SCENARIU

Compoziţie literar-muzicală
Omagiu “Poetului Nepereche” MIHAI EMINESCU

Prezentator: 

Despre Eminescu s-a spus totul. Despre Eminescu nu s-a spus

nimic. Cei care l-au citit şi cei care nu l-au citit deloc, au susţinut că
Eminescu este Mare. Pe când el este Unic. O literatură care are pe un
Haşdeu, pe un Creangă sau Cogălniceanu, nu poate să nu aibă şi pe un
Eminescu. Un popor care îl are pe Eminescu nu poate fi sărac. Eminescu
ne-a făcut bogaţi prin naştere. Bogaţi prin faptul că-i aparţinem. Bogaţi
prin faptul că ne aparţine. Ce noroc de noi că suntem atât de bogaţi: îl
avem pe Eminescu.
Acest spectacol este închinat aniversării de 171 de ani de la
naşterea Luceafărului literaturii noastre – Mihai Eminescu. Vom poposi
în miraculoasa şi minunata „Lume Eminescu”, fiindcă „poetul şi-a muiat
pana în eternitate pentru a aşterne gânduri îngemănate cu Dumnezeirea”.
Născut în zodia lui Hristos, şi-a trecut destinul tot printr-o continuă
săptămînă a patimilor, copiind involuntar destinul Ţării. Iubirea de Patrie
era pentru Eminescu un sentiment de cea mai înaltă probă pentru fiecare
om. Adevărata dragoste de patrie nu se declară prin cuvinte, ci se
adevereşte prin fapte. Acest model de comportamentmoral şi sentiment
profund este zugrăvit în “Scrisoarea a III”.
Eminescu a avut deosebita sensibilitate de a citi în stele destinul
Luceafărului, a citi în inima frunzei soarta codrilor de aramă şi a pădurii
de argint. Inegalabile pagini din cartea sublimă a naturii realizează
poetul în versurile sale.
Fiind băiet, păduri cutreieram.
             Si ma culcam ades langa izvor…

Pana lui Eminescu a avut marele dar de a aşterne pe hârtie versuri

de o muzicalitate şi de o frumuseţe copleşitoare. O bună parte din
versurile lui Eminescu au devenit cîntece populare şi se cîntă de ani de
zile prin sate, oraşe, evenimente private. Pe parcursul spectacolului
nostru veţi audia unele din romanţele poetului iubit.
Vezi, randunele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
 S-aseaza bruma peste vii –
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

Eminescu este poetul care le-a dorit oamenilor din toată inima o
mare fericire şi a încercat să le-o ofere în spaţiul operelor sale. De aceia,
în orice poezie lirică întâlnim o lume mică ce reflectă întreaga poveste a
vieţii umane, care este, în primul rînd, o poveste a marii iubiri. Iubirea
lui e acea azimă caldă pe care o împarte mamei, iubitei, naturei. Lirica
lui e acel buchet de poezii pururea proaspete, clătite în roua diamantină a
lunii, în răcoarea izvoarelor potopită de ninsoarea bălaie a florilor de tei.
Deci, să poposim în lirica emenesciană.
Seara pe deal buciumul suna cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapara-n cale,
Apele plang, clar izvorand in fantane;
Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine

Poetul basarabean, Grigore Vieru, ne-a lăsat un “Legământ”, care

ne aduce aminte în fiecare zi de Mihai Eminescu:

Ştiu: cândva, la miez de noapte,

Ori la răsărit de Soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale.
 
Am s-ajung atunce, poate,
La mijlocul ei aproape.
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recile-mi pleoape.
 
S-o lăsaţi aşa deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n-a reuşit nici tata.
 
Iar de n-au s-auză dânşii
Al străvechii slove bucium,
Aşezaţi-mi-o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium.