PROCESUL DE COMUNICARE

Comunicarea lingvistică, ca esenţă a limbii şi ca expresie a caracterului ei social,

implică trei categorii de acte1: un act locuţional (înlănţuirea în enunţ a semnelor
lingvistice, în legătură cu articularea „informaţiilor” de comunicat); un act ilocuţional
(enunţarea textului presupune şi realizarea conţinutului enunţat); un act perlocuţional
(locutiorul are anumite intenţii asupra interlocutorului
Procesul de comunicare presupune emiterea şi primirea de mesaje între vorbitori
care folosesc acelaşi cod lingvistic. Dacă comunicarea se realizează între vorbitori care
aparţin unor comunităţi lingvistice diferite, de comun acord, se foloseşte o limbă
cunoscută de ambele părţi.
Elementele care fac parte din procesul de comunicare lingvistică sunt eterogene
atât ca natură, cât şi sub aspectul rolului pe care îl au protagoniştii: emiţătorul şi
receptorul, cu poziţii simetrice faţă de mesaj; limba, pe care trebuie să o cunoască ambii
protagonişti; canalul de transmitere (considerat a fi o cauză a alterarii mesajului); mesajul
lingvistic.
Emiţătorul este, la modul general, un obiect capabil să transmită informaţii, iar în
comunicarea verbală este o persoană care este simultan creatorul şi extecutantul
mesajului. Emiţătorul este şi un codificator, întrucât el selecţionează din interiorul
codului semnele şi le combină pentru transmiterea mesajului: sub acţiunea stimulilor,
procesele dezvoltate în creier sistematizează elementele extralingvistice în elemente
lingvistice structurate, codificate cu ajutorul regulilor prestabilite existente în memorie
(reguli fonologice, gramaticale, semantice).
În simetrie cu emiţătorul mesajului se află receptorul, care, la modul general,
implică aparatul care primeşte şi decodează mesajul; în comunicarea verbală naturală,
receptorul este o persoană care repune mesajul în echivalenţele corespunzătoare celor
care au stat la baza construirii lui. Decodificarea, mergând de la sunet spre sens, se face
la nivelul receptorului destinatar propriu-zis, creierul uman, care caută „în memorie”
elementele selecţionate de către emiţător şi reconstituie mesajul.
Contextul sau referentul este sesizabil de către receptor şi poate fi fie verbal, fie
capabil de a fi verbalizat.
Mesajul sau structura discursului reprezintă ansamblul de informaţii pe care
emiţătorul încearcă a-l transmite servindu-se de un semnal sau de o secvenţă de
semnale.
Codul cuprinde un sistem de semne specifice şi un ansamblu de reguli de
combinare a acestora. În limbile naturale, codul este constituit din foneme, morfeme şi
regulile de combinare a acestor elemente între ele. Limba reprezintă un cod specific care
se formează şi se dezvoltă în strânsă legătură cu dezvoltarea societăţii. În limbă,

1Avem în vedere distincţia pe care AUSTIN 2005: 95-107 o face între: actul locutoriu (actul de a spune
ceva), actul ilocutoriu („performarea unui act în spunerea a ceva”), actul perlocutoriu („ceea ce facem să
se întâmple sau obţinem prin spunerea a ceva”).
codificarea constă în trecerea de la elementele de ordin semantic la cele de expresie sau,
în terminologia lui Ferdinand de Saussure, în trecerea de la planul conţinutului la planul
expresiei.
Pe cale experimentală s-a stabilit că în creierul-sursă au loc mai multe trepte de
codificare: în prima fază, conţinutul extralingvistic se codifică în unităţi discrete (foneme);
apoi, secvenţele de foneme se structurează gramatical şi semantic, în acord cu codul
lingvistic păstrat în memorie, iar la următoarele se structurează secvenţe din ce în ce mai
mari.2
Contactul presupune canalul fizic sau mijlocul prin care semnalele sunt transmise
(aerul, un cablu, o legătură radiofonică etc.) şi conexiunea psihologică între emiţător şi
receptor, ceea ce permite stabilirea şi menţinerea comunicării.
Roman Jakobson încadrează toţi aceşti factori în următoarea schemă:

CONTEXT
EMIŢĂTOR ___________ MESAJ ___________RECEPTOR
CONTACT
COD
O reprezentare mai complexă care reprezintă modalitatea de realizare a actului vorbirii
este cea pe care am preluat-o din Cursul de lingvistică generală al lui Saussure3:

A B

Saussure susţine că actul de comunicare presupune existenţa a cel puţin doi indivizi,
acesta fiind numărul minim pentru ca circuitul să fie complet.
“Punctul de plecare al circuitului se află în creierul unuia, de exemplu al lui A, unde faptele
de conştiinţă pe care le numim concepte sunt asociate cu reprezentările semnelor lingvistice
sau cu imaginile acustice ce servesc la exprimarea lor. Să presupunem că un concept dat
declanşează în creier o imagine acustică corespunzătoare: este un fenomen în întregime
psihic, urmat la rândul său de un proces fiziologic: creierul transmite organelor fonaţiunii un
impuls corelativ imaginii; apoi undele sonore se propagă din gura lui A la urechea lui B: este
un proces fizic. După aceea, circuitul se prelungeşte în B într-o ordine inversă: de la ureche la
creier, transmisie fiziologică a imaginii acustice; în creier, asociere psihică a acestei imagini
cu conceptul corespunzător. Dacă B vorbeşte la rândul său, acest nou act va urma – de la
creierul său la cel al lui A – exact acelaşi drum ca şi primul şi va trece prin aceleaşi faze
succesive, pe care le vom figura după cum urmează”4:

2OANCEA 1976: 41.

3SAUSSURE 1998: 38.
4SAUSSURE 1998: 38.
 Sintetizând demonstraţia lui Saussaure, procesul de comunicare poate fi interpretat
astfel: la vorbitorul A, conceptul dat declanşează în creier imaginea acustică echivalentă
(fenomen psihic); creierul transmite organelor de articulare impulsul corelativ imaginii
(proces fiziologic); undele sonore se propagă de la gura lui A către urechea lui B (proces
fizic).
La vorbitorul B, circuitul se prelungeşte invers: transmiterea fiziologică a imaginii
acustice de la ureche la creier şi asocierea psihică a acestei imagini cu conceptul
corespunzător în creier.
Pentru a comunica, emiţătorul şi receptorul trebuie să aibă aceeaşi competenţă
lingvistică, adică să stăpânească acelaşi inventar şi aceleaşi reguli, cu care pot să producă
şi să înţeleagă un număr infinit de enunţuri, pe care nu le-au mai formulat şi nici nu
le-au mai auzit vreodată. Competenţa lingvistică, achiziţie socială a fiecărui vorbitor, se
dezvăluie numai mediat, prin performanţă lingvistică, adică prin manifestarea
competenţei în acte concrete de vorbire, adică prin capacitatea de a produce şi de a
înţelege efectiv un număr dat de enunţuri5.
Competenţa6 şi performanţa, două concepte introduse de gramatica generativă,
corespund distincţiei saussuriene limbă – vorbire, şi reprezintă ipostaze ale generalului şi
particularului; altfel spus, competenţa reprezintă sistemul, iar performanţa este
actualizarea acestuia.
Performanţa lingvistică depinde nu numai de competenţa lingvistică, de stăpânirea
limbii ca sistem, ci şi de gradul de cultură, de sensibilitatea protagoniştilor, de relaţia
dintre emiţător şi receptor, de factorii care contribuie la o utilizare mai eficientă a limbii.
Sub aspect lingvistic, emiterea mesajului presupune o codificare a elementelor sale,
operaţie prin care, în urma unui stimul, vorbitorul alege şi aranjează într-un anume
mod, aplicând regulile de îmbinare, o serie de unităţi din mulţimea reprezentată de
codul sau limba întrebuinţată.
Alegerea şi aranjarea unităţilor se face la intersecţia dintre planul paradigmatic şi
planul sintagmatic. Vorbitorul îşi structurează enunţul nu numai în funcţie de ce
comunică, ci şi de cum şi cui comunică, aspecte sociolingvistice care presupun: alegerea
registrelor, a formulelor de politeţe, a frazeologiei, a unei atitudini adecvate faţă de

5 POTTIER 1974: 23.

6BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. competenţă: „Competenţa se defineşte în opoziţie cu performanţa, care
presupune actualizarea competenţei prin uz lingvistic. [...] Competenţa vorbitorilor unei limbi explică atât
posibilitatea acestora de a produce şi de a înţelege un număr infinit de enunţuri noi, cât şi capacitatea lor
intuitivă de a distinge enunţurile gramaticale de cele negramaticale. [...] Competenţa comunicativă include
o latură socială, variind în funcţie de diversele subgrupuri care compun o anumită comunitate lingvistică.”
interlocutor: ordin, rugăminte, avertisment etc.
Felul diferit de comunicare, în funcţie de factorii enumeraţi anterior, are în vedere
nu atât conţinutul, structura de adâncime, cât mai ales, planul expresiei, structura de
suprafaţă7.
În spaţiul dintre emiţător şi receptor, spaţiu numit canal de transmisie, mesajul,
îndeosebi cel sonor, suferă influenţa unor factori externi (zgomote). Necesitatea de a
evita erorile de transmisie, de a permite detectarea lor şi de a face posibilă comunicarea
în condiţiile existenţei perturbaţiilor, impune existenţa unei cantităţi suficiente de
redundanţă:
„Necesităţile practice ale comunicării cer ca forma lingvistică să fie constantă şi, pe toate
planurile, cât se poate de redundantă”.8
Redundanţa, termen preluat din teoria informaţiei şi pus în circulaţie de cercetările
de lingvistică matematică, este consumul suplimentar de mijloace menite să conserve
informaţia prin creşterea previzibilităţii alegerii unităţilor componente ale mesajului 9.
De exemplu, în sintagma fată frumoasă, observăm, mai întâi, valoarea de ’feminin,
singular’ a desinenţei -ă a substantivului fată, ceea ce impune (conform regulii
acordului) apariţia după tema adjectivală frumoas- a morfemului – ă care exprimă ideea
de ’feminin, singular’; dacă, din diverse motive, mesajul s-ar deteriora pe această
porţiune, comunicarea s-ar produce totuşi, pentru că în tema adjectivului s-a produs şi
alternanţa fonetică o/oa, care în limba română ajută la exprimarea genului feminin.
Partea mesajului care poate fi reconstituită uşor, datorită cunoaşterii contextului
anterior, constituie partea redundantă.
Redundanţa diferă de la o limbă la alta şi chiar de la o epocă la alta în cadrul
aceleiaşi limbi: să se compare propoziţia engleză My house is beautiful, unde my şi
beautiful nu au desinenţă de feminin, cu propoziţia românească Casa mea e frumoasă,
unde secvenţele subliniate sunt redundante, întrucât cunoscându-se că substantivul casă
e un substantiv feminin, desinenţele adjectivelor sunt imediat predictibile.
Limitele comunicării prin limbaj. Pentru înţelegerea problemei, trebuie avut în
vedere raportul dintre limbă (langue, cod, sistem) şi vorbire (parole, mesaj, proces) ca
opoziţia general – particular, abstract – concret.
„Ca o expresie a contradicţiei dintre caracterul particular, concret al oricărui mesaj şi
caracterul general, abstract al codului folosit este şi faptul că prin limbaj oamenii nu pot

7Structura de adâncime şi structura de suprafaţă sunt două concepte de bază în gramatica

generativ-transformaţională. v. BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. adâncime: „În modelul generativ
standard (Chomsky, 1965), structura de adâncime este concepută sintactic, reprezentând, sub forma
indicatorilor sintactici, structurile de constituenţi în termeni de categorii sintactice.”
Pentru detalii v. BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. suprafaţă: „[...] structura de suprafaţă reprezintă
nivelul mai puţin abstract, mai apropiat de structurile sintactice observabile, incluzând anomalii
sintactico-semantice de tipul omonimiei sintactice, al sinonimiei sintactice, al elipsei. Rezultă din
aplicarea regulilor de trasnformare, care convertesc structurile de bază / de adâncime în structuri de
suprafaţă.”
8 MARTINET 1970: 232.
9 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. redundanţă.
 transmite toate datele experienţelor lor, sau, altfel spus, că există diferenţe între mesajul
codificat şi cel decodificat, că acelaşi cuvânt (să zicem, acasă) are unele semnificaţii diferite de
la un vorbitor la altul. Pentru fiecare, acasă înseamnă ’la casa unde locuieşti’, dar şi altceva, în
plus, deosebit de la vorbitor la vorbitor, legat de casa anumită în care locuieşti, întâmplările
petrecute în ea etc.“ 10.
Se probează astfel adevărul că „limbajul nu este şi nici n-a putut fi vreodată notaţia
completă a ceea ce se petrece în mintea noastră“.
Bloomfield11, unul dintre lingviştii care au studiat limitele comunicabilităţii
lingvistice, utilizează pentru valorile suplimentare pe care le capătă semnificaţia unui
cuvânt, termenul conotaţie; conotaţiile variază de la un individ la altul şi dintr-un
moment în altul, şi nu pot fi sesizate decât în relaţie cu termenul denotaţie, asupra căruia
există, în general, acordul celor care îl folosesc. Aşadar, conţinutul unei semnificaţii se
defineşte prin verificări practice şi sociale, adică prin referinţă la fenomene public
confruntabile de către vorbitor şi auditoriul său, de unde deducem că există diferite
grade de realizare a comunicării.
În funcţie de situaţiile în care se poate desfăşura comunicarea (vorbitorul şi
ascultătorul se cunosc sau nu se cunosc, au sau nu experienţe identice sau asemănătoare
despre obiectul comunicării, obiectul este sau nu prezent), înţelegerea poate fi aproape
totală (situaţiile pozitive) sau parţială (situaţiile negative).

BIBLIOGRAFIE:
BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 = Angela Bidu-Vrănceanu et alii, Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, Editura
Nemira, Bucureşti.
AUSTIN 2005 = John Langshaw Austin, Cum să faci lucruri cu vorbe, (ed. engl. How to do things with words,
1962, traducere din engleză de Sorana Corneanu), Editurea Paralela 45, Bucureşti, 2005, p. 95, 107.
COJA 1971 = Ion Coja, „Limitele comunicabilităţii prin limbaj“, în Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald
(redactori responsabili), Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei RSR, Bucureşti, p. 174-180.
MARTINET 1970 = André Martinet, Elemente de lingvistică generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 232.
OANCEA 1976 = Eugeniu Oancea, Analiza şi sinteza vorbirii, Bucureşti, p. 41.
POTTIER 1974 = Bernard Pottier, Linguistique générale, Paris, p. 23.
SAUSSURE 1998 = Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, p. 38.
TLG 1971 = Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald (redactori responsabili), Tratat de lingvistică generală, Editura
Academiei RSR, Bucureşti, p. 174-180.

10 COJA 1971:174-180.
11 Bloomfield, Language, Londra, 1955, p. 155 apud TLG 1971: 175.