1

MECANISME COGNITIVE CONF. UNIV. DR. KISS CSABA

COMUNICARE SI LIMBAJ

PRECIZĂRI ŞI DELIMITĂRI TERMINOLOGICE

În prezent, în circuitul ştiinţific, întâlnim trei termeni (comunicare, limbă şi limbaj), în

utilizarea cărora există un anumit echivoc semantic. Acest echivoc rezultă din aceea că
atât în cadrul unor discipline diferite, cât şi în interiorul aceleiaşi discipline, termenii
respectivi sunt folosiţi uneori ca echivalenţi, iar alteori ca desemnând realităţi distincte.

Comunicarea termen integrator

Considerăm că termenul cel mai general, cu sfera de cuprindere cea mai largă,
căruia trebuie să i se subordoneze ceilalţi doi, este cel de comunicare, în accepţiunea
pe care i-o dă teoria comunicării şi cibernetica,).

Delimitari conceptuale

Comunicare este modalitate de legătură în spaţiu şi timp între un „obiect-sistem“ şi

mediul extern, ca sursă generatoare de semnale purtătoare de informaţie sau ca
„transfer de informaţie de la sistem-sursă (emitent) la un sistem-receptor (destinatar

Comunicarea si limba

“La nivel uman comunicarea dispune de un continut semantic ,presupune

transmiterea informatiei intre constiintele umane si presupune o relatie intre
personalităti .”Acad. Vasile Pavelcu .

Limba este un sistem hiper complex de comunicare sociala ,indeplinind functii

esentiale în elaboarea si conservarea culturii.

Limba este un sistem de simboluri si semne care exista numai prin mediatia psihică.

Comunicare –relatie si proces

Noţiunea de comunicare ne apare astfel ca relaţie şi ca proces. Relaţia se

defineşte ca legătură şi interacţiune informaţională între doi termeni: sursa sau
emitentul şi receptorul sau destinatarul. Emitentul generează şi transmite semnale, prin
varierea şi modularea unei stări sau însuşiri a sa.

Comunicarea ca proces

Ca proces, comunicarea se referă la ansamblul operaţiilor de codare-recodare-

decodare, ce se aplică asupra alfabetului de bază (la nivelul sursei) şi alfabetului-cod (la

1
 2

nivelul destinatarului) şi la succesiunea mesajelor care se transmit între emitent şi

destinatar

Procesul de comunicare se caracterizează prin frecvenţă şi periodicitate, prin

amplitudine sau intensitate, prin natura substanţial-calitativă a semnalelor şi prin
conţinutul mesajelor.

Laturi ale procesului de comunicare

Privit prin prisma teoriei generale a informaţiei, el ne dezvăluie trei laturi esenţiale:
latura cantitativă, statistică, latura semantică şi latura pragmatică

Latura cantitativa

Prima latură exprimă constituirea generală de informaţie pe care procesul de

comunicare dat o realizează pe durata desfăşurării lui. Ea se determină în funcţie de
numărul evenimentelor elementare (independente sau dependente) .

Latura cantitativă a procesului de comunicare nu se referă la conţinutul mesajului, ci

la condiţia obiectivă necesară pentru ca mesajul să poarte o minimă cantitate de
informaţie. Şi această condiţie rezidă în existenţa, la nivelul presupusului destinatar, a
unei stări de incertitudine în legătură cu sursa sau „câmpul de evenimente“ considerat.

Situatii posibile

Se pun astfel în evidenţă mai multe situaţii posibile:

a) situaţia ideală

b) situaţia optimă;

c) situaţia de maximă nedeterminare,

d) situaţia critică (de blocaj).

Prima situaţie presupune că între sursă şi destinatar nu există nici un factor

perturbator şi, ca atare, nu se produce nici o pierdere de informaţie, cantitatea emisă
fiind egală cu cea recepţionată (IE = IR);

Situaţia de maximă nedeterminare apare atunci când probabilitatea semnalului tinde

să fie egală cu cea a zgomotului, astfel că, aproximativ, în 50% din cazuri zgomotul se
ia drept semnal, iar în restul de 50% din cazuri semnalul se ia drept zgomot.

Pierderea de informaţie este semnificativă, punând destinatarul în mare dificultate în

a discerne între semnal şi zgomot. în fine, ultima situaţie – critică – înseamnă
dominarea absolută a zgomotului asupra semnalului şi compromiterea procesului
comunicării, pierderea de informaţie depăşind pragul posibilităţii destinatarului de
compensare şi restabilire a identităţii mesajului emis.

2
 3

Conditii pentru o buna comunicare (emitent )

Astfel emitentul va trebui: (a) să organizeze transmiterea semnalelor în aşa fel,

încât, să corespundă capacităţii de admisie şi de rezoluţie (prelucrare) a destinatarului;
(b) să codifice mesajul cu ajutorul unui alfabet pe care-l posedă şi destinatarul; (c) să
organizeze fluxul mesajelor în concordanţă cu regulile logico-gramaticale ale „limbii“ în
care se face codificarea.

Conditii receptor

La rândul său, receptorul trebuie:

(a) să cunoască dinainte alfabetul şi limba în care se transmit mesajele;

(b) să posede modelele tezaurizate ale combinaţiilor-cod prin care se transmit

mesajele;

(c) să dispună de operatori de comparare a combinaţiilor-cod primite şi de modelele

sale tezaurizate;

(d) să posede un minimum de experienţă anterioară în legătură cu conţinutul

mesajelor primite.

Latura pragmatica a comunicarii

Latura pragmatică a procesului comunicării presupune stabilirea unei relaţii între

mesajul emis de sursă şi o anumită stare de necesitate sau o sarcină de reglare a
receptorului (destinatarului).

Evaluarea comunicarii

Comunicarea pune în evidenţă câteva caracteristici după care o putem evalua, şi

anume: completitudinea, promptitudinea şi fidelitatea. Completitudinea este dată de
diferenţa dintre cantitatea de informaţie emisă şi cea real transmisă destinatarului: cu
cât această diferenţă este mai mică, cu atât comunicarea este mai completă, şi invers.

Promptitudinea comunicarii

Promptitudinea se măsoară prin durata dintre momentul apariţiei necesităţii unui

mesaj şi momentul emiterii şi recepţionării lui. O comunicare este considerată promptă
dacă mesajele pe care le vehiculează pot fi încă folosite pentru atingerea obiectivului
reglării; ea devine depăşită, inoportună dacă mesajul se emite sau se recepţionează
prea târziu, după trecerea timpului util.

Fidelitatea comunicarii

Fidelitatea exprimă gradul de corespondenţă pe elemente de conţinut între mesajul

emis şi cel real transmis şi recepţionat de către destinatar. Ea poate lua valori diferite,
de la foarte înaltă (corespondenţă între 85-100%), înaltă (75-85%), medie (55-75%)
slabă (40-55%), foarte scăzută (sub 40%).
3
 4

Procedeul redundarii

În desfăşurarea comunicării, pentru atingerea nivelului corespunzător de fidelitate,

se recurge la procedeul redundării: dublarea sau triplarea numărului de semnale (litere)
în codificarea mesajelor; repetarea de mai multe ori a aceluiaşi mesaj; crearea unor
raporturi de condiţionare semantică între secvenţele componente ale mesajului etc.

Tipuri de comunicare

Pe de altă parte, după natura substanţial-calitativă a sistemelor relaţionate,

comunicarea poate fi omogenă (ambele sisteme având aceeaşi natură substanţial-
calitativă) şi heterogenă (un sistem de o natură substanţial-calitativă, iar celălalt de o
alta; ex.: comunicarea om-maşină, om-animal etc.),

 fizică (ambele sisteme sunt entităţi fizice neînsufleţite, – ex. comunicarea

maşină-maşină în angrenajele automatizate),

 biologică cu cele trei forme specifice ale sale – vegetală, animală, umană.

Tipuri de comunicare umana

 Comunicare verbala

 Comunicare nonverbala

 Comunicare paraverbala

 Metacomunicarea

Comunicare verbala

Cea mai extinsa – prin intermediul cuvantului ( verbum )

Comunicare nonverbala

 Mimica

 Gestica

 Postura

 Atitudine

 Vestimentatie

 Proximica

Functiile comunicarii nonverbale

4
 5

 Repetare dublare

 Substituire

 Completare –colaborare

 Accentuare /moderarea

 Contrazicerea

Kinezica - Studiul miscarilor corpului in relatie cu aspectele nonverbale ale

comunicarii interpersonale.

Distantele in comunicare

 Distanta intima pana 0,5n

 Distanta personala 50 -75 cm

 Distanta sociala 1,5 -3 m

 Distanta publica 6 m

Haptica - Studiul atingerilor

Oculezica - Studiul modului in care ne privim

Comunicarea paraverbala

 Inflexiunea vocii

 Tonul

 Pozitia

 Diverse gesturi

 Accentul cade pe maniera de exprimare ,nuante , personalizari ale

comunicarii

Metacomunicarea

 Intelegerea si decodarea mesajului

 Stabileste conditiile de interpretare a discursului ,

 Obliga receptorul la un raspuns in raport cu continutul transmis

Comunicarea proximica

 Spatiul este o forma de comunicare

 -pozitionarea sef subordonat
5
 6

 Pozitionarea psiholog /subiect

 Pozitionarea in situatii speciale

Limbaj si limba

Astfel, din punct de vedere istoric, limbajul precede limba; aceasta se constituie pe
baza dezvoltării aparatului fonator şi pe măsura dezvoltării şi obiectivării structurilor
limbajului. Iniţial, limba există şi se manifestă în forma limbajului oral interindividual.

Limba –fenomenul social de comunicare prin mijloace lingvistice (fonetice lexicale si

gramaticale )

Limbaj –mecanism psihic individual constituit ontogenetic de utilizarea a limbii.

Dintre toate comportamentele umane, limbajul este singurul continuum pe care il

putem izola cu risc minim de deformare ,pe care il putem define si il putem studia
statistic . (Kingsley Zipf)

Treptat, însă, limba se va detaşa relativ de limbaj, constituindu-se într-o entitate

specifică, obiectivată prin intermediul unor sisteme de semne grafice şi al unor reguli
logico-gramaticale de punere în corespondenţă cu cuvintele orale şi de combinare în
sintagme purtătoare de mesaje.

Limbajul

Psihologia se ocupa cu studiul limbajului ,punand accentul pe vorbire ca

modalitate primordial si fundamentala a limbajului.

Limbajul este rezultatul invatarii lingvistice si al adaptarii limbii la necesitatile si

practica comunicarii interindividuale .

Limba-ontogenetic

Din punct de vedere ontogenetic, limba precede limbajul, ea prezentându-se

individului ca o realitate obiectivă, pe care el trebuie s-o cunoască şi s-o asimileze
pentru a putea intra în relaţie adecvată de comunicare cu semenii. Dacă nu s-ar stabili
un asemenea contact, dezvoltarea limbajului în plan individual concret ar fi imposibilă

Limba-instrumental functional

Din punct de vedere instrumental-funcţional, limba constituie o mulţime de bază (ừ),

constituită din următoarele „elemente“: repertoriul de combinaţii-cod designative
(vocabularul), alfabetul (literele cu ajutorul cărora se formează combinaţiile-cod sau
cuvintele) şi regulile gramaticale (care definesc modul de combinare, de punere în
corespondenţă şi de utilizare a elementelor vocabularului).

Limbajul este o submulţime (E) ce se delimitează în cadrul mulţimii de bază,

aflându-se, de regulă, în raport de incluziune faţă de aceasta. Componenţa acestei

6
 7

submulţimi este homomorfă componenţei mulţimii de bază (limbii). Limbajul este un

instrument activ de comunicare întruchipat individual. El poate fi considerat o
particularitate a instrumentului potenţial care este limba.

Analiza limbajului

Analiza statistica

Cuvintele scurte sunt mai des utilizate decat cuvintele lungi .

In toate limbile vocalele desi mai putine ca numar sunt mai intens utilizate ca si
consoanele . (in limba romana frecventa vocalelor este de 49 -50 %)

Analiza de continut

Prima analiza cantitativa a fost efectuata in secolul al XVIII lea pentru a se

constata valabilitatea teologica a unei carti de predici .S-au comparat frecventa si
distributia unor termeni din aceasta carte cu distributia si frecventa acelorasi termeni
din Noul Testament .

S.Freud s-a centrat pe analiza tematicii profunde a comunicarii,metoda fiind

destinata investigarii intentiilor ascunse si nemarturisite ale subiectului sau a starilor
sale inconstiente .Se cauta astfel incidentul traumatizant.

H.D. Laswell revine la studiul cantitativ prin inregistrarea temelor si a frecventelor intr-un
corpus al comunicarii .Se incearca stabilirea intentiilor marturisite sau nemarturisite ale
celui care a creeat continutul.

Analiza amenintarilor

Dacă cineva doreşte pe altcineva suficient de mult... este aproape imposibil (de
prevenit)... Aceştia pot avea cea mai bună securitate din lume. Aceştia ar putea să aibă
agenţi de pază şi câini şi orice altceva... Însă dacă ai timp şi răbdare, o oportunitate se
va ivi când poţi lovi pe cineva.

-(fragment dintr-o scrisoare document trimisa unei persoane de catre un infractor).

SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL LIMBAJULUI

Limbajul reprezintă modul în care se asimilează, se integrează şi funcţionează limba

la nivel individual.

El se subordonează procesului şi activităţii de comunicare, comportamentului

semiotic.

Din punct de vedere psihologic şi psiho-fiziologic, funcţia semiotică exprimă

capacitatea parţial înnăscută, parţial dobândită a omului de a folosi semne sau
simboluri (semnificanţi) ca „înlocuitori“ ai obiectelor (semnificate) şi de a efectua cu
ajutorul lor combinaţii şi transformări în plan mental.

7
 8

Limbajul si comportamentul verbal

Astfel, limbajul verbal nu are o manifestare în sine, independentă, ci numai una

integrată manifestării unui proces psihic specific sau altuia, unei activităţi sau alteia. Din
punct de vedere psihologic, limbajul verbal devine mediator şi liant al diferitelor funcţii şi
procese conştiente şi subconştiente, el făcând posibilă structurarea unui, tip nou de
comportament, specific uman – comportamentul verbal.

DETERMINAŢIILE LIMBAJULUI VERBAL

Determinaţiile fizice externe pun în evidenţă condiţiile şi proprietăţile pe cate trebuie

să le posede limbajul pentru a fi obiectiv practicabil sau utilizabil ca instrument de
codare şi transmisie.

Conditii de existenta a limbajului

Prima condiţie este ca limbajul să se întemeieze pe un alfabet alcătuit din semne

(litere, semnale) ca entităţi sensibile, posibil de emis şi de receptat. Limbajul natural are
la bază alfabetul elaborat şi instituit social-istoric.

Pentru limbile indo-europene, volumul alfabetului variază între 26-32 semne (litere);
pentru alte limbi (chineză, de exemplu), acest volum este mult mai mare, de ordinul
sutelor de semne (litere). Alfabetul limbii române cuprinde un număr total de 29 semne
(incluzând ă, î, ş, ţ, q, w, y). Orice alfabet este o mulţime de elemente teoretic
independente, adică, luate în afara procesului real al comunicării ele au aceeaşi
probabilitate de apariţie.

Determinaţiile relaţionalo-designative şi combinatorice

Limbajul verbal nu se reduce la o mulţime neordonată de elemente, a căror variaţie

şi dinamică se produc exclusiv după legile hazardului.

Limbaj si reguli gramaticale

Primul nivel realizează prin aplicarea regulilor gramaticale de ordin formal –fonetice,
morfologice şi sintactice.

Regulile fonetice stabilesc corespondenţele dintre sunetele articulate reprezentarea

lor grafică. în limba română, corespondenţa este univocă, semnele grafice citindu-se
aşa cum se scriu.

Regulile morfologice vizează criteriile de circumscriere şi identificare a cuvintelor

luate izolat şi de determinare a limitelor lor de variaţie (flexia‚ ).Aceste reguli,
subordonând pe cele fonetice, dezvăluie parametrii de ordin formal-extern ai cuvintelor
„în calitate de categorii modale ale limbii şi, implicit, ale limbajului: substantive,
adjective, verbe, adverbe, pronume .

8
 9

Comunicarea verbala

Comunicarea verbală interpersonală nu începe însă chiar de la nivelul combinării

sunetelor în cuvinte, ci de la cel al combinării cuvintelor într-un enunţ – propoziţie, frază,
discurs (chiar limbajul copilului mic debutează cu combinaţii de sunete – silabe, grupe
de silabe). Elemente de bază ale actului verbal devin cuvintele, care se iau ca entităţi
deja elaborate, ce trebuie fixate ca atare în mecanismele memoriei verbale.

Comunicare si personalitate

Faze ale comunicarii verbale la copil

1.Faza cuvant propozitie

2. Pseudopropozitii sau asocieri de cuvinte slab sau defectuos asociate

3.Propozitii propriuzise.

La debilul mental conduita verbala este simplificata,mutilata ,neorganizata ,iar

transferul informatiei se face incomplet in ambele sensuri.

Determinaţiile de conţinut a limbajului – structura semantică

Analiza psihologică a limbajului ar fi total insuficientă şi irelevantă dacă s-ar opri

doar la funcţionarea lui ca „sistem formal“ neutru. Pentru a fi completă şi mai ales
adecvată, ea trebuie să se centreze asupra conţinutului informaţional al cuvintelor şi
propoziţiilor. în acest caz, limbajul devine nu doar un sistem de semne în sine, ci un
sistem de semne cu semnificaţie, cu valoare designativă reală.

Limbajul sistem de semne

Există frecvent situaţii relativ ambigui, când acelaşi obiect este desemnat prin mai
multe cuvinte sau când un cuvânt desemnează concomitent mai multe obiecte.

De aici decurg două aspecte psihologice importante pentru însuşirea şi utilizarea

limbajului verbal:

Limbajul

a) relativa libertate în stabilirea legăturii cuvântului cu conţinutul informaţional

(la copilul mic, până la 3 ani, devine logică tendinţa de a lega de un anumit
cuvânt o gamă eterogenă de conţinuturi informaţionale – obiecte –‚ altele decât
le are în vedere adultul, sau de îngustare designativă, până la a lega un cuvânt
exclusiv de un singur eveniment concret, deşi la adult cuvântul respectiv are o
valoare semantică extinsă, generalizatoare);

Limbaj si polisemie

9
 10

polisemia – în jurul unuia şi aceluiaşi cuvânt gravitează o întreagă constelaţie

de semnificaţii.

Rezultă că tezaurul semantic individual este o aproximare, de un nivel mai înalt sau
mai scăzut, a tezaurului obiectiv al limbii şi o oglindă fidelă a experienţei personale de
comunicare.

Limbajul nu este, aşadar, doar un sistem formal-sintactic, ci şi un sistem semantic,

care pune în evidenţă o organizare ierarhizată de tip arborescent şi concentric (M. Golu,
1975).

Limbaj si cuvant

Unitatea structurală de bază o constituie cuvântul, care poartă în sine cea mai
redusă cantitate semantică de informaţie. Din relaţionarea după criterii de conţinut
(semantice) a două sau mai multe cuvinte se obţin structuri semantice de nivel din ce în
ce mai înalt, cu încărcătură informaţională progresiv crescătoare, trecându-se succesiv
de la determinări cantitativ-descriptive, la expresii explicativ-interpretative.

VERIGILE FUNCŢIONALE ALE LIMBAJULUI VERBAL

Ca formă specifică a activităţii de comunicare, limbajul verbal este organizat şi

funcţionează după principiul input-output în cadrul lui delimitându-se trei verigi
principale:

a) veriga aferentă (recepţia)

b) veriga eferentă (emisia);

c) veriga de autoreglare de tip feed-back şi feed-befor.

a) Veriga aferentă (recepţia) este cea cu care se şi începe, în ontogeneză,

formarea sistemului verbal de comunicare.

Nivelul fonetic elementar, care asigură constituirea modelelor interne ale sunetelor
limbii, ca invarianţi ce permit recunoaşterea şi identificarea categorială a acestora, în
pofida varierii intensităţii, înălţimii şi timbrului cu care sunt exprimate;

Nivelul fonetic secvenţial, prin care se asigură formarea modelelor interne ale cuvintelor
ca etaloane de comparaţie şi identificare a cuvintelor recepţionate,

Nivelul fonetic structural-supraordonat, în cadrul căruia se stabilesc repere pentru

recunoaşterea identităţii propoziţiilor;

Nivelul decodării semantice, care permite formarea şi consolidarea legăturii dintre

cuvinte şi conţinuturile informaţionale determinate de reflectarea obiectelor şi
fenomenelor externe, devenind posibilă înţelegerea fluxurilor orale.

10
 11

Veriga aferentă auditivă a limbajului presupune elaborarea unui nou subsistem

funcţional – auzul verbal sau fonematic – în raport cu o anumită realitate lingvistică:
limba maternă sau limba străină care constituie obiect de învăţare.

Veriga aferenta auditiva

nivelul figural elementar, în cadrul căruia se constituie modelele interne „imagistice“ ale
literelor corespunzătoare sunetelor limbii

nivelul figural secvenţial, care constă în stabilirea legăturilor integrative între imaginile
singulare ale literelor şi în structurarea imaginilor seriale ale cuvintelor, pe baza cărora
devine posibilă percepţia integrată (cuvântul ca unitate);

nivelul integrării seriale supraordonate, pentru asimilarea într-o structură unitară a

propoziţiei sau frazei;

nivelul decodării semantice, care asigură medierea legăturii dintre cuvântul scris şi
conţinutul informaţional.

b) Veriga eferenta
 componenta motrică, ce rezidă în capacitatea subiectului de a efectua mişcări cu
aparatul fono-articulator şi buco-facial, precum membrele superioare, care sunt
instrumentele principale prin care se finalizează „output-ul“ sistemului verbal –
oral şi scris;
 componenta constructiv-praxică, prin intermediul căreia se asigură selectarea
mişcărilor singular-secvenţiale şi integrarea lor în scheme logice,
corespunzătoare caracteristicilor fonetice ale sunetelor limbii şi formei grafice
literelor alfabetului prin care se reprezintă sunetele.

c) Veriga de autoreglare

Se reglează, corespunzător situaţiei de comunicare date, parametrii cantitativi ai

verigii eferente – viteză, intensitate, tempou, ritm etc. De asemenea, prin conexiune
anticipativă (feed-before), se realizează cursivitatea vorbirii şi a scrierii, fiecare secvenţă
parcursă acţionând ca semnal selector şi declanşator al secvenţei următoare.

FUNCŢIILE LIMBAJULUI VERBAL

a) funcţia expresiv-emoţională, prin care se obiectivează trăirile şi atitudinile

subiectului;

b) funcţia conativă, prin care se exercită influenţa asupra celor din jur;

c) funcţia referenţială, designativă sau cognitivă prin care cuvintele desemnează

conţinutul activităţii de cunoaştere.

Functii ale limbajului

11
 12

A. Ombredane (1951) cinci functii ale limbajului:

1.Funcţia afectivă derivă din integrarea limbajului la nivelul sferei emoţionale. Ea constă
în exprimarea spontană, involuntară sau deliberată, voluntară a conţinutului şi semnului
trăirilor emoţionale şi pulsiunilor.

2.Functia ludica - Această funcţie se manifestă de timpuriu în copilărie, în forma

repetiţiilor ritmate, ajustărilor şi contrastelor fonetice, combinaţiilor de efect. La vârsta
adultă, jocul verbal devine o modalitate curentă de distracţie: schimbul de glume, de
vorbe de duh, construcţii de cuvinte şi expresii, corelări fonetice şi semantice, ca
modalitate de procurare a unei stări de bună dispoziţie sau a unei satisfacţii intelectuale

3.Funcţia practică este menită să declanşeze, să faciliteze şi să conducă acţiunea

colectivă prin colaborare sau rivalitate.

Ombredane susţine că limbajul practic se regăseşte şi conduita individuală, sub

forma:

 autocomenzii
 de automobilizare sau de autointerdicţie,
 a blamării şi aprobării de sine,
 a vorbirii ritmice, sincopate care marchează momentele acţiunii şi-i
relevă articulaţiile etc.Este de fapt subsumata functie reglatoare .

4. Funcţia dialectică rezidă în utilizarea formală a limbajului, care nu se centrează pe

descrieri şi povestiri, ci pe formarea şi desfacerea combinaţiilor simbolice abstracte,
expresia ca mai elocventă a acestei functii fiind algebra

5. Functia reglatoare - Se realizează în două planuri: intern şi extern.

În plan intern, limbajul devine factor esenţial de autoreglare a organizării

psihocomportamentale proprii a individului.

Functia autoreglatoare

Indemnuri :„trebuie să merg în cutare loc“, „trebuie să mă stăpânesc“, „trebuie să

ripostez“ etc., etc.), autoîncurajări („nu mă dau bătut“, „să mai încerc o dată“, „o să
reuşesc“, „am trecut peste greutăţi şi mai mari“ etc.), autorecompense („bravo“, „foarte
bine", „am dovedit ce pot“, „aşa o să procedez şi în viitor“ etc.), autosancţiuni („aşa-mi
trebuie“, „n-am făcut ce mi-am propus, nu merit am cutare lucru“, „aşa-mi trebuie, să mă
învăţ minte“ etc.), autoblamări („sunt un prost“, „sunt un om de nimic“, „nu sunt în stare
nimic“, „sunt un nemernic“, „sunt un laş“ etc.).

Functia heteroreglatoare

În plan extern, funcţia reglatoare a limbajului constă influenţarea modelarea

atitudinilor şi conduitelor celor din jur, în funcţie de şi aşteptările noastre.

12
 13

Având în vedere că orice relaţie interpersonală este îmbrăcată într-o haină verbală şi
este mediată prin limbaj, cuvântul se impune ca principal mijloc de influenţare reciprocă.

FORMELE LIMBAJULUI VERBAL

Limbajul extern este adresat cu precădere unor destinatari din afară. El se

realizează în două forme: limbajul oral şi limbajul scris.

Forme ale limbajului extern

Solilocviul înseamnă vorbirea cu voce tare cu noi înşine. în mod normal, această
formă de manifestare a limbajului oral se întâlneşte la copil (până la 5 ani), prin care se
exteriorizează intenţiile şi se consemnează desfăşurarea secvenţelor activităţii curente:

La adult, vorbirea cu sine însuşi apare doar situaţional, ca, de exemplu, în cazul
izolării mai îndelungate de contactul cu cei din jur, sau în stări patologice, de blocare a
mecanismelor de control ale limbajului intern-logoreea.

Limbaj extern -monolog

Monologul presupune existenţa unui destinatar extern, care să recepteze fluxul

mesajelor fără a replica după fiecare secvenţă (propoziţie), ci, posibil, doar la sfârşit. De
regulă, monologul este centrat pe o anumită temă şi el are ca obiectiv informarea-
instruirea (cum este, de pildă, discursul politic sau predica religioasă) sau, în fine,
relaxarea sau catarzisul (cum se întâmplă în poezie şi teatru).

Dialogul este forma cea mai frecventă de realizare a limbajului oral. El se

desfăşoară prin alternarea poziţiilor celor doi termeni ai relaţiei de comunicare –
emitentul şi receptorul – şi are caracter de schimb reciproc de mesaje. în înlănţuirea
acestora, se poate face distincţie între mesaj inductor (provocativ), care porneşte de la
emitent, şi mesaj răspuns, care vine din partea receptorulul.

Limbajul scris se realizează prin codarea mesajelor orale în formă grafică. El apare
mult mai târziu decât cel oral, atât în cursul evoluţiei istorice, cât şi în ontogeneză

Reprezinta o vasta orchestratie senzorio senzitivo-piramido –strio-cerebelo-

meduloneuromusculara .

Se leaga de memorie si apare ca un mijloc al acesteia

Etape ale achizitionarii scrisului.

Piaget si Inhelder stadii ale achizitionarii scrisului.

 Stadiul zero –mazgalitura (2,5 ani la 2,8 ani )

 Stadiul 1A modificari ale mazgaliaturilor sub influenta modelelor de la 3 ani si
sase luni la 3 ani si 10 luni
 Stadiul 1B de la 3 ani si 10 luni la 4 ani cand apar desene
13
 14

 Stadiul 2 –diferentiere formelor literelor de la 4 ani la 6 ani

 Stadiul 3 de la 6 ani ,si uneori de la 6 ani sau 7 ani cand reusesc toate formele

14