
codificarea reprezintă actul de a transpune în limbaj (de a produce mesaje), prin vorbire, scriere,
gestică, desen etc. Cînd semnificaţia este codificată în cuvinte, spunem că mesajul este verbal şi
comunicarea verbală. Cînd semnificaţia este purtată prin altceva decît cuvinte, spunem că
mesajul şi comunicarea sunt non-verbale. În viaţă se întîmlă frecvent că informaţia survenită din
inteligibilitatea unui gest, expresiei feţei, felului cum este amplasat partenerul în spaţiu este mai
veridică decît cele ce verbalizează acesta.

Practic, comunicarea umană operează cu un ansamblu complex de stimuli, configurat, în

linii mari, din următoarele trei mari categorii de limbaj:

- limbajul verbal, adică graiul articulat şi înţelesurile transmise cu ajutorul

cuvintelor unei limbi;
- limbajul paraverbal, adică înţelesurile de dincolo de cuvinte, totalitatea de stimuli
şi semnale transmise prin tonul, volumul şi ritmul vocii;
- limbajul trupului, adică întregul complex de stimuli şi semnale transmise prin
postură, fizionomie, mimică, gestică, privire şi distanţe.
Decodificarea reprezintă actul simetric de a retranspune cuvinte vorbite sau scrise,
gesturi, mirosuri, imagini sau orice alte semne şi semnale în emoţii, sentimente, concepte, idei,
atitudini, opinii şi comportamente umane. Practic, în măsura în care sunt cunoscute limbajul şi
codul, decodificarea are loc ascultînd, citind, privind, gustînd etc.
 Finalitatea procesului de comunicare există în măsura în care mesajul codificat de
emiţător este decodificat şi acceptat de receptor. Dacă nu comunică în aceieaşi limbă şi nu sunt
acordaţi pe aceieaşi frecvenţă, nu vor putea codifica-decodifica mesajul care circulă între ei. A
vorbi o limbă pe care interlocutorul nu o înţelege înseamnă doar a emite cuvinte. În comunicarea
directă acţiunea de codificare este complementară şi simultană cu aceea de decodificare. În timp
ce vorbim, descifrăm reacţiile pe care mesajul nostru le provoacă interlocutorului şi asta numim
lecturarea feed-backului, a legăturei inverse.

A comunica eficace înseamnă a influenţa într-o manieră convenabilă gîndirea, simţirea şi

comportamentul interlocutorului. Aptitudinea de a comunica eficient înseamnă competenţă de
comunicare. Experienţa relaţionării interumane, flerul şi cunoaşterea psihologiei individului sunt
importante căi de creştere a competenţei de comunicare. Cunoaşterea Analizei tranzacţionale, a
cadrului de referinţă şi repertoriului receptorului pot conduce chiar la un înalt grad de
competenţă în comunicarea umană, necesar pentru a influenţa partenerul. Capacitatea de a sesiza
şi descifra mesajele non-verbale (limbajul trupului, limbajul feţei, atingerile, volumul vocii,
ritmul şi inflexiunile vorbirii, îmbrăcămintea etc.) este încă o dimensiune importantă a
competenţei de comunicare. Pentru dezvoltarea aptitudinilor de comunicare pe lîngă toate cele
relatate anterior, mai este nevoie ca participanţii procesului de comunicare direct să înveţe a
asculta. În cadrul comunicării putem asculta pasiv sau activ.

Ascultătorul pasiv ascultă stilul, cuvintele şi gramatica, este atent doar la fapte,
pretinde că ascultă şi îşi pierde uşor atenţia, face şi altceva în timp ce ascultă, trage concluzii
în timp ce ascultă, dă semne de nerăbdare, nu verifică înţelegerea din timp în timp, nu arată
interes real faţă de interlocutorul său.
Ascultătorul activ ascultă ce spune interlocutorul, vrea să înţeleagă complet
mesajul, este foarte atent şi nu permite factorilor externi să îi distragă atenţia, nu mai face şi
altceva în acelaşi timp, nu trage concluzii pînă nu ascultă tot mesajul, nu-şi arată nerăbdarea,
prin mijloace neverbale confirmă înţelegerea şi faptul că ascultă.

Pentru asigurarea unei ascultări active şi eficace este necesar de respectat următoarele reguli:

 Urmăriţi acordul dintre limbajul nonverbal şi cel verbal al interlocutorului.

 Concentraţi-vă asupra conţinutului mesajului.
 Ascultaţi pentru a înţelege mesajul, nu pentru a pregăti răspunsul.
 Evaluaţi mesajului după ce l-aţi ascultat şi înţeles integral.
 Grupaţi ideile pentru a depista structura mesajului astfel încât să-l puteţi reţine mai uşor.
 Rezumaţi mental mesajul sub forma unei schiţe a punctelor principale.
 Luaţi notiţe din când în când pentru a vă ajuta în memorarea mesajului, prevenirea
distragerilor şi demonstrarea interesului faţă de ceea ce vă spune interlocutorul.
 Nu anticipaţi ceea ce vorbitorul vrea să spună şi nu terminaţi propoziţiile în locul lui.
 Nu adoptaţi comportamente nonverbale care denotă nerăbdare sau plictiseală (verificarea
ceasului, căscatul, privitul în altă parte, etc.)