MĂSURĂ EXTRAŞCOLARĂ

Simpozion literar-ştiinţific
În memoria lui Grigore Vieru și Mihai
Eminescu
Sufletul şi inima românilor

prof. Popa Mariana

L.T.” Ștefan cel Mare” s.Molovata

2018
 Scenariu didactic

Cătălina :Pe când apunea ziua naşterii a lui Mihai Eminescu, răsărea ziua morţii a lui Grigore Vieru. Clipa
nefericită pentru neamul nostru a venit în noaptea de 18 ianuarie 2009, când Grigore Vieru , cel care s-a
situat mereu în umbra lui M.Eminescu a ajuns alături de poet. Fiind fibră din fibră eminesciană şi eminescian
până în adâncul fiinţei, Grigore Vieru spunea: „ Noi n-am rămas la Eminescu, noi am ajuns la Eminescu,
la Eminescu nu se rămâne la Eminescu se ajunge.”

Evelina :Astăzi când este alături de M.Eminescu, nu ne rămâne decât să-i urmăm povaţa. Grigore Vieru este
viu precum este viu M.Eminescu prin creaţia sa lăsată moştenire, prin cărţile sale, care se vor edita şi se vor
reedita mereu, prin melodiile-şi poezii fredonate din leagănul copilăriei şi până la adânci bătrâneţe.

Cătălina : – Numele şi prenumele?

G. Vieru : – Eu
Evelina : - Anul de naştere?
G. Vieru : - Cel mai tânăr an când se iubeau părinţii mei.
Cătălina : – Originea?
G. Vieru : - Seamăn dealul acel din preajma codrilor. Ştiu toate doinele.
Evelina : – Profesiunea?
G. Vieru : - Îmi iubesc plaiul.
Cătălina : – Părinţii?
G. Vieru : - Am numai mamă.
Evelina : – Numele mamei?
G. Vieru : - Mama.
Cătălina : – Ocupaţia ei?
G. Vieru : - Aşteaptă.
Evelina : – Ai fost supus judecăţii vre-o dată?
G. Vieru : – Am stat nişte ani închişi în sine.
Cătălina : – Rubedenii peste hotare ai?
G. Vieru :– Da. Pe tata. Îngropat în pământ strain, Anul 1945.
Evelina : – Tema războiului trece ca un fir roşu în creaţia dumneavoastră.
G. Vieru : – Războiul ne-a dus foarte multă durere. I-a rănit adânc sufletul mamei mele.

Război -
Ori de câte ori
Vedea un pom înflorit,
Ostaşul acela
Se închina cucernic
Frumuseţii lui albe,
Rugându-se şi cerându-i
Iertare c-a tras în oameni.
„Poate că este
Chiar Dumnezeu
Coborât pe pământ,
Îţi zicea,
Dar nici el chiar
Nu poate opri
Furia umană”.
Soldatul acela
Va ajunge poet
Dacă nu va muri.
Sau va avea mulţi copii.
Pentru că totuna este:
Să vezi lumea poetic, ori
Să creşti mulţi copii.

Cămaşele -
A fost război.
Ecoul lui Încotro ţineţi calea
Neauziţi, nesimţiţi?
Spre toamnă, poete,
Spre galbenul ei liniştit,
Generale!
Stau înfipte în glob
Săbioarele
Ca în pieptul pernuţei
Acele.
Ce mai cârpim azi,
Omule?!
Cămaşa verde
A verii,
Cămaşa albă
A iernii,
Rupte şi una şi alta?!
Pământul zdrenţuit
De puhoaie,
Spintecat de cutremure?!
Sufletul rănit?!
Stau înfipte în glob
Săbioarele.
Şi-aproape că
Nu mai e loc
Pentru pana poetului.
Şi-acum mai este viu.
Cămăşi mai vechi, mai noi –
Amară amintire de la fiu.
De-atâtea ori fiind
Pe la izvor spălate,
S-a ros de-acum uzorul
Şi, alb, bumbacul
S-a rărit în spate
Şi nu le-a îmbrăcat de mult
Feciorul.
Cămăşi mai vechi, mai noi –
A fost război.
Ci maica lui
De ani prea lungi de-a rândul
Tot vine la izvoare:
Ea şi gândul.
Şi iar luând cămăşile în poală,
De cum ajunge sâmbăta,
Le spală.
Căci mâine
Fac băieţii horă-n sat,
Şi fete multe-s:
Câte-n flori albine.
Şi-atunci băiatul ei, cel drag băiat,
Cu ce se-mbracă, bunul,
Dacă vine?
Cămaşa ta e la fel
Cu cea a soldatului,
Ah, firule de iarbă,
Cum de nu bocăneşti pământul cu talpă
Şi tu,
Cum de n-ai şi tu general
Fiind la fel îmbrăcat
Ca soldatul?
Cum de-ţi păstrezi mirosul,
Frumosul tău miros de iarba?
Cum de nu miroşi
A bocanc, bunăoară,
A bocanc mărşăluind?
Încotro, soldăţeilor verzi,
Subţireilor?
Încotro ţineţi calea
Neauziţi, nesimţiţi?
Spre toamnă, poete,
Spre galbenul ei liniştit,
Generale
Stau înfipte în glob
Săbioarele
Ca în pieptul pernuţei
Acele.
Ce mai cârpim azi,
Omule?!
Cămaşa verde
A verii,
Cămaşa albă
A iernii,
Rupte şi una şi alta?!
Pământul zdrenţuit
De puhoaie,
Spintecat de cutremure?!
Sufletul rănit?!
Stau înfipte în glob
Săbioarele.
Şi-aproape că
Nu mai e loc
Pentru pana poetului.

Cătălina : – La baza operei poetice a lui G. Vieru şi M. Eminescu stau trei motive simboluri: mama,
pământul, iubirea. Fiecare poezie, fiecare vers poetul le sapă în adânc până ajunge la râvnita apa vie a
adevăratei inspiraii poetice.

G. Vieru : –
Mai bun noroc şi-avere
Mai mare eu nu am
Decât în suflet, graiul,
Acestui paşnic neam
Primeşte-l sfânt, copile,
Căci el, ţi-e moştenirea
Şi sapă-l pân-la lacrimi
Păzindu-i strălucirea.

Cântecul Pentru ea

În limba ta -
In aceeasi limba
Toata lumea plange,
In aceeasi limba
Rade un pamant.
Ci doar in limba ta
Durerea poti s-o mangai,
Iar bucuria
S-o preschimbi in cant.
In limba ta
Ti-e dor de mama,
Si vinul e mai vin,
Si pranzul e mai pranz.
Si doar in limba ta
Poti rade singur,
Si doar in limba ta
Te poti opri din plans.Iar cand nu poti
Nici plange si nici rade,
Cand nu poti mangaia
Si nici canta,
Cu-al tau pamant,
Cu cerul tau in fata,
Tu taci atuncea
Tot in limba ta.

O, mamă…–
O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;

 Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu…
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă împreună va fi ca să murim,

Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu…
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

Graiul meu -
Drag îmi este graiul
Ca un cer cu stele,
Vorbe mângâioase:
Neamuri ale mele.
Graiul meu, graiul meu,
Ca un cer cu stele,
Graiul meu, graiul meu,
Neamuri ale mele!
Ia vezi tu ce sunet,
Ce mireasmă are!
Parcă-nfloare teiul,
Parcă trec izvoare!
Graiul meu, graiul meu,
Ce mireasmă are!
Graiul meu, graiul meu,
Parcă trec izvoare!

Frumoasa-i limba noastra –

Pe ramul verde tace
O pasare maiastra,
Cu drag si cu mirare
Asculta limba noastra.
De-ar spune si cuvinte
Cand canta la fereastra,
Ea le-ar lua, stiu bine,
Din, sfanta, limba noastra

Evelina : – Mama în poezia D-voastră ocupă un loc aparte. Dragostea faţă de ea e nemărginită.

G. Vieru : - În poeziile mele dedicate mamei eu am descris durerea ei: dragiostea nenarginită faţă de fiinţa
cea mai scumpă pentru noi toţi – mama. (Recital de poezii despre mamă)

Autobiografica
Mama mea viata-ntreaga
A trait fara barbat.
Singurei eram in casa
Ploi cu grindina cand bat.
Mama mea viata-ntreaga,
Stand la masa, ea si eu,
Se asaza intre mine
Si Preabunul Dumnezeu.
Oh, si crede-asa intr-insul,
Ca-n albastru vazul ei
Chipul lui de pe icoana
Se stravede sub scantei.
Si eu tin atat la mama,
Ca nicicand nu indraznesc
Dumnezeul din privire
Sa ma var sa-l mazgalesc

Cântecul mamei -
Nu-mi lua cercei şi salbe,
Că de-amu am plete albe.
Nu-mi lua năfrămi străine,
Că de-amu eu nu văd bine.
Rochie nu-mi lua de lână,
Că de-amu eu sunt bătrână.
Încălţări nu-mi mai alege,
Că de-amu eu nu pot merge.
Ia-i mai bine norei, lasă,
Că ea-i tânără, frumoasă,
Iar eu, fiule-s bătrână,
Cine m-o vedea-n ţărână?!

Mă rog de tine -
Ma rog de tine, ploaie,
Când zbori către planete,
Stropeşte gura mamei
Şi-o apara de sete.
Ma rog de tine, codru,
Caci anii tai tot fi-vor!
Cuprinde-i cald fiinţa
Şi-o apara de vifor.
Ma rog de tine, iarba,
Mingiie-i talpa goala
Şi sarea grea din oase
Şi-o apara de boala.
Ma rog de tine, munte,
Cit zboru-o sa ma poarte
Saruta ochii mamei
Şi-i apara de moarte.

Sub stele trece apa –

Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o sama,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mama.
Maicuta mea: gradina
Cu flori, cu nuci si mere,
A ochilor lumina,
Vazduhul gurii mele!
Maicuto, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor si omenie
Si cîntec fara moarte!
Vînt hulpav pom cuprinde
Si frunza o destrama.
Mi-e dor de-a tale brate,
Mi-e dor de tine, mama.
Tot casca leul iernii
Cu vifore în coama.
Mi-e dor de vorba-ti calda,
Mi-e dor de tine, mama.
O stea mi-atinge fata
Ori poate-a ta naframa.
Sunt alb, batrîn aproape,
Mi-e dor de tine, mama.

Cuvântul mamă -
Pruncii îl zuruie.
Batrânii îl viseaza.
Bolnavii îl soptesc.
Mutii îl gândesc.
Fricosii îl striga.
Orfanii îl lacrima.
Ranitii îl cheama.
Iar ceilalti îl uita.
O, Mama! O, Mama!

Somnoroase păsărele-
Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele –
Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,

Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină –
Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape

Între trestii să se culce –
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!

Cântecul Casa noastră

Cătălina : - G. Vieru a avut o copilarie tristă de copil orfan. În anii secetoşi de după război când mama pleca
în căutarea unui pumn de făină, micul Grigore a compus primele poezioare «speriind cu ele lupul nopţii din
casă» El este părintele Albinuţei şi a Abecedarului, cărţi nelipsite din viaţa celor mici.

De-aş avea -
De-aş avea şi eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare
Ca şi florile din mai,
Fiice dulce a unui plai,
Plai râzând cu iarbă verde,
 Ce se leagănă, se pierde
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o floricică

Gingaşă şi tinerică,
Ca şi floarea crinului,
Alb ca neaua sânului,
Amalgam de-o roz-albie
Şi de una purpurie,
Cântând vesel şi uşor,
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o porumbiţă

Cu chip alb de copiliţă,
Copiliţă blândişoară,
Ca o zi de primăvară,
Câtu-ti ţine ziuliţa
I-aş cânta doina, doiniţa,
I-aş cânta-o-ncetişor,
Şoptind şoapte de amor.

Puişorii-
Pui golasi cum stati în cuiburi
Fara plapumioare ?
-Ne’nvelim cu ale mamei
Calde aripioare
-Dar când mama nu-i acasa
Si ploita cerne?
-Ne-velim atunci cu frunza
Ramurii materne
-Daca n-o sa vina mama
Si-o sa cada frunza?
-Cum sa nu mai vina mama ?
-Cum sa cada frunza ?

Plaiul meu -
Drag îmi este graiul
Ca un cer cu stele,
Vorbe mângâioase:
Neamuri ale mele.
Graiul meu, graiul meu,
Ca un cer cu stele,
Graiul meu, graiul meu,
Neamuri ale mele!
Ia vezi tu ce sunet,
Ce mireasmă are!
Parcă-nfloare teiul,
Parcă trec izvoare!
Graiul meu, graiul meu,
Ce mireasmă are!
Graiul meu, graiul meu,
Parcă trec izvoare!
 Evelina : – Femeia este al cincilea anotimp în care natura se odihneşte amintindu-şi toate florile
primămăverii, toate privighetoarele verii, toţi strugurii toamnei şi toate ninsorile iernii.
În noapte, zi, oricum e timpul
Tu eşti luminilor crăiasă
Dumnezeeşte de Frumoasă
Şi nimeni nu-ţi voieşte schimbul
Împarţi doar cu iubirea timpul.
Dragostea e un mit al înaripării, femeia fiind menită de a fi pasăre sau floarea-soarelui.(dialog sentimental)

Cântecul – Sărut, femeie, mâna ta

Cătălina : – Mama în viaţa fiecărui dintre noi ocupă un loc aparte. Mama este primul cuvânt pe care îl
rosteşte fiecare copil. Poveţele mamei ne sunt de folos toată viaţa. De acea şi poruncă ne este dată de însăşi
Tatăl ceresc: ”Onorează-i pe tatăl tău şi pe mama ta ca să ai multe zile pe pământul pe care ţi-l dă
Dumnezeu.”

Cinstirea proverbelor -
Tu, fiule, să nu te superi
Că-ţi dau mereu poveţe.
Nu-i rea povaţa niciodată,
Nici chiar la bătrâneţe.
Prin roua Patriei cea dulce
Întâiul fă cărare,
Că cel sculat de dimineaţă,
Acela e mai mare.
Trăieşte-ţi clipa în picioare
Cum bradul şi-o trăieşte.
Ca râul cel de munte-aleargă
Şi zboară vultureşte.
De aur să nu-mbraci vreodată
Cununi strălucitoare,
De n-ai purtat întâi pe frunte
Cunună de sudoare.
Cel care pe pământ adoarme
Cu braţele robace,
Nu are teamă c-o să cază
Atunci când se întoarce.
De trebuie, la vot, cu mâna
Iubirii să ţii parte,
Să n-o ridici de n-ai într-însa
O pâine sau o carte.
Să nu laşi pizma foc să vâre
În grânele vecine,
Că se aprind şi ale tale.
Apoi, e şi ruşine.
De vei afla un cal în luncă,
Sărută-i trista coamă
Şi cere-i pentru noi iertare,
Căci ce-am făcut cu neamu-i?!
Cu grijă fii pe drum, căci răul
Îşi schimbă faţa-ntruna,
De gât când nu te poate strânge,
Mieros îţi strânge mâna.
Tu cu urechile ascultă,
Cu ochii vezi întruna
Şi taci, când trebuie, cu gura,
Dar nerăbdând minciuna.
Nu sta la nunţi comerciale,
Urăşte cu putere,
De pildă, măritişul ceţii
Cu negrul întuneric.
Să nu uiţi: cinstea nu se vinde
Ca la bazar leguma,
Şi pentru dor nu bate palma,
N-o bate pentru muma.
De nu ştii cum, sau nu ai vreme
Zidi o nouă casă,
Cu-a ta suflare încălzeşte
Pe cea de-i părintească.
Poţi fi de aur plin, iar dacă
În casă n-ai un leagăn,
De noi se prinde-atunci urâtul
Şi câte nu se leagă!
De-ntârzie în primăvară
Să vină ciocârlia,
Aruncă-ţi inima în ceruri
Şi-nveseleşte glia.
Te-nchină păcii omeneşte,
Cu drag sărută-i mâna,
Aşa-i din moşi lăsat şi datini:
Să nu spurcăm lumina.
Goneşte pasărea cea neagră
Ce croncăneşte oarbă,
Visând din soare gălbenuşul
Să-l scurme şi să-l soarbă.
Te bucură: răsare soare,
Mai sunt pe apă lotuşi.
Cinsteşte clipa ce ţi-e dată,
Frumoasă-i clipa totuşi!
Cinsteşte pe strămoşi cu fapta,
La fel şi ziua nouă.
Trăieşte, fiule, o viaţă
Şi cu a morţii două.

Testament –
Dragi feciori, pe-acest pământ,
Nici eu veşnic nu mai sânt,
Nu sânt veşnic, voi pleca,
Unde voi mă veţi uita,
Şi de unde nimenea
Nu s-a mai întors cândva.
V-am crescut, v-am ridicat,
Mă pot duce,
Mă pot duce împăcat.
M-au pândit jivinele,
M-a iubit şi binele.
Eu mă duc, copii cuminţi,
N-am averi să le-mpărţiţi.
Vă las numai visul meu
Care a trudit din greu.
V-am crescut, v-am ridicat,
Mă pot duce,
Mă pot duce împăcat.
Între voi, pe-a vieţii scări,
Să nu fie supărări,
Ca zilele pe pământ
Aşa de puţine sânt.
Şi nu-i alt noroc mai drag
Decât fratele din prag.
V-am crescut, v-am ridicat,
Mă pot duce,
Mă pot duce împăcat.
Lângă doină şi izvor
Nu-i uşor să-ţi fie dor,
Nu-i uşor să fii curat
Pe pământ înstrăinat.
Vă las dorul cel durut
Şi nădejdea de la Prut.
V-am crescut, v-am ridicat,
Mă pot duce,
Mă pot duce împăcat.

Nu am moarte cu tine nimic -

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic.
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri?!
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic.
Eu nici măcar nu te urăsc.
vei fi mare tu, eu voi fi mic.
Dar numai prin propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frică. nu teamă-
Milă de tine mi-i.
Că n-ai avut niciodată mamă.
Că n-ai avut niciodată copii.

Cu prima oară-
Merg pe pamant
Si sun ca vioara.
Toate imi par ca sant
Prima oara.
Ca un copil
Astept dimineata,
Pana la lacrimi
Mi-e draga viata.
Orice splendoare
Ma doare,
Ma doare-aceasta floare
Si frumusetea ta,
 Si frumusetea ta!
Si-aceasta zi
Ce maine nu va mai fi,
Nu va mai fi!
Infiorat spun mama si tata
De parca imi vad parintii
Prima data.
Ca un copil
Astept dimineata,
Pana la lacrimi
Mi-e draga viata.
Cand ma cuprinzi
Tremur, ah, toata,
De parca-as iubi, iubi
Prima data.
Ca un copil
Astept dimineata,
Pana la lacrimi
Mi-e draga viata.

Evelina : – Dar din versurile acestei poiezii vedem, că poetul a iubit viaţa până la lacrimi. Tragedia s-a
întâmplat în noaptea de 15 spre 16 ianuarie nu departe de satul Danceni raionul Ialoveni, pe traseul
Basarabeasca-Chişinău. Ultimul drum i-a fost legat de Eminescu, aşa cum i-a fost şi întreaga viaţă. Se
întorcea de la Cahul unde avusese loc zilele eminesciene. Acolo cineva i-a spus: ″Maiestre, sunteţi un
Eminescu al poieziei basarabene”, la care G.Vieru a adăugat cu modestia sa,- ”Sunt o lacrimă a lui″.

Cătălina : – Aceste cuvinte şi-a dorit G.Vieru să fie imprimate pe piatra de mormânt care-i va sta la căpătâi.
La 14 februarie anul 2013 poietul ar fi împlinit 78 ani...

Evelina : - În încheerea simpozionului rog ca fiecare dintre participanţi să spună un gând în amintirea
Marelor Poeţi, care este sufletul şi inima noastră.
1. G.Vieru a fost mai mult decât un simplu poet, a fost un patriot, care a luptat pentru limba română.
2. M. Eminescu a fost sufletul şi inima noastră.
3. Ei au scris cele mai frumoase versuri dedicate mamei, Limbii Române.
4. G. Vieru a fost fondatorul legii pentru Românii de pretutindeni, a fost primit de românii din America şi din
alte ţări, poieziile lui sunt traduse în 17 limbi.
5. S-a stins al doilea Luceafăr al poieziei româneşti.
6. Firul de iarbă, raza de soare , izvorul, pânea cea caldă, făptura mamei, neamul şi plaiul strămoşesc toate îşi
găsesc rostul şi locul în versurile poetului.
7. Au fost oameni blânzi şi simpli.
8. G.Vieru a fost mai mult decât un poet, el a cântat ca nimeni altul limba română, neamul, mama, universul
copilăriei.
9. Trecerea la cele veşnice a poeţilor noştri , este o pierdere fără egal pentru întreaga cultură română.

Peste vârfuri-
Peste vârfuri trece lună,
Codru-şi bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.
 Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată

Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vreodată?

Ce te legeni-
Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?”
– „De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă –
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte –
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripile,
Şi mă lasă pustiit,
Veştejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!”

Cătălina : - Marii Poeţi au rămas nemuritori pentru cei care i-au iubit şi îi iubesc. Ei trăiesc şi vor trăi pururi
în inimile noastre.În aceste clipe de jale se potrivesc cuvintele Marelui nostru Mihai Eminescu ”Îmbracăte în
doliu frumoasă Bucovină...” Clopotele până-n zare să răsune că a mai plecat din noi un înflăcărat patriot, un
mare talent, blând şi bun ca o pâne caldă. Cu tristeţe noi vom fi cu gândul la poet şi-n inimile noastre va trăi
mereu, va dănui peste veacuri prin lumina poeziilor Dumitale. Doamne, Fă-i nemuritori pe poeţii care mor
nevinovaţi. Fie-i ţărâna uşoară şi Dumnezeu să-l primească în Împărăţia Sa. (Un minut de reculegere)