COMUNICARE SI LIMBAJ

PRECIZĂRI ŞI DELIMITĂRI TERMINOLOGICE

 În prezent, în circuitul ştiinţific, întâlnim trei

termeni (comunicare, limbă şi limbaj), în
utilizarea cărora există un anumit echivoc
semantic. Acest echivoc rezultă din aceea că
atât în cadrul unor discipline diferite, cât şi în
interiorul aceleiaşi discipline, termenii
respectivi sunt folosiţi uneori ca echivalenţi, iar
alteori ca desemnând realităţi distincte.
 Comunicarea termen integrator
 Considerăm că termenul cel mai general, cu
sfera de cuprindere cea mai largă, căruia
trebuie să i se subordoneze ceilalţi doi, este cel
de comunicare, în accepţiunea pe care i-o dă
teoria comunicării şi cibernetica,).
 Delimitari conceptuale
 Comunicare este modalitate de legătură în
spaţiu şi timp între un „obiect-sistem“ şi
mediul extern, ca sursă generatoare de semnale
purtătoare de informaţie sau ca „transfer de
informaţie de la sistem-sursă (emitent) la un
sistem-receptor (destinatar
 Comunicare –relatie si proces
Noţiunea de comunicare ne apare astfel ca
relaţie şi ca proces. Relaţia se defineşte ca legătură şi
interacţiune informaţională între doi termeni:
sursa sau emitentul şi receptorul sau destinatarul.
Emitentul generează şi transmite semnale, prin
varierea şi modularea unei stări sau însuşiri a sa.
 Comucicarea ca proces

 Ca proces, comunicarea se referă la ansamblul

operaţiilor de codare-recodare-decodare, ce se
aplică asupra alfabetului de bază (la nivelul
sursei) şi alfabetului-cod (la nivelul
destinatarului) şi la succesiunea mesajelor care
se transmit între emitent şi destinatar
 Ca proces
 Procesul de comunicare se caracterizează prin
frecvenţă şi periodicitate, prin amplitudine sau
intensitate, prin natura substanţial-calitativă a
semnalelor şi prin conţinutul mesajelor.
Laturi ale procesului de comunicare
 Privit prin prisma teoriei generale a
informaţiei, el ne dezvăluie trei laturi esenţiale:
latura cantitativă, statistică, latura semantică şi
latura pragmatică
 Latura cantitativa
 Prima latură exprimă constituirea generală de
informaţie pe care procesul de comunicare dat
o realizează pe durata desfăşurării lui. Ea se
determină în funcţie de numărul evenimentelor
elementare (independente sau dependente) .
 Latura cantitativa
 Latura cantitativă a procesului de comunicare
nu se referă la conţinutul mesajului, ci la
condiţia obiectivă necesară pentru ca mesajul
să poarte o minimă cantitate de informaţie. Şi
această condiţie rezidă în existenţa, la nivelul
presupusului destinatar, a unei stări de
incertitudine în legătură cu sursa sau „câmpul
de evenimente“ considerat.
 Situatii posibile
Se pun astfel în evidenţă mai multe situaţii
posibile: a) situaţia ideală b) situaţia optimă; c)
situaţia de maximă nedeterminare, şi d) situaţia critică
(de blocaj). Prima situaţie presupune că între sursă
şi destinatar nu există nici un factor perturbator şi,
ca atare, nu se produce nici o pierdere de
informaţie, cantitatea emisă fiind egală cu cea
recepţionată (IE = IR);
 Situatii posibile
 Situaţia de maximă nedeterminare apare atunci
când probabilitatea semnalului tinde să fie
egală cu cea a zgomotului, astfel că,
aproximativ, în 50% din cazuri zgomotul se ia
drept semnal, iar în restul de 50% din cazuri
semnalul se ia drept zgomot.
 Situatii posibile
 Pierderea de informaţie este semnificativă,
punând destinatarul în mare dificultate în a
discerne între semnal şi zgomot. în fine, ultima
situaţie – critică – înseamnă dominarea
absolută a zgomotului asupra semnalului şi
compromiterea procesului comunicării,
pierderea de informaţie depăşind pragul
posibilităţii destinatarului de compensare şi
restabilire a identităţii mesajului emis.
 Conditii pentru o buna comunicare
(emitent )
 Astfel emitentul va trebui: (a) să organizeze
transmiterea semnalelor în aşa fel, încât, să
corespundă capacităţii de admisie şi de rezoluţie
(prelucrare) a destinatarului; (b) să codifice
mesajul cu ajutorul unui alfabet pe care-l
posedă şi destinatarul; (c) să organizeze fluxul
mesajelor în concordanţă cu regulile logico-
gramaticale ale „limbii“ în care se face
codificarea.
 Conditii receptor
 La rândul său, receptorul trebuie: (a) să cunoască
dinainte alfabetul şi limba în care se transmit
mesajele;
 (b) să posede modelele tezaurizate ale
combinaţiilor-cod prin care se transmit mesajele;
(c) să dispună de operatori de comparare a
combinaţiilor-cod primite şi de modelele sale
tezaurizate;
 (d) să posede un minimum de experienţă
anterioară în legătură cu conţinutul mesajelor
primite.
 Latura pragmatica a comunicarii
 Latura pragmatică a procesului comunicării
presupune stabilirea unei relaţii între mesajul
emis de sursă şi o anumită stare de necesitate
sau o sarcină de reglare a receptorului
(destinatarului).
 Evaluarea comunicarii
Comunicarea pune în evidenţă câteva caracteristici
după care o putem evalua, şi anume:
completitudinea, promptitudinea şi fidelitatea.
Completitudinea este dată de diferenţa dintre
cantitatea de informaţie emisă şi cea real transmisă
destinatarului: cu cât această diferenţă este mai
mică, cu atât comunicarea este mai completă, şi
invers.
 Promptitudinea comunicarii
Promptitudinea se măsoară prin durata dintre
momentul apariţiei necesităţii unui mesaj şi
momentul emiterii şi recepţionării lui. O
comunicare este considerată promptă dacă
mesajele pe care le vehiculează pot fi încă folosite
pentru atingerea obiectivului reglării; ea devine
depăşită, inoportună dacă mesajul se emite sau se
recepţionează prea târziu, după trecerea timpului
util.
 Fidelitatea comunicarii
 Fidelitatea exprimă gradul de corespondenţă pe
elemente de conţinut între mesajul emis şi cel
real transmis şi recepţionat de către destinatar.
Ea poate lua valori diferite, de la foarte înaltă
(corespondenţă între 85-100%), înaltă (75-85%),
medie (55-75%) slabă (40-55%), foarte scăzută
(sub 40%).
 Procedeul redundarii
 În desfăşurarea comunicării, pentru atingerea
nivelului corespunzător de fidelitate, se
recurge la procedeul redundării: dublarea sau
triplarea numărului de semnale (litere) în
codificarea mesajelor; repetarea de mai multe
ori a aceluiaşi mesaj; crearea unor raporturi de
condiţionare semantică între secvenţele
componente ale mesajului etc.
 Tipuri de comuicare
 Pe de altă parte, după natura substanţial-calitativă
a sistemelor relaţionate, comunicarea poate fi
omogenă (ambele sisteme având aceeaşi natură
substanţial-calitativă) şi heterogenă (un sistem de o
natură substanţial-calitativă, iar celălalt de o alta;
ex.: comunicarea om-maşină, om-animal etc.),
 fizică (ambele sisteme sunt entităţi fizice
neînsufleţite, – ex. comunicarea maşină-maşină în
angrenajele automatizate),
 biologică cu cele trei forme specifice ale sale –
vegetală, animală, umană.
 Limbaj si limba
 Astfel, din punct de vedere istoric, limbajul
precede limba; aceasta se constituie pe baza
dezvoltării aparatului fonator şi pe măsura
dezvoltării şi obiectivării structurilor
limbajului. Iniţial, limba există şi se manifestă
în forma limbajului oral interindividual.
 Limba –fenomenul social de comunicare prin
mijloace lingvistice (fonetice lexicale si
gramaticale )
 Limbaj –mecanism psihic individual constituit
ontogenetic de utilizarea limbii.
 Limbaj si limba
 Treptat, însă, limba se va detaşa relativ de
limbaj, constituindu-se într-o entitate specifică,
obiectivată prin intermediul unor sisteme de
semne grafice şi al unor reguli logico-
gramaticale de punere în corespondenţă cu
cuvintele orale şi de combinare în sintagme
purtătoare de mesaje.
 Limba-ontogenetic
 Din punct de vedere ontogenetic, limba
precede limbajul, ea prezentându-se
individului ca o realitate obiectivă, pe care el
trebuie s-o cunoască şi s-o asimileze pentru a
putea intra în relaţie adecvată de comunicare
cu semenii. Dacă nu s-ar stabili un asemenea
contact, dezvoltarea limbajului în plan
individual concret ar fi imposibilă
 Limba-instrumental functional
 Din punct de vedere instrumental-funcţional,
limba constituie o mulţime de bază (ừ),
constituită din următoarele „elemente“:
repertoriul de combinaţii-cod designative
(vocabularul), alfabetul (literele cu ajutorul
cărora se formează combinaţiile-cod sau
cuvintele) şi regulile gramaticale (care definesc
modul de combinare, de punere în
corespondenţă şi de utilizare a elementelor
vocabularului).
 Limbajul si limba
 Limbajul este o submulţime (E) ce se delimitează
în cadrul mulţimii de bază, aflându-se, de
regulă, în raport de incluziune faţă de aceasta.
Componenţa acestei submulţimi este homomorfă
componenţei mulţimii de bază (limbii).
Limbajul este un instrument activ de
comunicare întruchipat individual. El poate fi
considerat o particularitate a instrumentului
potenţial care este limba.
SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL LIMBAJULUI

 limbajul reprezintă modul în care se asimilează, se

integrează şi funcţionează limba la nivel
individual.
 El se subordonează procesului şi activităţii de
comunicare, comportamentului semiotic.
 Din punct de vedere psihologic şi psiho-fiziologic,
funcţia semiotică exprimă capacitatea parţial
înnăscută, parţial dobândită a omului de a folosi
semne sau simboluri (semnificanţi) ca „înlocuitori“
ai obiectelor (semnificate) şi de a efectua cu ajutorul
lor combinaţii şi transformări în plan mental.
Limbajul si comportamentul verbal
 Astfel, limbajul verbal nu are o manifestare în
sine, independentă, ci numai una integrată
manifestării unui proces psihic specific sau
altuia, unei activităţi sau alteia. Din punct de
vedere psihologic, limbajul verbal devine
mediator şi liant al diferitelor funcţii şi procese
conştiente şi subconştiente, el făcând posibilă
structurarea unui, tip nou de comportament,
specific uman – comportamentul verbal.
DETERMINAŢIILE LIMBAJULUI VERBAL

 Determinaţiile fizice externe pun în evidenţă

condiţiile şi proprietăţile pe cate trebuie să le
posede limbajul pentru a fi obiectiv practicabil
sau utilizabil ca instrument de codare şi
transmisie.
 Conditii de existenta a limbajului
 Prima condiţie este ca limbajul să se întemeieze
pe un alfabet alcătuit din semne (litere,
semnale) ca entităţi sensibile, posibil de emis şi
de receptat. Limbajul natural are la bază
alfabetul elaborat şi instituit social-istorie.
 Conditii de existenta a limbajului
 Pentru limbile indo-europene, volumul
alfabetului variază între 26-32 semne (litere);
pentru alte limbi (chineză, de exemplu), acest
volum este mult mai mare, de ordinul sutelor de
semne (litere). Alfabetul limbii române cuprinde
un număr total de 29 semne (incluzând ă, î, ş, ţ,
q, w, y). Orice alfabet este o mulţime de
elemente teoretic independente, adică, luate în
afara procesului real al comunicării ele au
aceeaşi probabilitate de apariţie.
 Determinaţiile relaţionalo-designative şi
combinatorice
 .Limbajul verbal nu se reduce la o mulţime
neordonată de elemente, a căror variaţie şi
dinamică se produc exclusiv după legile
hazardului.
 Limbaj si reguli gramaticale
 Primul nivel realizează prin aplicarea regulilor
gramaticale de ordin formal –fonetice,
morfologice şi sintactice.
 Regulile fonetice stabilesc corespondenţele dintre
sunetele articulate reprezentarea lor grafică. în
limba română, corespondenţa este univocă,
semnele grafice citindu-se aşa cum se scriu.
 Reguli morfologice
 Regulile morfologice vizează criteriile de
circumscriere şi identificare a cuvintelor luate
izolat şi de determinare a limitelor lor de
variaţie (flexia‚ ).Aceste reguli, subordonând pe
cele fonetice, dezvăluie parametrii de ordin
formal-extern ai cuvintelor „în calitate de
categorii modale ale limbii şi, implicit, ale
limbajului: substantive, adjective, verbe, adverbe,
pronume .
 Comunicarea verbala
 Comunicarea verbală interpersonală nu începe
însă chiar de la nivelul combinării sunetelor în
cuvinte, ci de la cel al combinării cuvintelor
într-un enunţ – propoziţie, frază, discurs (chiar
limbajul copilului mic debutează cu combinaţii
de sunete – silabe, grupe de silabe). Elemente
de bază ale actului verbal devin cuvintele, care
se iau ca entităţi deja elaborate, ce trebuie fixate
ca atare în mecanismele memoriei verbale.
Determinaţiile de conţinut a limbajului –
structura semantică
 Analiza psihologică a limbajului ar fi total
insuficientă şi irelevantă dacă s-ar opri doar la
funcţionarea lui ca „sistem formal“ neutru.
Pentru a fi completă şi mai ales adecvată, ea
trebuie să se centreze asupra conţinutului
informaţional al cuvintelor şi propoziţiilor. în
acest caz, limbajul devine nu doar un sistem de
semne în sine, ci un sistem de semne cu
semnificaţie, cu valoare designativă reală.
 Limbajul sistem de semne
 Există frecvent situaţii relativ ambigui, când
acelaşi obiect este desemnat prin mai multe
cuvinte sau când un cuvânt desemnează
concomitent mai multe obiecte.
 De aici decurg două aspecte psihologice
importante pentru însuşirea şi utilizarea
limbajului verbal:
 Limbajul
 a) relativa libertate în stabilirea legăturii
cuvântului cu conţinutul informaţional (la
copilul mic, până la 3 ani, devine logică
tendinţa de a lega de un anumit cuvânt o gamă
eterogenă de conţinuturi informaţionale –
obiecte –‚ altele decât le are în vedere adultul,
sau de îngustare designativă, până la a lega un
cuvânt exclusiv de un singur eveniment
concret, deşi la adult cuvântul respectiv are o
valoare semantică extinsă, generalizatoare);
 Limbaj si polisemie
 ) polisemia – în jurul unuia şi aceluiaşi cuvânt
gravitează o întreagă constelaţie de semnificaţii.
 Rezultă că tezaurul semantic individual este o
aproximare, de un nivel mai înalt sau mai scăzut,
a tezaurului obiectiv al limbii şi o oglindă fidelă a
experienţei personale de comunicare.
 Limbajul nu este, aşadar, doar un sistem formal-
sintactic, ci şi un sistem semantic, care pune în
evidenţă o organizare ierarhizată de tip
arborescent şi concentric (M. Golu, 1975).
 Limbaj si cuvant
 Unitatea structurală de bază o constituie
cuvântul, care poartă în sine cea mai redusă
cantitate semantică de informaţie. Din relaţionarea
după criterii de conţinut (semantice) a două
sau mai multe cuvinte se obţin structuri
semantice de nivel din ce în ce mai înalt, cu
încărcătură informaţională progresiv
crescătoare, trecându-se succesiv de la
determinări cantitativ-descriptive, la expresii
explicativ-interpretative.
VERIGILE FUNCŢIONALE ALE LIMBAJULUI VERBAL

 Ca formă specifică a activităţii de comunicare,

limbajul verbal este organizat şi funcţionează
după principiul input-output în cadrul lui
delimitându-se trei verigi principale:
 a) veriga aferentă (recepţia)
 b) veriga eferentă (emisia);
 c) veriga de autoreglare de tip feed-back şi feed-
befor.
 Veriga aferenta
 a) Veriga aferentă (recepţia) este cea cu care se
şi începe, în ontogeneză, formarea sistemului
verbal de comunicare.
 nivelul fonetic elementar, care asigură
constituirea modelelor interne ale sunetelor
limbii, ca invarianţi ce permit recunoaşterea şi
identificarea categorială a acestora, în pofida
varierii intensităţii, înălţimii şi timbrului cu
care sunt exprimate;
 Veriga aferenta
 nivelul fonetic secvenţial, prin care se asigură
formarea modelelor interne ale cuvintelor ca
etaloane de comparaţie şi identificare a
cuvintelor recepţionate,
 nivelul fonetic structural-supraordonat, în cadrul
căruia se stabilesc repere pentru recunoaşterea
identităţii propoziţiilor;
 Veriga aferenta
 nivelul decodării semantice, care permite
formarea şi consolidarea legăturii dintre
cuvinte şi conţinuturile informaţionale
determinate de reflectarea obiectelor şi
fenomenelor externe, devenind posibilă
înţelegerea fluxurilor orale.
 Veriga aferenta
 Veriga aferentă auditivă a limbajului
presupune elaborarea unui nou subsistem
funcţional – auzul verbal sau fonematic – în
raport cu o anumită realitate lingvistică: limba
maternă sau limba străină care constituie obiect
de învăţare.
 Veriga aferenta auditiva
 nivelul figural elementar, în cadrul căruia se constituie
modelele interne „imagistice“ ale literelor
corespunzătoare sunetelor limbii
 nivelul figural secvenţial, care constă în stabilirea
legăturilor integrative între imaginile singulare ale
literelor şi în structurarea imaginilor seriale ale
cuvintelor, pe baza cărora devine posibilă percepţia
integrată (cuvântul ca unitate);
 nivelul integrării seriale supraordonate, pentru asimilarea
într-o structură unitară a propoziţiei sau frazei;
 nivelul decodării semantice, care asigură medierea legăturii
dintre cuvântul scris şi conţinutul informaţional.
 Veriga eferenta
 componenta motrică, ce rezidă în capacitatea
subiectului de a efectua mişcări cu aparatul
fono-articulator şi buco-facial, precum
membrele superioare, care sunt instrumentele
principale prin care se finalizează „output-ul“
sistemului verbal – oral şi scris;
 Veriga eferenta
 componenta constructiv-praxică, prin intermediul
căreia se asigură selectarea mişcărilor singular-
secvenţiale şi integrarea lor în scheme logice,
corespunzătoare caracteristicilor fonetice ale
sunetelor limbii şi formei grafice literelor
alfabetului prin care se reprezintă sunetele.
 Veriga de autoreglare
 Se reglează, corespunzător situaţiei de
comunicare date, parametrii cantitativi ai
verigii eferente – viteză, intensitate, tempou,
ritm etc. De asemenea, prin conexiune
anticipativă (feed-before), se realizează
cursivitatea vorbirii şi a scrierii, fiecare
secvenţă parcursă acţionând ca semnal selector
şi declanşator al secvenţei următoare.
 FUNCŢIILE LIMBAJULUI VERBAL

 a) funcţia expresiv-emoţională, prin care se

obiectivează trăirile şi atitudinile subiectului;
 b) funcţia conativă, prin care se exercită
influenţa asupra celor din jur;
 c) funcţia referenţială, designativă sau cognitivă
prin care cuvintele desemnează conţinutul
activităţii de cunoaştere.
 Functii ale limbajului
 A. Ombredane (1951) cinci functii ale
limbajului .
1.Funcţia afectivă derivă din integrarea
limbajului la nivelul sferei emoţionale. Ea
constă în exprimarea spontană, involuntară sau
deliberată, voluntară a conţinutului şi
semnului trăirilor emoţionale şi pulsiunilor.
 Functia ludica
 Această funcţie se manifestă de timpuriu în
copilărie, în forma repetiţiilor ritmate,
ajustărilor şi contrastelor fonetice,
combinaţiilor de efect. La vârsta adultă, jocul
verbal devine o modalitate curentă de
distracţie: schimbul de glume, de vorbe de duh,
construcţii de cuvinte şi expresii, corelări
fonetice şi semantice, ca modalitate de
procurare a unei stări de bună dispoziţie sau a
unei satisfacţii intelectuale
 Functia practica
 Funcţia practică este menită să declanşeze, să
faciliteze şi să conducă acţiunea colectivă prin
colaborare sau rivalitate.
 Ombredane susţine că limbajul practic se regăseşte

şi conduita individuală, sub forma: autocomenzii –

de automobilizare sau de autointerdicţie,
-a blamării şi aprobării de sine,
-a vorbirii ritmice, sincopate care marchează
momentele acţiunii şi-i relevă articulaţiile etc.Este de
fapt subsumata functie reglatoare .
 Functia dialectica
 Funcţia dialectică rezidă în utilizarea formală a
limbajului, care nu se centrează pe descrieri şi
povestiri, ci pe formarea şi desfacerea
combinaţiilor simbolice abstracte, expresia ca
mai elocventă a acestei functii fiind algebra
 Functia reglatoare
 Se realizează în două planuri: intern şi extern.
 În plan intern, limbajul devine factor esenţial
de autoreglare a organizării
psihocomportamentale proprii a individului.
 Functia autoreglatoare
 Indemnuri :„trebuie să merg în cutare loc“, „trebuie
să mă stăpânesc“, „trebuie să ripostez“ etc., etc.),
autoîncurajări („nu mă dau bătut“, „să mai încerc o
dată“, „o să reuşesc“, „am trecut peste greutăţi şi
mai mari“ etc.), autorecompense („bravo“, „foarte
bine", „am dovedit ce pot“, „aşa o să procedez şi în
viitor“ etc.), autosancţiuni („aşa-mi trebuie“, „n-am
făcut ce mi-am propus, nu merit am cutare lucru“,
„aşa-mi trebuie, să mă învăţ minte“ etc.), autoblamări
(„sunt un prost“, „sunt un om de nimic“, „nu sunt în
stare nimic“, „sunt un nemernic“, „sunt un laş“ etc.).
 Functia heteroreglatoare
 În plan extern, funcţia reglatoare a limbajului
constă influenţarea modelarea atitudinilor şi
conduitelor celor din jur, în funcţie de şi
aşteptările noastre.
 Având în vedere că orice relaţie interpersonală
este îmbrăcată într-o haină verbală şi este
mediată prin limbaj, cuvântul se impune ca
principal mijloc de influenţare reciprocă.
 FORMELE LIMBAJULUI
VERBAL
 Limbajul extern este adresat cu precădere unor
destinatari din afară. El se realizează în două
forme: limbajul oral şi limbajul scris.
 Forme ale limbajului extern
 Solilocviul înseamnă vorbirea cu voce tare cu noi
înşine. în mod normal, această formă de
manifestare a limbajului oral se întâlneşte la
copil (până la 5 ani), prin care se exteriorizează
intenţiile şi se consemnează desfăşurarea
secvenţelor activităţii curente:
 La adult, vorbirea cu sine însuşi apare doar
situaţional, ca, de exemplu, în cazul izolării mai
îndelungate de contactul cu cei din jur, sau în
stări patologice, de blocare a mecanismelor de
control ale limbajului intern-logoreea.
 Limbaj extern -monolog
 Monologul presupune existenţa unui destinatar
extern, care să recepteze fluxul mesajelor fără a
replica după fiecare secvenţă (propoziţie), ci,
posibil, doar la sfârşit. De regulă, monologul
este centrat pe o anumită temă şi el are ca
obiectiv informarea-instruirea (cum este, de
pildă, discursul politic sau predica religioasă)
sau, în fine, relaxarea sau catarzisul (cum se
întâmplă în poezie şi teatru).
 Dialogul
 
 Dialogul este forma cea mai frecventă de
realizare a limbajului oral. El se desfăşoară prin
alternarea poziţiilor celor doi termeni ai relaţiei
de comunicare – emitentul şi receptorul – şi are
caracter de schimb reciproc de mesaje. în
înlănţuirea acestora, se poate face distincţie
între mesaj inductor (provocativ), care porneşte
de la emitent, şi mesaj răspuns, care vine din
partea receptorulul.
 Limbajul scris
 Limbajul scris se realizează prin codarea
mesajelor orale în formă grafică. El apare mult
mai târziu decât cel oral, atât în cursul evoluţiei
istorice, cât şi în ontogeneză